De la vreo cinci până pe la zece ani am stat în Bacău, pe o stradă unde aveam tot ce ne trebuia: școală în capătul străzii, cămin lângă cimitir, aprozar, cinema în spatele blocului, ce mai! raiul de pe pământ. Unde mai pui că aveam și o groază de prieteni cu care mă întâlneam în fața blocului, majoritatea fetițe, cu care mă împrieteneam mai ușor decât cu băieții, destul de puțini de vârsta mea pe stradă. La școală aveam un coleg mai apropiat, dar niciun prieten, pentru că purtam ochelari și eram prea timid, iar fetele nu se uitau la mine, ba chiar mă luau la rost dacă îndrăzneam să le adresez vreo vorbă măcar. Colegul ăsta era cam șmecheraș, frumușel și plăcea fetelor, ceea ce mă complexa îngrozitor, dar stăteam cu el fiindcă alții nu mă acceptau. Cel puțin la început, în clasa I, eram chiar singur în ultima bancă chiar dacă toarșa văzuse că purtam ochelari. Nu mă dumiream eu cum venea treaba asta, dar am aflat mai târziu că prima bancă era pentru cei mai buni elevi ai clasei, iar ultima pentru codași. Fapt care iar m-a complexat la maxim și după ceva insistențe am obținut un loc mai la mijlocul rândului. Evident, insistențe ale mamei, care era destul de supărată că tovarășa mă ținea în spatele clasei, deși aveam ochelari și nu eram nici codaș. Dar vorba aia, totul se rezolvă și mama m-a salvat de chin după o convorbire aparent calmă și, cred eu, o promisiune că, dacă va veni vreodată pe la spitalul unde lucra ea, n-o va lăsa de izbeliște pe învățătoare. În fine, am trecut prin banca a treia, unde stătea colegul de care vă spuneam mai sus, pe care am uitat să precizez că îl chema Mihai.
La bloc aveam mai multe prietene decât prieteni: Dorina Lupu, de la scara de vizavi, cu tenul ars de soare și cu energie mai multă decât zece hidrocentrale. Ea m-a învățat să merg pe bicicletă – un Pegas mic și cam nărăvaș, de vreme ce la prima baltă am căzut de pe el și m-am întors acasă așa de ud și murdar că mama m-a băgat în cadă cu hainele pe mine. Stăteam ore în șir la palavre, la scara ei, unde administratorul, mai deștept decât al nostru: pusese o bancă pe care se adunau seara „vlăjganii” și spuneau bancuri cu prostii pe care noi, ăștia mici, nu aveam voie să le auzim, așa că „vlăjganii” se rățoiau la noi să plecăm, iar noi mergeam acasă, să ne uităm pe cărți de colorat, cum ne îndemnau tot ei.
La etajul doi, la mine pe scară, mai stăteau două prietene, cu nume de fructe sau plante, habar nu aveam la ora aia: Crenguța și Crina. De multe ori făceam mișto de Crenguța, strigând-o Rămurica. Soră-sa, de vârstă cu mine, râdea cu gura până la urechi (nu știu cum venea asta pentru că nu avea deloc gura mare, ci mică și frumoasă), iar Crenguța se oftica și, după o ploaie de ocări, printre care se strecurau și două-trei mai deocheate, pleca acasă și arunca de pe geam cu tot felul de obiecte sau legume după noi. De Crina eram foarte apropiat, mergeam prin spatele blocului, unde era iarbă, și stăteam acolo să ne bronzăm. Uneori venea după noi administratorul, un tip fioros, cu chelie și maieu alb, mereu murdar, care ne alunga. Spunea că-i stricăm iarba și că facem gălăgie.
-La balamuc cu tine, bre! strigam amândoi fugind pe scară și chiuind.
- Lasă că vă spun eu părinților, obraznicilor! se auzea din urmă, iar noi fugeam cât ne țineau picioarele până în capătul străzii, aproape de școală.
Uneori, când coboram scările spre subsol, pentru că tot pe acolo se ieșea în spatele blocului, încercam lacătul de la ușa care ducea în „hrubă”, așa cum îi spuneau ai noștri. Cică acolo ar fi locuit un moș care, împreună cu șobolanii, plănuia să răpească niște copii obraznici și să-i mănânce la cină. În primă fază am coborât cu frică treptele și, cum ajungeam la ușa ce da în spate, o deschideam și o zbugheam până în grădină cu viteza a patra. Lacătul era prea solid, așa că ne-am lăsat păgubași.
Într-o altă zi am avut prima experiență „erotică”. Mai curioase din fire, fetele mi-au cerut să le arăt ce port eu în pantalonașii scurți. M-am codit, dar le-am condiționat să-mi arate una din ele ce are mai întâi și apoi le arăt și eu. Bineînțeles, nici n-au stat pe gânduri și sub fustița uneia din ele am putut vedea o crăpătură, nimic impresionant, dar suficient de tulburător pentru un puști de numai 7 ani jumate. Le-am arătat podoaba mea și ele au chicotit și au dat să pună mâna, dar m-am retras repede și cu obrajii cam aprinși, nu știu din ce cauză. Ele au mai râs un pic pe socoteala mea și apoi am plecat să căutăm corcodușe în pomii din spatele blocului.
Altă prietenă nu mai aveam, ci un prieten pe nume Cezărică, de la scara trei a blocului, un tip realmente obsedat de filme, cu care îmi împuia capul seară de seară, când ne vedeam la scară la mine. Cel mai obsedat era de filmele SF și timp de câteva săptămâni mi-a turnat numai aiureli despre un film cu roboți și nave spațiale, care se numea „Războiul stelelor” și rula de mai multă vreme la cinematograful Orizont, din spatele blocului. Atâta m-a bătut la cap cu filmul ăla, despre care, mai târziu am aflat că are nu știu câte părți, cred că vreo zece, din ce auzeam, încât am vrut să merg să-l văd, dar când m-am hotărât eu, nu mai rula la Orizont și cred că am plâns pentru că țineam foarte tare să-l văd. Mai târziu, peste câțiva ani, l-am văzut la Predeal, cu ai mei, și mi s-a părut chiar grozav, cu toate că multe din cele relatate de prietenul Cezărică nu apăreau pe ecran.
-Poate în seria următoare, îmi spuneam și speram să văd și urmarea, lucru care s-a petrecut foarte târziu, după câțiva ani buni când eram deja în București, la liceu.