Zilele trec una câte una, prin mine mărșăluind în cerc, repetând gândurile ca pe mistice poezii până le învață pe dinafară. Se adună în anotimpuri, se înfășoară în jurul inimii toate patru și simt, simt până în străfundul minții cum timpul pune stăpânire pe mine. Bea și mânâncă din venele mele, trupul îmi devine ușor spre umbră, pasul nesigur, vederea slăbită, înăuntru în suflet rămâne voința și atât, restul e deasupra de trecător, e dincolo în nemurire. De acolo iubirea veghează-n tăcere speranța, drumul întrebărilor și al răspunsurilor trecând din mamă în fiică și mai departe.
-Nu îmi place când în cuvintele tale aduni tristețea!
Îmi spui des, atât de des că-mi vine să mă ascund de rușine, dar nu am unde. Și fără să glăsuiesc auzi tot. Dacă aș concepe o limbă nouă, greu de înțeles, ai cunoaște alfabetul ei înainte să fie.
-De ce mai percepi puterea mea dacă tot cu slăbiciune umpli forma viselor tale?!
Ai dreptate, ceva însă mă îngreunează, mă trage în jos, acolo unde materia se destramă. Acest ceva nu știu ce e, parcă ar vrea cu tot înadinsul să simt desfacerea lutului în praf, să sufăr, să mă atingă cumva ceea ce doar în suflet mă poate atinge, speriându-mă. De îmi țâșnesc lacrimi o gură lacomă se ridică din neant și le soarbe direct din ochiul meu.
-Poate că nu ai încredere în ceea ce sunt și cauți în urma mea în loc să privești prin mine?
Când nu cunosc tac, uneori săptămâni întregi, până reformulezi întrebarea, răspunsul devenind evident.
-Poate că îți e o povară libertatea și vrei să te iau pe sus?
Mă ridici pe umăr, mă cațăr pe negrele plete și mă așez în pavilionul urechii ca într-un culcuș. Se aude un vuiet, cântă apele dincolo de timpan. Parcă zăresc stalactite și stalacmite din argint. Ba nu, fac doi trei pași în aer iar sub mine se ivește o cascadă înspumată, mai încolo un ocean pe care plutesc ghețuri, ce trosnesc când din adânc se ridică chipul tău. Iar mă iei în palme, iar mă cațăr pe pletele albe acum. În pavilionul urechii e foarte cald, spre capătul conductului focuri cu flăcări în toate culorile.
-Curaj!
Suflul rostirii a întețit și a ridicat scântei. Þâșnesc artificii, o explozie zguduie tot, mă clatin și dau înapoi.
-Curaj!
Dacă tu îmi spui să mă arunc în gol păi mă arunc, dar asta nu înseamnă că nu mi-e frică. Închid ochii și alerg, tot alerg înainte la întâmplare și nu se schimbă nimic. Am obosit, mă las pe jos fără să vreau să văd unde sunt concret.
-Asta era, nu ai încredere în ceea ce sunt!
Ce pot să mai spun, nu te-am mințit vreodată, ar fi fost și inutil, tu cunoști ce vreau să zic înainte să vreau să zic. Încă mai simt spaima, încă mai aștept să mă ard.
Un ropot puternic de ploaie, picăturile îmi biciuiesc simțurile dojenitor. Te-am supărat. Nu e prima oară când te dezamăgesc, de multe ori m-ai îndrumat ce să fac și am făcut, dar așa ca acum, fiindu-mi teamă de consecințe. Nu pot să fiu puternică cum ești tu, iartă-mă, te implor, nu mă lăsa, ai răbdare cu mine reușesc până la urmă, sunt singura care pot, doar eu te merit, doar eu te vreau exact așa cum ești, doar eu înțeleg.
-Poate mâine?
Nu pot să dau un răspuns chiar acum, între noi nu sunt minciuni sau iluzii, așa că mă învălui în tăcere, până întrebarea ia forma la care pot să răspund.