O ZI DE IULIE

Acceleratul oprește într-o haltă în care nu ar trebui să oprească. Cobor, cu tot cu bagaj, trenul pleacă, eu rămân. Totul îmi pare sărăcăcios, arhaic, un tărâm rupt din globalizare. Mă așez tăcut pe bancă. Mă uit în jurul meu. Câțiva țărani, oameni de-ai locului, mă privesc, îmi dau „Bună ziua!”, le răspund. Pleacă mai departe. Ceasurile se scurg repede, aceiași țărani se întorc, mă privesc din nou și mă salută. Probabil. Cred că sunt un ciudat, pierdut în lume, fără casă, fără masă.
Ce-am făcut în acest timp? N-aș putea spune. Cert e un singur lucru: peisajul m-a fermecat. Văile lungi, aerul călduț, ce sparge tiparele, păsările cerului alunecând nebun, alte trenuri, alți ochi curioși pierzându-se în timp. Stau și mă uit la vechea șină ce duce spre un timp. Uitat. Și totuși prezent. Spre vechea gară, părăsită, unde îmi aștept cândva lumina albă, speranța ca totul să reînvie iar, și iar, și iar. La nesfârșit. Până în cea din urmă zi de iulie...
Ridic un pic capul. Văd pădurea care se înalță, o văd mică, o văd domnind peste aceste pustietăți. Peste noi. Peste mine. Peste tine. Parcă nu mai e verde și nici nu cred că ar mai putea fi verde pe căldurile astea. Munții, într-o depărtare aproape imperceptibilă, albi, măreți, singuri. Atât de albi... mi-e atât de cald!
Lângă mine, foarte aproape, undeva în spatele grădinii, fire mici de iarbă acoperă pământul uscat, plâns. Îmi întind mâna spre ele. Le cuprind, le eliberez, le simt căldura. Sunt mici, dar atât de grațioase. Suspină, se întind în adierea vântului și-mi ajung sunete fine, de un paradis pierdut printre aceleași amintiri.
Întorc capul spre stânga și zăresc vechiul han. Nu a mai rămas în urma lui decât scrumul, negru. Pământul. Negru. Era frumos acolo, așa se auzea.
Acceleratul oprește. Cobor, cu tot cu bagaje, trenul pleacă, eu rămân. Aerul clocotea în continuare și văd, undeva departe, un han. Se aude ceva. Se aude. O muzică plăcută, fină, dar aerul călduț îmi fură, din nou, auzul din han. E iulie. E vara acre ne reunește pas cu pas. Ce bine-i la răcoarea noului han! Da. Unde nimic nu se compară cu aerul dulce și cu zgomotul pereților ce străjuiesc intrările, intrările din iulie.
E o străduță atât de pirorească, atât de veche și plăcută. E cea a primăverilor uitate, a verilor de foc, e mica stradă a toamnelor pierdute, e strada cu ierni minunate. Casele modeste, oamenii liniștiți, lumea veche și totuși nouă... dar, parcă, nimic nu pare a fi nou. Nici hanul ăsta parcă nu-i nou. E lumea ce clipele-și strânge în palme, e lumea cu necazuri și bucurii, sunt banalii oameni de la țară. Totul este calm, totul e uitare și aintire, reverie. E mică, e parcă... da, e strada mea de amintiri pierdute-n clipele ce mi-au fost date. E lumea uitată, e cea veche, e cea dintotdeauna... Și vântul adie din nou prin părul meu... și soarele-și mărește aripile... o nouă zi de iulie.
Stau. Parcă nu mă pot mișca. Și nu pot întoarce capul. Nici picioarele, nici mâinile. Am rămas aici, în amintiri uitate uneori parcă și de mine.
Ce-am făcut în acest timp? N-aș putea spune cu certitudine. Acceleratul oprește într-o haltă în care n-ar trebui să oprească. Cobor, cu tot cu bagaj, trenul pleacă, eu rămân.
Nici vântul, într-un târziu de vreme, nu mai îndrăznea a-și mișca neanturile prin căldura ce presa atât de tare fiecare vietate. Măcar dacă ar fi avut un folos atâta căldură de iulie vechi.
Acceleratul oprește. Cobor. El pleacă. Eu rămân. Ce-am făcut în tot acest timp? N-aș putea spune cu certitudine...