"Vino, Florine, ca n-ai ce pierde! E bairam cu fete tinere d-ale noastre. Sa vezi si tu cum aratam la straini ce bine se distreaza romanetul". Si m-am dus (ca n-aveam ce pierde). Auzisesem de casa asta de cultura a romanilor si mi-am zis ca, daca e "de cultura", poate dau peste alti romani cu gusturi si afinitati similare. Poate-o fi loc si de-o manifestare modesta, cu teatru sau citire de carte.

"Casa" era de fapt o pivnita inchiriata din incinta unui bloc. Mi-a fost usor sa-mi dau seama de locatari, ca pe balcoane atarnau rufe si covoare, iar atmosfera era de-o turbulenta de zile mari. Cei din strada ii fluierau pe cei de sus, sa vina jos. Iar cei de sus (care nu coborasera inca in …pivnita) apareau cu halbele la ferestre si isi hlizeau danturile.

Patrund cu greu, prin inghesuiala, in incinta "casei". La intrare ma ia direct in primire un popa (cu siguranta foarte popular, ca-i cunostea pe mai toti de dinainte): "Pe dumneata nu te-am mai vazut. Cunosti biserica noastra?" Ii marturisesc stanjenit ca-s relativ nou venit, la care imi strecoara in palma o carte de vizita si-mi face categoric semn cu ochiul spre o tava de langa el, pusa pe-un scaun, pe care se lafaiau mototolite bancnote de 5 si 20 de dolari. Imaginea imi aminteste instantaneu de palariile cantaretilor ambulanti de pe la metrou. Ma caut penibil de ceva marunt si-i las un 20 la randu-mi. Ma uit iar spre el sa-l mai intreb ceva, da-l vad ca-si si intoarce privirea de cum am depus bancnota pe tava. Eficient popa: misiunea indeplinita, la ce sa-si mai piarda timpul cu mine?

In sala, abur si balamuc mare. Pe-o scena improvizata, un DJ cu tigara-n gura. Din "scule" ies zgomote stridente (probabil "ultimul racnet" de techno-manele din Romania). Langa DJ, pe scaune, niste fete tinere cu ii si decolteuri lasate. Ma uit invidios la DJ si-mi trece machiavelic prin minte "ai scula, ai parte". Vreo zece copii de varsta scolara, imbracati (destul de saracacios) in costume nationale, alearga haotic in fata scenei. Il deslusesc pe unul cu scuipat pe gura, altul cu ciocolata intinsa pana la urechi. La mese, multime mare. Cucoane transpirate, cu farduri groase si rochii incarcate (la mare moda acum douazeci de ani). Barbati "importanti", cu voci baritonale si burtile-n afara (masura a bunastarii, pesemne). Simt cum majoritatea privirilor sunt atintite spre intrare (sa vada poate cine mai vine sau cat lasa fiecare pe tava popii).

Ma asez si eu pe-un scaun liber, langa un tanar tacut (cam prea tacut, dupa gustul meu). Il iscodesc si imi raspunde mandru, pe-o moldoveneasca dulce, ca "astia e romanii de aici, din diespora". Iar peste cateva minute trebuie sa-si faca aparitia si primarul (de asta stateau poate mai toti cu privirile spre usa).

Pe scena isi face aparitia vedeta serii. Nu, nu primarul, ci un cantaret de manele, adus cu bani grei de prin Dobrogea. Il intreb discret pe vecin cine e, la care ma priveste ca pe ultimul incult si-mi arunca un "cum, n-ai auzit de X?! pai performeaza cu Copilu Minune!". Manelistul e intr-adevar foarte bun, ca spre final se-aude zornait de marunt aruncat pe scena. Apare intre timp si primarul, primit de popa cu toata cinstea cuvenita (ma-ntreb fara sa vreau de-o fi lasat ceva pe tava). S-au prins de-acum toti la hore si se-apuca unii sa-i lipeasca manelistului bancnote pe fruntea transpirata. Petrecerea e minunata, se chiuie si se racneste ca-n jungla, fetitele tinere parasesc scaunele de langa DJ si-ncep sa alerge ca smintitele, de le salta pieptii ca frunzele in vant. Izul de transpiratie (si oarece lipsa de igiena corporala, as zice) ia treptat locul mirosului mancarii. Iar primarul priveste in jur cu un zambet cretin, de parca nu-si da bine seama unde este…

Vine "amicul" ce insistase sa ma aduca si-mi face mandru cu ochiul spre manelist: "Ei, ce zici? Ti-am zis io ca le dam clasa la straini? Sa vezi tu de n-o scrie primaru si-n ziarul lui de la liberali de noi. Asa-i ca te simti mandru ca esti roman?" Mandria cred ca mi se citeste pe fata, ca-l vad pe amic facand pasi. Ma scuz si eu ca ies la o tigara. Ies, imi aprind intr-adevar tigara si merg usor spre parcare. Tresar brusc, speriat, ca-n spatele meu bubuie sticla pe asfalt. Ma linistesc: nu erau decat betivi de la etaj, ce se-ntorsesera probabil de la chef si spargeau halbele de la geam. Merg incet, sorb din tigara… Nici nu-mi dau seama cum ajung la masina, deschid usa, ma var la volan si …plec.

Ajung acasa si simt acut nevoia de …Celibidache. Pun discul si dau muzica mai tare, sa ma patrunda, sa ma purifice, sa ma …curete. Si merge, ca-n cateva minute ma simt intr-adevar mai bine…