Despre ceea ce este cineva
Ceea ce are cineva în sine, în scurt personalitatea și valoarea ei, este singurul lucru de-a dreptul hotărâtor pentru fericirea și binele său. Toate celelalte sunt indirecte; de aceea efectul lor se și poate nimici, dar niciodată efectul personalității. Și tocmai de aceea invidia îndreptată în contra calităților personale este cea mai neîmpăcată, precum se și ascunde cu cea mai mare îngrijire. Apoi numai calitatea conștiinței este statornică și nestrămutată, și individualitatea influențează fără întrerupere, fără încetare, mai mult sau mai puțin în fiecare moment; toate celelalte lucrează numai vremelnic, la întâmplare, în treacăt, și mai sunt și supuse schimbării și încetării; de aceea zice Aristotel: natura este eternă, nu împrejurările (Eth. Eud. VII, 2). De aici se explică pentru ce o nefericire, care ne lovește cu totul fără vina noastră și de dinafară, o răbdăm cu mai mult cumpăt decât pe cea provenită din vina noastră, căci soarta se poate schima, dar firea niciodată. Astfel bunurile personale, precum este un caracter nobil, un cap deștept, un temperament fericit, o dispoziție voioasă și un trup bine organizat și sănătos, cu un cuvânt: „mens sana in corpore sano” (Juvenal, Sat. X, 356), sunt cele mai însemnătoare pentru fericirea noastră, din care cauză ar trebui să stăruim cu mult mai mult întru păstrarea și dezvoltarea lor, decât întru dobândirea bunurilor materiale și a reputației.
…Compararea impresiei, ce ne-o fac aceleași lucruri sau întâmplări, când suntem sănătoși și æn putere, cu aceea ce ne-o fac atunci când prin boală am ajuns a fi posomorâți și slabi, ne învață cât de mult atârnă fericirea noastră de la o dispoziția veselă, și prin urmare de la starea sănătății. Nu ceea ce sunt lucrurile obiectiv și în realitate, ci numai ceea ce sunt pentru noi, în impresia noastră, ne dă fericire sau nefericire; aceasta ne-o spune vorba lui Epictet, că „pe oameni nu-i mișcă lucrurile, ci părerea lor despre lucruri”. Dar îndeobște nouă zecimi ale fericii noastre ne vin numai din sănătate. Cu ea toate sunt un izvor de plăcere; fără de ea, nici un lucru, oricare ar fi, nu ne este plăcut, și chiar bunurile subiective, însușirile minții, ale inimii și ale temperamentului, la o stare bolnăvicioasă ajung a fi împuținate și micșorate. De aceea e lucru cu temei că ne întrebăm unii cu alții, cum ne aflăm, și ne dorim sănătate; căci în adevăr aceasta este cea dintâi și cea mai însemnată trebuință pentru fericirea omenească. De aici însă urmează că este nebunia nebuniilor să-și jertfească cineva sănătatea pentru orice ar fi, pentru agonisire, pentru înaintare, pentru erudiție, pentru glorie, necum pentru plăcerile trupești și trecătoare; din contră, toate trebuie să-i dea întâietatea.
…Aceeași deosebire o face Platon prin cuvintele dyscolos și eucolos. Ea se poate reduce la impresionabilitatea, foarte deosebită la deosebiții oameni, pentru lucrurile plăcute și pentru cele neplăcute, în urma căruia unul este încă în stare să râdă acolo unde altul ar ajunge aproape la disperare; și anume susceptibilitatea pentru impresiile plăcute este de regulă mult mai slabă, cu cât este mai tare cealaltă, și viceversa. La o deopotrivă putință ca un lucru să se sfârșească bine sau rău, cel dyscolos se va supăra sau se va mâhni dacă sfârșitul este rău, iar dacă este bun, nu se va bucura; cel eucolos, dimpotrivă, nu se va supăra nici nu se va mâhni la cel rău, iar la cel bun se va bucura. Dacă celui dyscolos i se împlinesc nouă din zece dorințe, el nu se bucură de cele nouă, ci se necăjește de acea unică neîmplinită; cel eucolos, dimpotrivă, când i se strică nouă și izbutește una, se bucură de această și știe să se mângâie de celelalte. Dar precum nu este ușor să existe vreun rău fără nici o compensație, așa vedem și aici, că cei dyscoli, adică caracterele posomorâte și fricoase, deși vor avea să sufere mai multe rele și dureri închipuite, însă vor avea mai puține rele decât cei veseli și fără griji; căci cine vede toate în negru, cine se teme totdeauna de nenorociri și se pregătește astfel a întâmpina viitorul, nu se va înșela așa de des, precum se înșeală cel ce vede toate în culori trandafirii. Când însă o afecțiune bolnăvicioasă a sistemului nervos sau a organelor mistuirii întărește încă dyscolia înnăscută, atunci aceasta poate ajunge la un grad în care indispoziția statornică produce dezgustul de viață și aplecarea spre sinucidere. Sinuciderea se întâmplă atunci după cea mai mică neplăcere; ba în gradele cele mai înalte ale răului nici nu se cere vreuna, ci numai în urma indispoziției statornice se hotărăște sinuciderea și se săvârșește cu un sânge rece și cu o siguranță așa de mare, încât bolnavul, care în acest stadiu este de regulă și pus sub pază, se folosește în preocuparea sa neîntreruptă de cel dintâi moment nepăzit spre a apuca, fără șovăire, fără luptă sau frică, acel mijloc de ușurare firesc și dorit pentru starea în care se află. Pe larg descrie Esquirol aceasta în cartea sa Les maladies mentales. Pe de altă parte însă și omul cel mai sănătos, poate și cel mai vesel, este în stare, după împrejurări, să se hotărască la sinucidere, când adică mărimea suferințelor sau a nefericirii covârșește spaima morții. Deosebirea stă numai în mărimea motivului îndemnător, care se află în proporție inversă cu dyscolia. Cu cât este mai mare dyscolia, cu atât poate să fie mai mic motivul, poate chiar să ajungă să fie nul; dimpotrivă, cu cât este mai mare eucolia și sănătatea ce o sprijină, cu atât ocazia externă este mai hotărâtoare. Astfel există gradări nesfârșite între cele două extreme ale sinuciderii, de la cea cauzată prif creșterea bolnăvicioasă a dyscoliei înnăscute până la aceea a omului sănătos și vesel, săvârșită numai în urma împrejurărilor dinafară.
Cu sănătatea seamănă în parte frumusețea. Deși această însușire personală nu contribuie de-a dreptul la fericirea noastră, ci numai indirect, prin impresia asupra altora, ea este totuși de mare însemnătate, chiar și la bărbați. Frumusețea este o scrisoare de recomandație deschisă, care ne câștigă inimile de mai înainte; mai ales ei i se aplică versul lui Homer (Ilias, III, 65).
„Nu sunt de disprețuit falnicele daruri ale zeilor; ei singuri le dau, și nu muritorii și le pot lua după placul lor”.
Cea mai generală privire ne arată doi dușmani ai fericiri omenești: durerea și urâtul. Și aici vedem că în proporția în care izbutim să ne depărtăm ne unul din ei, ne apropiem de celălalt, și viceversa, așa încât viața noastră înfățișează în adevăr o oscilație mai mare sau mai mică între amândouă. Aceasta vine din îndoitul antagonism, în care stau către olaltă: unul dinafară sau obiectiv, și altul dinăuntru, sau subiectiv. Adică dinafară, nevoia și lipsa nasc durerea; dimpotrivă siguranța și prisosul nasc urâtul. De aceea vedem poporul de jos într-o luptă necurmată cu nevoia, așadar cu durerea, iar clasele bogate și înalte în luptă veșnică, adesea chiar disperată, cu urâtul. Viața nomadă, care este un semn al treptei celei mai de jos a civilizației, se ivește iarăși pe treapta cea mai de sus în viața „turiștilor”, în călătoriile ajunse la modă. Cea dintâi s-a născut din nevoie, cea din urmă din urât.
Iar antagonismul dinăuntrul sau cel personal al celor doi dușmani ai fericirii omenești provine din proporția inversă, în care se află la fiecare om susceptibilitatea pentru amândouă după gradul inteligenței lui. Căci tâmpirea minții este totdeauna unită cu tâmpirea impresiilor și cu lipsa de excitabilitate, ceea ce face pe om mai puțin primitor pentru dureri și înstrăinări de tot felul și de tot gradul; dar din aceeași tâmpire intelectuală se produce pe de altă parte acel gol sufletesc, întapărit pe cele mai multe fețe și manifestat prin pândirea necurmată după orice întâmplare dinafară, fie cea mai neînsemnată – gol, care este adevăratul izvor al urâtului și e totdeauna setos de excitări externe, pentru a-și pune minte și inima prin ceva în mișcare. De aceea nici nu este delicat în alegere; precum dovedește nemernicia distracțiilor, după care aleargă oamenii, ca și soiul petrecerilor și al conversației lor; tot de aici se naște și mulțimea de pierde-vară și de gură-cască. Mai ales această goliciune sufletească deșteaptă dorul de adunări, petrecerile, plăcerile și luxul de tot felul, ce pe mulți îi duce la risipă și pe urmă la sărăcie. De această rătăcire ferește mai sigur bogăția internă, bogăția minții; căci mintea, cu cât se apropie mai mult de eminență, cu atât lasă mai puțin loc urâtului. Iar mișcarea nesfârșită a gândirilor, jocul lor preînnoit la fiecare ocazie externă sau internă, puterea și tendința spre combinații tot mai felurite ale lor, scutesc capul cel eminent cu desăvârșire de apropierea urâtului, afară poate de momentele de oboseală. Însă, pe de altă parte, inteligența mai înaltă are de condiție directă și o sensibilitate mai înaltă și are rădăcina ei într-o mai mare violență a voinței, prin urmare a pasiunilor; din împreunarea ei cu aceste se produce o tărie mult mai mare a tuturor afectelor și o impresionabilitate înmulțită nu numai pentru durerile morale, ci și pentru cele fizice, chiar o nerăbdare mai mare la orice piedică sau numai la greutăți; și toate aceste se sporesc încă prin vioiciunea tuturor reprezentărilor, așadar și a celor neplăcute, provenită din tăria fanteziei.
Cele zise mai sus se aplică în aceeași propoziție la toate gradele intermediare, care împlinesc spațiul larg de la omul cel mai nerod până la cel mai mare geniu, și prin urmare fiecine este, obiectiv și subiectiv, cu atât mai aproape de unul din izvoarele suferinței omenești, cu cât este mai departe de celălalt. Pornirea sa firească îl va îndemna în această privință a-și întocmi pe cât pe cât se poate lumea dinafară după cea dinăuntru, adică a se pregăti mai bine la întâmpinarea acelui izvor de rele, la care este mai ușor expus. Omul inteligent va dori mai întâi de toate lipsă de durere, liniște și repaus, se va feri de a fi insultat de alții, va căuta doar o viață liniștită, modestă, însă pe cât se poate de netulburată, și prin urmare, după ce va fi început să cunoască așa-numiții oameni, se va retrage din lume și, dacă are o mare inteligență, va preferi chiar singurătatea. Căci cu cât cineva are mai mult în sine, cu atât îi trebuie mai puțin dinafară și cu atât îi pot fi și ceilalți de mai puțină importanță. Astfel eminența spiritului conduce la insociabilitate. Dacă s-ar putea suplini calitatea societății prin cantitate, atunci ar fi cu putință să trăiești chiar în lumea cea mare; însă, din nenorocire, o sută de nebuni în5tr-o grămadă nu fac un singur om cuminte. Omul din celălalt extrem, dimpotrivă, îndată ce nevoia îl va lăsa să răsufle, va căuta petreceri și societăți cu orice preț și se mulțumi ușor cu toate, ferindu-se mai ales de sine însuși. Căci în singurătate, unde fiecare este redus numai la sine, se arată ceea ce are în sine însuși. Acolo nerodul în purpură oftează sub sarcina grea a individualității sale nemernice, pe când omul superior însuflețește și înveselește cu gândurile sale cea mai searbădă societate. De aceea este foarte adevărat ceea ce zice Seneca: „Omnis stultitia laborat fastidio sui” (Ep. 9), asemenea și vorba lui Iisus Sirah: „Viața nebunului e mai rea decât moartea”. Așa vom afla pururi că fiecare om este sociabil în proporția în care este sărac la minte și îndeobște om de rând, căci în lume nu ne prea rămâne altă alegere decât între singurătate și înjosire…
Deoarece creierii se arată ca parazitul sau pensionarul organismului întreg, timpul liber sau răgazul ce și l-a dobândit omul, fiindcă îi permite mișcarea liberă a conștiinței și individualității, este rodul și câștigul întregii sale existențe, alcătuită, dealtminteri, numai din muncă și din osteneală. Însă la cei mai mulți oameni ce iese din răgazul lor? Urât și tâmpire, dacă n-au la îndemână plăceri senzuale sau nimicuri; răgazul lor este acel „ozio lungo d’uomini ignoranti”, despre care vorbește Ariost. Oamenii de rând caută numai să petreacă timpul, cei de talent să-l întrebuințeze. Cauza, pentru care capetele cele nemărginite sunt așa de expuse urâtului, este că intelectul lor nu e nimic alta decât un medium al motivelor pentru voință. Dacă deocamdată nu sunt motive la mijloc, voința stă nemișcată și intelectul e amorțit, fiindcă nu se pot pune în lucrare de la sine; rezultatul este o stagnare grozavă a tuturor puterilor în întregul om, - urâtul. Pentru a-l combate, se pun înaintea voinței niște motive mici, provizorii și închipuite după plac, pentru a o deștepta ș a deștepta și intelectul, care trebuie să le perceapă; aceste se raportă la motivele cele adevărate și firești ca banii de hârtie la cei de aur, fiindcă valoarea lor este convențională. Asemenea motive, iscodite pentru asemenea scop, sunt jocurile de cărți și altele. Dacă lipsesc și aceste, omul mărginit își ajută prin alte mișcări, învârtește bastonul, bate toba cu degetele, se joacă cu tot ce-i stă în îndemână. Și țigara este menită a ținea locul ideilor. Pentru aceea, în toate țările ocupația de căpetenie a societății a ajuns să fie jocul de cărți; el este măsura valorii oamenilor și falimentul declarat al ideilor. Neavând adică idei de schimbat, ei schimbă cărți și cată să-și ia unul altuia banii din pungă. O, neam nemernic! Însă pentru a nu fi nici aici nedrept, nu vreau să trec cu vederea o scuză ce s-ar putea aduce jocului de cărți, că este adică o pregătire la jocul lumii și al afacerilor, întrucât ne învață arta de a întrebuința împrejurările impuse de soartă (cărțile) pe cât se poate de bine, pentru a scoate din ele cât se va putea mai mult și a ne deprinde astfel la păstrarea cumpătului (contenance), dându-ne un aer vesel când sunt cărțile rele. Dar pe de altă parte, jocul de cărți demoralizează din aceeași cauză. Scopul jocului este de a câștiga averea celuilalt în orice mod, prin orice șiretlic și tertip. Însă obiceiul de a se purta astfel la joc prinde rădăcini mai adânci, trece în viața practică, și jucătorul ajunge cu încetul a privi toate lucrurile, unde este vorba de proprietate, ca o partidă de cărți și a crede că-i este iertat să se folosească de orice atout ce-l are în mână, numai să nu fie oprit de lege. Dovezi ne dă viața socială în toate zilele. Fiindcă dar, după cum am zis, răgazul este floarea sau mai bine rodul vieții fiecăruia, ce singur îl face stăpân pe sine însuși, sunt binecuvântați oamenii cari și au atunci de ce să se bucure în propria lor conștiință, pe când celor mai mulți nu le rămâne în timpul lor liber decât un soi de om, cu care nu-i chip să faci ceva, care moare de urât și-și este sieși cea mai mare povară. Să ne bucurăm dar „fraților, că nu suntem feciori ai roabei, ci ai femeii slobode”. (Gal. 4, 31).
Apoi, precum acea țară este cea mai fericită, căreia îi trebuie mai puțin import sau nici unul, asemenea este și omul, care se mulțumește cu bogăția sa dinăuntru și nu are trebuință pentru petrecerea sa de mulți alții sau mai bine de nimeni, căci astfel de import de la alții și dinafară este costisitor, ne face atârnați, aduce primejdii, cășunează supărări și, în sfârșit, tot nu este decât o compensație re pentru productele de pe pământul propriu. De la alții, de la lumea dinafară, nu trebuie să așteptăm mult în nici o privire. Ceea ce poate fi un om pentru altul, e foarte puțin lucru; la urma urmelor, fiecine rămâne tot singur, și toată întrebarea este atunci, cine rămâne singur. Și aici se potrivește ceea ce a zis Goethe (Wahrheit und Dichtung, vol. 3, p. 474), că la urma urmelor omul se află totdeauna redus la sine însuși, sau cum zice Oliver Goldsmith:
„Fericirea ne-o facem sau ne-o găsim, fiind mărginiți în noi înșine oriunde ne-am afla”.
(The Traveller, v. 431)
Cel mai bun ajutor și cel mai mare sprijin trebuie dar fiecine să și-l găsească în sine. Cu cât izbutește mai mult întru aceasta, și prin urmare cu cât își află mai mult izvoarele petrecerii în sine însuși, cu atât este mai fericit. Foarte bine zice Aristotel (Eth. Eud., VII, 2): fericirea este a celor ce-și sunt sieși de ajuns. Căci toate izvoarele externe de fericire și de plăceri sunt după firea lor foarte nesigure, grele, dacă nu primejdioase, trecătoare și supuse întâmplării și pot să înceteze în împrejurările cele mai priincioase; întreruperea lor este chiar neapărată, fiindcă nu pot să fie în orice moment la îndemână. Apoi la bătrânețe se pierd cu necesitate mai toate; atunci ne părăsește amorul, ne părăsesc glumele, dorul de călătorii, plăcerea pentru cai și gustul pentru societăți; chiar și prietenii și rudele ni-i răpește moartea. Atunci se naște mai mult decât oricând întrebarea: ce are cineva în sine? Căci aceasta se va păstra mai îndelung, precum și este și rămâne în oricare altă vârstă adevăratul izvor nesecat al fericirii. Știut este, dealtminteri, la cât de puțin ne putem aștepta în lumea aceasta; de nevoi și de dureri este plină, și pe cei ce au scăpat de ele îi pândește urâtul din toate unghiurile. Răutatea ține îndeobște cârma în lume și glasul nebunilor se aude mai tare. Soarta e crudă și oamenii sunt mișei. Într-o lume astfel întocmită, cel ce prețuiește mult în sine, seamănă unei odăi vesele, luminate și încălzite, în mijlocul gerului unei nopți de iarnă. A avea, prin urmare, o individualitate distinsă și bine înzestrată, mai ales a avea mult spirit, este fără îndoială soarta cea mai fericită pe pământ, oricât de deosebită ar fi în comparare cu soarta cea mai strălucită. A fost doar o vorbă înțeleaptă, pe care regina Christina de Suedia, în vârstă abia de nouăsprezece ani, a zis-o în privința lui Descartes, deși nu-l cunoștea decât dintr-o singură scriere a lui și după spusa altora, dar îl știa trăind de multă vreme în cea mai mare singurătate în Olanda: „Mr. Descartes est le plus heureux de tous les hommes, et sa condition me sembles digne d’envie.” (Vie de Descartes)
Atâta numai, că împrejurările dinafară, precum erau și la Descartes, să fie destul de priincioase pentru a lăsa omului putință să se aibă pe sine însuși și să se bucure de sine. Din care cauză și Koheleth zice: „Înțelepciunea este bună pe lângă o moșie părintească și ajută pe om ca să se bucure de soare”. Cine, dar, prin favoarea naturii și a împrejurărilor, a avut parte de această soartă, va veghea cu toată luarea-aminte ca izvorul dinăuntru al fericirii sale să-i rămână accesibil, și pentru aceasta se cere neatârnare și timp liber. Pe aceste dar și le va răscumpăra bucuros prin cumpătare și economie; cu atât mai mult, cu cât el nu este, ca ceilalți, mărginit în izvoarele dinafară ale plăcerilor. De aceea perspectiva de funcții, bani, favoruri și aplauzele lumii nu-l va îndupleca să se piardă pe sine însuși, pentru a se potrivi intențiilor celor de rând sau gustul celui rău al oamenilor. La întâmplare va face ca Horațiu în epistola către Maecenas. Este o mare nebunie să pierzi înăuntru pentru ca să câștigi exterior, adică să-ți dai liniștea, timpul liber și neatârnarea în totul sau în mare parte pentru strălucire, rang, fală, titluri și onoruri. Aceasta însă a făcut-o Goethe. Pe mine m-a condus geniul cu tărie spre cealaltă parte.
Adevărul explicat aici, că fericirea fiecărui om izvorăște mai ales dinăuntrul lui, se întărește și prin observarea foarte dreaptă a lui Aristotel în Etica Nicomachee, că orice fel de plăcere presupune o activitate fără de care nu poate exista. Această doctrină a lui Aristotel, că fericirea unui om consistă în întrebuințarea liberă a facultății sale predomnitoare, se află reprodusă și în rezumatul ce ni-l dă Stobaeus despre Etica peripatetică, când zice d. e. că „fericirea este funcționarea facultăților după virtutea (areth) ce o au de a produce lucrări pline de rezultat”, adăugând explicarea că acea areth sau virtute însemnează orice putere eminentă. Însă destinația primitivă a puterilor, cu care a înzestrat natura pe om, este lupta în contra nevoilor ce-l amenință din toate părțile. Când această luptă încetează pentru câtva timp, puterile neocupate îl apasă ca sarcină; el trebuie să se joace cu ele, adică să le întrebuințeze fără scop; altminteri cade în celălalt izvor al suferinței omenești, în urât. De aceea urâtul chinuiește mai ales pe oamenii bogați din societatea mai înaltă, despre a căror mizerie ne-a dat Lucretius o descriere ce se potrivește și astăzi cu cele ce le vedem petrecându-se zilnic în orașele mari:
„Numai îl vezi ieșind din palatul său, fiindcă i se urâse acasă, și în curând întorcându-se înapoi, căci nu petrece mai afară de acasă. Apoi pune să-i înhame telegarii și îi mână în goană la moșia din apropiere parcă i s-ar fi aprins casele și ar da zor să stingă focul; dar abia ajuns pe pragul ușii, începe să caște și sau se culcă și doarme dus ca să-și uite urâtul, sau se întoarce iarăși în goană ca să revadă orașul”.
Acest soi de oameni, cât sunt tineri, se îndeletnicesc cu puterea musculară și cu cea genitală. Dar mai târziu nu rămân decât puterile intelectuale; dacă lipsesc acestea sau lipsește dezvoltarea lor sau materialul adunat pentru aplicare lor, atunci nevoia este mare. Fiindcă însă voința este singura putere veșnic nesleită, se pune acum în ea mișcare prin deșteptarea pasiunilor, d. e. prin jocuri de noroc, acest viciu într-adevăr înjositor. Ca regulă generală însă, orice om fără ocupație va alege, după cum e felul puterilor predomnitoare în el, un anume joc pentru distracția lui, de exemplu: popice sau șah; vânătoare sau pictură; alergări de cai sau muzică; joc de cărți sau poezie; heraldică sau filozofie, etc. Putem chiar cerceta fiziologic această deosebire, ducându-ne până la rădăcina tuturor manifestărilor de puteri omenești, așadar la cele trei puteri fiziologice fundamentale și privindu-le acum în jocul lor fără scop. atunci ni se arată că izvoarele a trei feluri de plăceri posibile, dintre care fiecare om, după predomnirea uneia sau alteia din acele puteri, își va alege felul potrivit cu sine. Întâi dar plăcerile puterii productive; ele consistă în mâncare, băutură, mistuire, odihnă și somn. Sunt chiir popoare întregi cărora alte popoare le atribuie aceste plăceri ca însușiri naționale. Al doilea, plăcerile iritabilității; ele consistă în exerciții corporale, plimbare, salt, trântă, danț, scrimă, călărie și jocuri atletice de tot felul, precum și în vânătoare și chiar în luptă și război. Al treilea, plăcerile sensibilității; ele consistă în contemplare, cugetare, simțire, în compuneri de poezii, în pictură și artă plastică, în muzică; în învățare, citire, meditare, invenții, filozofie, etc. Asupra valorii, gradului, duratei fiecăreia din aceste petreceri se pot face felurite observări, pe care însă le lăsăm în seama cititorului. Tot omul va înțelege că plăcerile sunt totdeauna izvorâte din întrebuințarea propriilor puteri, și că, prin urmare, fericirea noastră, adică suma plăcerilor, va fi cu atât mai mare, cu cât este mai nobilă puterea din care se produce. Asemenea nu va tăgădui nimeni întâietatea ce în această privință i se cuvine sensibilității; a cărei preponderență hotărâtă este semnul de preferință a omului în comparare cu alte animale; pe când celelalte două puteri fiziologice sunt date și animalelor în același grad, și chiar într-un grad mare. De sensibilitate se țin puterile noastre intelectuale; de aceea predomnirea ei ne face primitori de plăcerile care consistă în cunoștințe, de așa-numitele mulțumiri sufletești, și pe acestea le vom simți cu atât mai mult, cu cât este mai mare aceea predomnire… Căci toate celelalte plăceri, adică cele ce nu sunt intelectuale, sunt cu mult mai prejos; ele își au rădăcina în îmboldirile voinței, adică în pofte, în speranțe, în temeri, în tendințe spre un scop oarecare, și toate acestea nu pot fi lipsite de dureri, cu atât mai mult, cu cât rareori se atinge vreun scop fără a aduce cu sine un grad oarecare de decepție. Pe când, din contră, plăcerile intelectuale ne descopăr adevărul din ce în ce mai limpede…
Atenția mai deosebită a unui om normal, adică a unui om de rând, o poate atrage un lucru numai atunci când îi deșteaptă voința, așadar când are un interes personal pentru el. însă orice excitare continuă a voinței este cel puțin mixtă în felul ei, prin urmare împreunat cu durere. Un mijloc pentru a deștepta voința într-adins și numai prin interese așa de mici, încât să nu poată produce decât dureri momentane, nu permanente și serioase, așadar o simplă gândire a voinței, este jocul de cărți, această ocupație generală a „societății” de pretutindeni.
Ceea ce se numește vulgaritate unui om este predomnirea desăvârșită a voinței (adică a dorințelor, poftelor, pasiunilor) peste inteligență, și această predomnire ajunge până la un grad în care inteligența nu funcționează decât în slujba pasiunilor. Unde slujba nu o reclamă, adică nu există motive, fie mari, fie mici, pentru deșteptarea voinței, inteligența stă pe loc și mintea omului rămâne goală. Însă orice pornire a voinței fără intelect este lucrul cel mai comun; și piatra o are și o arată cel puțin în momentul când cade. De aceea o asemenea stare face pe om vulgar. Atunci îi rămâne active numai sensurile și puțina mișcare a minții, câtă se cere pentru a percepe senzațiile; și el este pururi accesibil la toate impresiile, așa încât prinde îndată de veste tot ce se petrece în jurul lui, și cel mai mic zgomot, cea mai neînsemnată întâmplare îi ocupă atenția, tocmai ca la animale. Această stare permanentă se traduce și în fața și în tot exteriorul lui și dă acea expresie comună, care este cu atât mai dezgustătoare, cu cât pornirile voinței, care umplu asemenea conștiință de om, sunt mai triviale, mai egoiste și mai rele.
Din contră, omul cu inteligență predomnitoare este capabil de cel mai marte interes și simte chiar necesitatea pentru lucruri curat intelectuale fără nici un amestec al voinței, adică a vreunui interes personal. Această atenție însă îl înalță deodată într-o regiune, căreia durerea îi este esențial străină, oarecum în atmosfera zeilor, „cu viață ușoară” Pe când dar viața celorlalți se petrece în tâmpire, pe când lucrarea și simțirile lor sunt toate îndreptate spre interesele mici ale stării personale și prin urmare spre mizerii de tot felul, așa încât îi apucă urâtul cel nesuferit, îndată ce li se întrerupe preocuparea pentru acele scopuri și îndată ce sunt siliți a se mărgini î sine înșii, fiindcă numai focul sălbatic al pasiunii mai putea trezi oarecare mișcare în firea lor cea înțelenită; omul înzestrat cu puteri intelectuale mai mari are o existență bogată în idei, totdeauna plină de viață și de însemnătate; obiecte vrednice și interesante îl ocupă îndată ce poate fi liber în mintea sa, și în sine însuși are un izvor de cele mai înalte plăceri. Deșteptare dinafară îi dau obiectele naturii și privirea mișcărilor omenești, precum și operele așa de felurite ale capetelor de geniu din toate timpurile și din toate locurile, pentru care numai el simte adevărata plăcere, fiindcă numai el înțelege și le simte cu desăvârșire. Așadar pentru el au trăit acei oameni, la el s-au adresat; pa când ceilalți, ca niște auditori din întâmplare, prind numai un fragment și-l înțeleg pe jumătate. Dar ce e drept, tocmai de aceea el și are o trebuință mai mult decât ceilalți, trebuința de a învăța, de a vedea, a studia, a medita, a se desprinde, prin urmare trebuința timpului liber; însă fiindcă „il n’est de vrais plaisirs qu’avec de vrais besoins”, după cum observă cu drept cuvânt Voltaire, această trebuință este condiția sub care îi sunt date plăcerile refuzate celorlalți, cărora frumusețile naturii și ale artelor și operelor intelectuale de tot felul, chiar când le grămădesc în jurul lor, nu le sunt decât ceea ce sunt heterele pentru un om bătrân. Un astfel de cap eminent duce, prin urmare, pe lângă viața sa personală, o a doua viață, adică cea intelectuală, care cu vremea îi devine scopul principal, pentru care cea personală îi apare numai ca un mijloc; pe când celorlalți viața aceasta goală și tristă, precum este, trebuie să le apară ca scop. viața intelectuală dar îl va ocup mai întâi de toate, și ea dobândește, prin neîntrerupta sporire a cunoștințelor și a vederilor celor nouă, o conexitate, o înălțare continuă, o întregire crescândă spre totalitate și perfecție, încât pare a fi o adevărată lucrare de artă în dezvoltarea ei; în comparare cu ea stă într-un contrast foarte trist viața practică, care, fiind îndreptată numai spre bunăstare personală, nu poate crește decât numai în lungime, nu în adâncime. Și cu toate aceste, după cum am zis, omul de rând este silit să o privească drept scopul lui de căpetenie aici pe pământ, pe când celuilalt îi este numai un mijloc.
Cu alte cuvinte: viața noastră practică sau reală, dacă nu este mișcată de pasiuni, este searbădă și urâcioasă; iar dacă este mișcată, devine în curând dureroasă; de aceea sunt fericiți numai cei ce sunt înzestrați cu un prisos al intelectului peste măsura trebuincioasă la slujba voinței. Cu acest prisos duc, pe lângă viața lor reală, o a doua viață în idei, care îi ocupă și-i distrage fără durere, și totuși cu vioiciune. Simplul răgaz, adică o inteligență neocupată de slujba voinței, nu este de ajuns; ci se cere un adevărat prisos al puterii; căci numai acesta ne face capabili de o ocupație curat intelectuală și nesupusă voinței; din contră, „otiumsine litteris mors est et hominis vivi sepultura”, adică pe românește: răgaz fără cultură este un fel de moarte, este îngroparea de viu a omului (Seneca, Epist. 82). După cum însă acel prisos este mic sau mare, se produc și nenumărate grade ale acelei vieți intelectuale, pe care o duce un om pe lângă viața reală, de la simpla adunare și descriere de insecte, păsări, minerale, monete, până la operele cele mai înalte ale poeziei și ale filozofiei. În orice caz, o asemenea viață intelectuală este un scut de apărare în contra urâtului și în contra urmărilor lui dăunătoare, și pune pe om în stare de a se feri de societățile cele rele și de numeroasele primejdii, nenorociri, pierderi și risipiri, de care nu poate scăpa cel ce își caută mulțumirea numai în lumea cea reala. Mie personal d. e. filozofia nu mi-a adus nuci un folos material, dar m-a păzit de multe rele.
Din contra, omul cel normal, adică omul de toate zilele, când e vorba să se bucure de viață, se vede silit să se adreseze la lucruri tot în afară de el, la bani, la ranguri, la nevastă și copii, la prieteni, la întruniri, etc. Pe ele se întemeiază fericirea lui; de aceea se și pierde sau când s-a amăgit în privința lor. Pentru a exprima aceasta cu un termen din știința exactă, am putea zice că punctul lui de gravitație cade în afară de el. tocmai de aceea va avea totdeauna o mare mobilitate a dorințelor și a caprițurilor; dacă îl iartă mijloacele, va cumpăra când case, când cai, când va da baluri ți ospețe, când va porni în călătorie, și în genere va duce mare lux; căci în toate lucrurile el caută mulțumirea de dinafară, precum cel fizicește sleit își caută în consommé-urile bucătarului și în hapurile spițerului sănătatea și tăia, al căror izvor este numai propria putere vitală.
Dacă acum, pentru a nu trece îndată la extrem, punem în comparare cu un asemenea om pe un altul, care să aibă puteri intelectuale nu tocmai eminente, dar totuși ceva mai presus de strâmta măsura obișnuită, îl vedem ocupându-se poate ca diletant cu vreo artă frumoasă sau cu vreo știință reală, cu botanica, mineralogia, fizica, astronomia, istoria, etc., și aflând deîndată în asemenea ocupație o mare parte a plăcerilor sale și un fel de refugiu în momentele în care izvoarele externe sunt secate sau nu-l mai mulțumesc. Despre el putem zice acum, că punctul lui de gravitație cade în partea înăuntrul lui. Însă fiindcă simplul diletantism în artă este încă foarte departe de puterea creatoare și fiindcă științele reale rămân mărginite în raporturile fenomenelor către olaltă, ele nu pot ocupa totalitatea omului, nu pot împlini firea lui întreagă până în fundul cugetărilor și simțurilor lui și nu se pot împleti în existența lui așa încât el să-și piardă interesul pentru toate celelalte. Aceasta rămâne rezervat celei mai înalte superiorități intelectuale, care se numește genialitate; numai geniul găsește tema absolută a preocupărilor sale în totalitatea existenței și a ființei lucrurilor și va căuta să epprime adânca înțelegere a acestei teme de artă, prin poezie și prin filozofie, după cum îl va îndemna predispoziția individuală. numai pentru un asemenea om netulburata ocupare cu sine însuși, cu cugetările și operele sale, este de neapărată trebuință; numai pentru el răgazul este cel mai mare bine, toate celelalte îi sunt de prisos, ba dacă le are, nu-i sunt adeseori decât o sarcină. Numai despre un asemenea om putem zice, așadar, că punctul lui de gravitație cade cu totul înăuntrul lui. De aici se și poate înțelege cum foarte rarii oameni de geniu, chiar când au cel mai bun caracter, nu arată acel interes viu și intensiv pentru prieteni, pentru familie sau pentru stat, de care sunt capabili mulți din ceilalți; căci, la urma urmelor, ei se pot lipsi și mângâia de toate, numai să se aibă pe sine înșii. În el se află dar un element mai mult de izolare, car este atât mai simțitor în efectele sale, cu cât ceilalți oameni nu le pot fi niciodată de ajuns și nici cu totul apropiați, nefiind de aceeași seamă cu ei; din contră, ei se vor simți în toate împrejurările ca niște ființe eterogene, se vor deprinde cu încetul a trăi printre oameni ca și când ar fi cu totul străini și, în cugetările lor despre ei, vor întrebuința persoană a treia a pluralului, în locul persoanei întâi.
Din acest punct de vedere, omul cel mai bine înzestrat în privința intelectuală se arată a fi și cel mai fericit, după regula știută, că partea subiectivă, care e totdeauna secundară, neputând avea efect asupra noastră decât prin mijlocirea cea dintâi. dovadă și frumoasele versuri ale lui Lucian.
„Bogăția sufletului este singura bogăție; celelalte bunuri sunt bogate în dureri”.
Un astfel de om cu bogăția internă nu cere lumii externe altceva decât un dar negativ, adică răgazul pentru a-și dezvolta facultățile intelectuale și a se bucura de comoara sa sufletească, cu alte cuvinte cere numai voie de a putea fi numai el însuși în toată viața sa, în fiecare zi și în fiecare oră. Dacă este cineva menit a întipări urma spiritului său în întreaga omenire$ atunci pentru el nu există decât o unică fericire sau nefericire, adică de a-și putea desfășura pe deplin dispozițiile interne și a-și termina opera sa, sau de a fi împiedicat de la acestea. Toate celelalte sunt de prea puțină valoare pentru el. și așa vedem că spiritele cele înalte ale tuturor timpurilor au pus cel mai mare preț pe răgaz. Căci răgazul fiecărui om prețuiește cât prețuiește și omul. „Fericirea pare a sta în răgaz”, zice Aristotel, și Diogen Laerțiul ne spune că: „Socrate lăuda răgazul ca cea mai frumoasă bogăție”. În același interes declară Aristotel viața filozofică cea mai fericită și zice în Politica sa (IV, 11): „Adevărata fericire a vieții unui om stă în libera dezvoltare a talentelor lui, ceea ce se potrivește cu cuvintele lui Goethe din Wilhelm Meister: „Cine e născut cu un talent, pentru un talent, își găsește în aceasta cea mai frumoasă existență”.
A avea însă răgaz, este lucru străin de soarta obișnuită și de natura obișnuită a oamenilor; căci menirea lor firească este de a-și consuma viața cu agonisirea celor trebuincioase pentru traiul lor și al familiei. Omul e un copil al nevoilor, nu o inteligență liberă. De aceea răgazul ajunge în curând să fie o sarcină pentru omul de rând, ba chiar un adevărat chin, dacă nu e în state să și-l ocupe cu tot felul de interese meșteșugite și închipuite, cu jocuri, cu distracții și cu mici pasiuni favorite; din aceeași cauză ajunge a îi fi un izvor de primejdii, după proverbul latin „difficilis in otio quies”, cum am zice pe românește: e greu să fii cuminte, când n-ai de lucru. Pe de altă parte însă și un intelect care trece cu mult peste măsura normală este ceva abnorm și prin urmare nefiresc. Dacă totuși se produce câteodată, fericirea celui înzestrat cu el cere neapărat acel răgaz așa de nesuferit sau de primejdios pentru oamenii de rând; căci fără de el va fi un Pegas înhămat la jug, prin urmare nefericit. Dar dacă se întâmplă să se întâlnească în același om amândouă condițiile nefirești, cea externă și cea internă, atunci este un mare noroc: căci atunci omul este favorizat va duce o viață de un gen mai înalt, ferită de cele două izvoare contrare ale suferinței omenești, de nevoie și de urât, de care ceilalți oameni nu pot scăpa decât prin neutralizarea și alternarea lor reciprocă.
Dar pe lângă cele zise mai sus nu trebuie să uităm că o mare putere intelectuală, în urma predomnirii activității nervoase, aduce cu sine o susceptibilitate exagerată pentru toate formele durerii; că apoi, fiind condiționată de un temperament pasionat și totdeauna împreunată cu o mai mare vivacitate și perfecție a tuturor reprezentărilor, prin chiar aceasta produce o mai mare violență a afectelor, pe când în sumă totală există mai multe afecte penibile decât plăcute; că, în fine, cel înzestrat cu așa inteligență extraordinară se simte înstrăinat de ceilalți oameni și de traiul lor, fiindcă în proporția în care găsește mai mult în sine, caută mai puțin la alții. Mii de lucruri, care pentru ei sunt de mare interes, nu au pentru dânsul nici cea mai mică însemnătate și nu-i fac nici o plăcere. Din toate acestea pare a rezulta că și aici se aplică acea lege a compensației, care se vede domnind în atâtea alte împrejurări; și nu fără o aparență de dreptate s-a zis adeseori că, la urma urmelor, toți cei săraci cu duhul sunt cei mai fericiți, de-și nimeni nu-i va pizmui pentru o asemenea fericire. În hotărârea definitivă asupra acestei controverse vreau cu atât mai puțin să influențez eu pe cititor, cu cât însuși Sofocle s-a exprimat în două moduri diametral opuse. În Antigona zise:
„Cugetarea este cea dintâi și cea mai însemnată parte a fericirii”, iar în Ajax zice din contră:
„Cea mai plăcută viață este a celor ce nu cugetă nimic”.
Tot așa de dezbinați sunt asupra acestei întrebări și filozofii Vechiului Testament:
„Viața nebunului e mai rea decât moartea”, zice Iisus Sirah (22,21). Însă în Koheleth (1, 18) citim:
„Unde e multă cunoștință, e multă supărare”.
La sfârșitul capitolului de față nu vreau să trec sub tăcere că ceea ce se numește cu un cuvânt exclusiv german Philister este tocmai un om care după măsura strâmt normală a puterilor sale cugetătoare nu are trebuințe intelectuale. Această expresie este luată din viața studenților germani și s-a aplicat apoi într-un înțeles mai înalt, dar totuși analog celui primitiv, la cel ce este antiteza unui fiu al muzelor. Căci Philister este și rămâne amousoz anhr (omul cu gusturi vulgare, fără nici o trebuință de cultură artistică). Dintr-un punct de vedere mai înalt, eu aș defini „filistrul” un om care în modul cel mai serios se ocupă de o realitate ce nu este realitate. Însă o asemenea definiție transcendentală nu s-ar potrivi cu stilul popular al acestei cărți și nu ar fi înțeleasă de toți cititorii. Să ne oprim dar la definiția dintâi, care admite mai ușor o explicație specială și cuprinde îndestul notele esențiale, rădăcina tuturor însușirilor ce caracterizează „filistru”. Acesta este așadar un om fără trebuințe intelectuale. De aici urmează multe alte lucruri: întâi, în privința lui însuși, că este și lipsit de plăcerile intelectuale, după regula citată: il n’est de vrais plaisirs qu’avec de vrais besoins. Nici o aspirație spre știință și judecată pentru propria lor valoare nu-i însuflețește existența, și nici spre plăcerile adevărat estetice, care sunt totdeauna înrudit cu cele dintâi. dacă asemenea plăceri îi sunt totuși impuse prin modă sau prin autoritatea altora, le va istovi cât se poate mai repede ca o muncă silnică. Adevăratele plăceri sunt pentru el numai cele senzuale: cu ele se despăgubește. Astfel stridiile și șampania sunt culminarea existenței lui, și scopul vieții este de a-și procura tot ce se ține de bunăstarea materială. Ferice de el, dacă acest scop îi ocupă îndestul vremea. Căci dacă este de mai înainte înzestrat cu bunuri materiale, ajunge neapărat prada urâtului, în contra căruia încearcă apoi toate mijloacele imaginabile: baluri, teatru, societăți, cărți de joc, ruletă, cai, femei, beție, călătorii, etc. Dar toate acestea nu pot acoperi urâtul, când lipsa de trebuințe intelectuale face imposibile plăcerile intelectuale. De aceea un fel de seriozitate ursuză și seacă este caracteristică pentru „filistru” și-l aseamănă cu animalele. Nimic nu-l înveselește, nimic nu-l trezește, nimic nu-l atrage. Căci plăcerile senzuale se sleiesc în curând; societatea, compusă din aceiași „filiștri”, devine și ea urâcioasă, jocul de cărți obosește până în sfârșit. Poate îi mai rămân la urmă plăcerile deșertăciunii, care pentru el consistă în a întrece pe alții în bogăție sau în rang sau în influență și putere și a se vedea apoi onorat de ei; sau cel puțin în a se afla în societatea celor ce sunt astfel distinși și a se încălzi la reflexul splendoarii lor (englezescul a snob).
Din mai sus arătata însușire fundamentală a „filistrului” urmează al doilea, în privința altora, că, neavând ei trebuințe intelectuale, ci numai fizice, va căuta societatea celor ce îi pot îndestula pe acestea și nu pe acelea. Mai puțin decât toate va cere de la alții vreo deosebită capacitate intelectuală; din contră, unde o va întâlni, o va primi cu antipatie, ba chiar cu ură. Căci față de ea nu va avea decât un simțământ supărător de inferioritate, și încă de-o surdă și tainică invidie, pe care o va ascunde cu cea mai mare îngrijire, și o va ascunde chiar sieși – fără alt folos decât de a o simți crescând până la turbare. Niciodată nu-i va trece dar prin cap să-și măsoare respectul și stima lui după asemenea calități, ci își păstra considerarea exclusiv numai pentru rang și avuție, pentru putere și influență, care în ochii lui sunt singurele distincții adevărate, la care ar dori să ajungă și el. toate aceste sunt însă urmări ale faptului că el este un om fără trebuințe intelectuale. Marea suferință a tuturor „filiștrilor” este că lucrurile ideale nu le pot sluji de petrecere, ci ei au totdeauna nevoie de cele reale pentru a scăpa de urât. Aceste sunt însă foarte curând sleite, și atunci nu mai e petrecere, ci oboseală; și apoi ele mai aduc totdeauna cu sine primejdii de tot felul; pe când, din contră, plăcerile ideale sunt nesfârșite și îi sunt nevinovate.

Despre ceea ce are cineva
A hotărî marginile unei dorințe înțelepte în ceea ce privește averea, este greu, dacă nu este putință. Căci mulțumirea fiecăruia din noi în această privință se întemeiază pe un factor numai relativ și nu absolut; din care cauză, averea privită singură însemnează tot așa de puțin ca i numărătorul unei fracțiuni fără numitor. Omul nu simte lipsa bunurilor, pe care nu s-a gândit niciodată să le aibă, ci este și fără de ele pe deplin mulțumit; pe când altul, deși are de o sută de ori mai mult, se simte nefericit, fiindcă îi lipsește ceva ce dorește. Fiecine are și în această privință un orizont propriu al limitelor, până unde există pentru el putința să ajungă: până acolo i se întind și pretențiile. Când un obiect din cele ce se află înăuntrul acestor limite, i se înfățișează așa încât să poată avea încredere că-l va dobândi, se simte nefericit; din contra, se simte nefericit când greutățile ce le întâmpină îi răpesc această perspectivă. Ceea ce se află în afară din acele margini, nici nu-l impresionează. De aceea cel sărac nu este tulburat de averea cea mare a bogatului, și pe de altă parte bogatul, care nu a izbutit într-o dorință a sa, nu se mângâie cu celelalte multe ce-i sunt împlinite. (Bogăția seamănă cu apa de mare; cu cât o bei mai mult, cu atât îți crește setea. Așa este și gloria). Din micșorarea ce o facem în factorul pretențiilor noastre, îndată ce soarta ne-a restrâns factorul averii, se explică pentru ce după pierderea averii, îndată ce am trecut peste durerea dintâi, dispoziția obișnuită nu se deosebește prea mult de cea de mai înainte. Această operație însă este însă adevărata cauză a durerii la o întâmplare nefericită; după ce este săvârșită, durerea se simte tot mai puțin, și la urmă nu se mai simte deloc: rana se vindecă. Viceversa, la o întâmplare fericită, compresorul pretențiilor noastre se împinge mai sus și ele se lărgesc; în aceasta consistă bucuria. Dar nici ea nu ține mai mult decât până la săvârșirea totală a acestei operații; atunci ne obișnuim cu măsura lărgită a pretențiilor și devenim indiferenți pentru averea ce le corespunde. Aceasta ne-o spun și versurile din Homer, Od. XVIII, 131-137, care se termină cu cuvintele:
„Mintea celor ce calcă pământul se schimbă precum înaltul părinte al zeilor și al oamenilor schimbă zilele”.
Izvorul nemulțumirii noastre sunt încercările ce le tot facem de a urca factorul pretențiilor, pe când celălalt factor rămâne nemișcat și le împiedică.
Oamenilor li se impută adeseori că dorințele lor se îndreptează mai ales spre bani și că iubesc banii mai presus de toate. Dar este lucrul firesc, poate chiar neapărat, să iubește acest Proteu neobosit, care în orice moment este gata a se preface în obiectul spre care țintesc tocmai acum dorințele noastre schimbătoare și feluritele noastre dorințe. Orice alt bun îndestulează numai una in pofte, numai una din lucrurile ce ne trebuie; mâncările sunt bune numai pentru cel flămând, vinul pentru cel sănătos, doftoria pentru cel bolnav, o blană pentru iarnă, femeile pentru tinerețe, etc. Toate acestea sunt prin urmare agaua proz ti, adică numai relativ bune. Banii singuri sunt absolut buni: fiindcă nu îndestulează numai o trebuință in concreto, ci trebuința îndeobște, in abstracto.
Averea moștenită sau agonisită trebuie să o privești ca un scut de apărare în contra multor rele și nenorociri posibile; dar nu ca o înlesnire sau poate chiar ca o îndatorire de a-ți procura plăcerile lumești.
Oamenii, care nu au avere de la părinți, ci numai prin talentele lor de tot felul ajung să câștige mai mult, se obișnuiesc mai totdeauna să privească talentul lor ca un capital statornic, și prin urmare venitul ca o dobândă.

Despre ceea ce reprezintă cineva
Mai toți oamenii, în urma unei slăbiciuni deosebite a naturii, pun prea mult preț pe ceea ce reprezintă, adică pe existența lor în opinia altora, deși cea mai simplă reflecție ne-ar putea arăta că, în sine însăși, părerea altora este fără însemnătate pentru fericirea noastră. Cu greu se poate deci explica bucuria ce o simte fiecine, îndată ce constată opinia bună ce o au alții despre el și se vede lingușit în deșertăciunea sa. Cu asemenea aprobări ale altora se mângâie omul adese de nefericiri adevărate sau de puțina favoare a sorții în privința celor două elemente principale ale fericirii, despre care am vorbit până acum; și, viceversa, e de mirare cât de mult îl supără și cât de adânc îl doare orice atingere, orice lipsă de respect sau de considerare. Această exagerată impresionabilitate este însă de aproape înrudită cu simțământul onoarei și poate să aibă un efect favorabil asupra bunei purtări a multor oameni ținându-le loc de moralitate; dar pentru propria lor fericire și mai întâi pentru liniștea și neatârnarea lor sufletească, fără de care nu poate exista fericire, este mai mult stricăcioasă decât folositoare. De aceea, din punctul nostru de vedere, e mai bine să-i punem stavilă și prin o cugetare sănătoasă și o dreaptă cumpănire a valori bunurilor să înfrânăm pe cât se poate acea mare susceptibilitate față de opinia altora, fie în bine, fie în rău; căci din aceeași cauză, din care ne place lingușirea, ne doare critica.
După o vorbă latină: „este așa de ușor și așa puțin lucru se cere pentru a descuraja sau a îmbărbăta o inimă setoasă de laude,” încât trebuie să căutăm aici o îndreptare, dacă nu vrem să rămânem pentru totdeauna robii părerilor și judecății altora.
Prin urmare, o dreaptă prețuire a ceea ce suntem în noi și prin noi înșine față cu ceea ce suntem numai în ochii altora, va contribui mult la fericirea noastră. În noi și pentru noi se află tot ce se împlinește timpul existenței noastre, cuprinsul și valoarea ei, așadar toate acele bunuri de care am vorbit mai sus în capitolele „ce este” și „ce are cineva”. Căci toate aceste își au locul lor de acțiune în propria noastră conștiință. Din contră, opinia ce o au alții despre noi și reflecțiile ce le adaogă ei la această opinie, se petrec în mintea lor, și prin urmare locul lor de acțiune este o conștiință străină. Tocmai clasele cele mai înalte ale societății cu tot luxul lor, cu toată fala și cu toată splendoarea lor, trebuie să-și zică: fericirea noastră se află în afară din noi, locul ei este în capetele altora. Aici avem dar a face cu niște păreri, care nici nu există pentru noi de-a dreptul, ci numai indirect, adică întrucât după ele se îndreptează purtarea altora către noi. Dar și purtarea lor poate fi luată în considerare numai întrucât ar putea modifica ceea ce suntem noi în noi și pentru noi înșine. Căci, dealtminteri, ceea ce se petrece într-o conștiință străină, fiind străină, ne e indiferent, și asemenea vom deveni și noi cu timpul indiferenți, după ce vom fi ajuns a cunoaște ușurința și nulitatea cugetărilor, mărginirea noțiunilor, micimea simțămintelor, rătăcirea opiniilor și mulțimea de erori în cele mai multe capete, și după ce vom fi învățat din propria experiență, cu ce lipsă de respect vorbesc oamenii de fiecine, după împrejurări, îndată ce nu le e frică de el sau îndată ce cred că nu o va afla; iar mai ales după ce vom fi auzit o dată, cu ce dispreț vorbesc neghiobii de omul cel mai însemnat. Atunci vom înțelege că cel ce pune mare preț pe opinia oamenilor, le face prea multă onoare.
Deci, fără îndoială rău și-a întocmit viața acela care nu își află fericirea în cele două categorii de bunuri, despre care vorbirăm mai înaintea, ci trebuie să și-o caute în reprezentare, adică nu se uită la ceea ce este în realitatea sa proprie, ci ce uită la ceea ce este în opinia altora. Căci temelia existenței și prin urmare și a fericirii noastre este natura noastră animală. De aceea, pentru ca să ne aflăm bine se cere mai întâi sănătate, iar apoi mijloacele pentru susținerea noastră adică să avem cu ce să trăim fără grijă. Onoare, fală, rang, glorie oricât de mult le-ar prețui cineva, nu pot concura cu acele bunuri esențiale, nici nu le pot înlocui: din contră, la caz de nevoie trebuie jertfite fără șovăire. Va fi dar mai bine pentru fericirea noastră ca să ajungem de timpuriu la înțelegerea că fiecine trăiește mai întâi în propria sa piele și nu în opinia altora, și că prin urmare starea noastră reală și personală, precum se hotărăște prin sănătate, temperament, talente, venit, femeie, copii prieteni, locuință, etc., este pentru fericirea noastră de o sută de ori mai importantă decât ceea ce le place altora să facă din noi. Eroarea contrară ne face nefericiți. Când se declamă cu emfază „onoarea trece înaintea vieții”, aceasta vrea să zică: „a fi și a se afla bine, nu-i nimic: dar ce gândesc alții despre noi, aceasta e totul”. Mai curând am putea înțelege asemenea fraze ca niște expresii hiperbolice, sub care se ascunde adevărul prozaic, că, pentru existența și înaintarea noastră între oameni, onoarea, adică opinia lor despre noi, este adesea neapărat trebuincioasă, precum vom arăta mai jos. Când vedem însă cum mai toate stăruințele oamenilor, nesfârșitele lor opintiri, , miile de necazuri și de primejdii ce le încearcă, au de scop final a se înălța în opinia altora și cum mai ales din această cauză umblă după funcții, după ranguri și decorații, după avere și chiar după știință și artă, și cum astfel respectul mai mare al altora este ținta din urmă la care aspiră, atunci nu ne rămâne decât să constatăm și aici gradul nebuniei omenești.
A pune un preț prea mare pe opinia altora este dar o greșeală și este greșeala cea mai răspândită: fie că e înrădăcinată în chiar firea noastră, fie că e un efect al societății și al civilizației; în tot cazul, ea are asupra faptelor și cugetărilor noastre o înrâurire prea mare și dușmană fericirii, începând de unde se arată numai ca o frică oarbă și exagerată de qu’en dira-t-on, până acolo unde o vedem împlântând pumnalul lui Virgilius în inima fiicei sale sau îndemnând pe unii oameni să-și jertfească liniștea, averea, sănătatea, chiar și viața pentru slava numelui. Această rătăcire, ce e drept, devine mijlocul cel mai comod pentru cel ce are să stăpânească sau să guverneze un popor, din care cauză arta de a cultiva și de a rafina simțământul de onoare ocupă locul de căpetenie în meseria educațiunii politice; însă cu privire la propria fericire a omului, care este aici tema noastră, lucrul se înfățișează altfel, și regula este, din contră, să nu punem prea mult preț pe opinia străină. Dacă totuși, precum ne dovedește viața de fiecare zi, cei mai mulți oameni pun tocmai pe opinia altora prețul cel mai mare și se îngrijesc mai mul de ea, decât de ceea ce-i atinge de-a dreptul și ce se petrece în propria lor conștiință; dacă astfel, prin o răsturnare a ordinii naturale, partea reală a existenței lor le pare a sta în mintea altora, pe când în mintea lor proprie nu ar sta decât partea ideală sau închipuită; dacă ei, prin urmare, fac din lucrul derivat și secundar lucrul de căpetenie și se gândesc mai mult la imaginea persoanei lor în capul străinilor decât la însăși persoana lor, atunci vedem o asemenea prețuire a unui lucru, care nici nu există direct pentru noi, al simptom al nebuniei ce s-a numit deșertăciune, vanitas, pentru a arăta golul și deșertul năzuințelor ei. Nu mai puțin vom înțelege din cele zise mai sus, că această nebunie, ca și zgârcenia, este din acelea care, uitându-se la mijloace, pierd din vedere scopul.
În adevăr, prețul ce-l punem pe opinia altora și veșnica noastră îngrijire pentru ea, depășește cu mult orice scop înțelept și se poate privi ca un fel de manie epidemică sau mai bine înnăscută. În tot ce facem și ce nu facem ne gândim mai întâi de toate la opinia publică, și cercetând mai de aproape vom vedea că poate jumătate din toate spaimele și grijile ce le-am suferit vreodată, s-au născut din teama de opinia oamenilor. Căci ea este temelia amorului nostru propriu, așa de des atins, fiindcă este atât de bolnăvicios și susceptibil; ea este temelia tuturor vanităților și pretențiilor, precum și a grandomaniei și îngâmfării noastre. Fără această teamă și nebunie, luxul nu ar fi nici a zecea parte din ceea ce este. Toată mândria, point d’honneur si puntiglia de tot felul și în toate clasele se naște din ea, - și ce jertfe nu cere adese de la noi! Ea începe a se arăta la copil, apoi crește cu vârsta și ajunge a fi tare la bătrânețe; după ce s-a sleit capacitatea pentru plăcerile trupești, deșertăciunea și îngâmfarea nu-și mai împart stăpânirea decât cu zgârcenia. Foarte lămurit se poate studia acest fel de nebunie la francezi, la care este endemică și se arată sub forma celor mai extravagante ambiții, a celei mai ridicule vanități naționale și a celei mai impertinente fanfaronade, care prin exagerarea lor își greșesc scopul și ajung a fi de râs pentru celelalte popoare, așa încât la grade nation a devenit o poreclă de batjocură. Pentru a ilustra mai bine greșeala acelei mari îngrijiri de opinia altora, să aducem aici un exemplu foarte puternic și oarecum superlativ pentru o nebunie, așa de înrădăcinată în firea omenească, exemplu care, prin efectul coincidenței împrejurărilor cu un anume fel de om, poate arăta totdeodată tăria acestei însușiri foarte curioase. Este următorul pasaj scos dintr-o lungă dare de seamă publicată în Timas de la 31 martie 1846 și relativă la execuția întâmplată pe atunci a lui Thomas Wix, unei calfe de meseriaș, care își omorâse stăpânul din răzbunare: „În dimineața hotărâtă pentru săvârșirea osândei, venerabilul caplan al temniței s-a dus de timpuriu la cel condamnat. Însă Wix, deși se arăta liniștit, nu avea nici o intenție pentru povețele lui; din contră, singurul lucru de care se îngrijea era cum să izbutească a se înfățișa cu mai mare curaj înaintea spectatorilor veniți ca să asiste la sfârșitul său cel rușinos… Și, în adevăr, a și izbutit. În curtea prin care trebuia să treacă pentru a ajunge la furcile ridicate în apropierea temniței, strigă: „A sosit momentul, cum zicea doftorul Dodd, acum am să aflu secretul cel mare!” Deși cu brațele legate, se sui pe scară fără nici un ajutor; ajuns sus, făcu în dreapta și în stânga complimente, care fură întâmpinate cu semne zgomotoase de aplauze din partea mulțimii adunate, etc.” Iată un exemplu străluci de ambiție: cu moartea, în forma cea mai îngrozitoare, și cu veșnicia înaintea ochilor, să nu ai altă grijă decât de impresia asupra grămezii de gură-cască adunați în acel moment și de opinia ce va rămânea în capul lor! Cu toate acestea, și Lecomte, executat în același an, în Franța, pentru încercare de omor asupra regelui, era în tot timpul procesului mai ales supărat că nu se va putea înfățișa înaintea Camerei Pairilor în haine mai bune, și chiar la executarea sa, cea mai mare mâhnire i-a fost că nu i se dase voie să se radă. Tot așa se petreceau lucrurile și mai înainte, precum vedem din introducerea (declaracion) lui Mateo Aleman la celebrul său roman Guzman de Alfarache, unde ne spune să mulți criminali rătăciți, în loc să-și consacre momentele din urmă la mântuirea sufletului, le întrebuințează pentru a compune și a învăța pe din afară câte un mic discurs, pe care să-l rostească de pe scara furcilor. În asemenea trăsături însă ne putem oglindi noi înșine; căci pretutindeni exemplele colosale dau cea mai bună explicare. Grijile noastre ale tuturora, necazurile, frământările, ostenelile, temerile, etc., privesc poate în cele mai multe cazuri opinia străină și sunt tot așa de absurde ca acelor bieți păcătoși. Tot aici trebuie căutată și cauza principală a invidiei și a urii noastre.
Este clar lucrul că nimic nu ar contribui mai mult la fericirea noastră, ale cărei temelii sunt desigur liniștea inimii și mulțumirea, decât restrângerea și micșorarea acelui mobil până la o măsură înțeleaptă, care va fi poate a cincizecea parte din ceea ce este astăzi; așadar, scoaterea acestui ghimpe chinuitor din carnea noastră. Dar lucrul este foarte greu; căci avem de-a face cu o rătăcire firească și înnăscută. „Chiar la cei înțelepți, pofta de slavă este cea din urmă care-i părăsește”, zice Tacit. Singurul mijloc pentru a ne scăpa de așa nebunie obștească, ar fi să o privim și să o recunoaștem ca nebunie și prin urmare să înțelegem cât de false, rătăcite, greșite și absurde sunt cele mai multe opinii din capetele oamenilor, din care cauză nici nu merită vreo atenție; să mai înțelegem cât de puțină influență reală poate să aibă asupra noastră în cele mai multe cazuri opinia altora; și, în genere, cât este de puțin favorabilă, cu mici excepții, așa încât mai toți n-am îmbolnăvi de necaz, când am afla ce se zice asupra noastră și în ce ton se vorbește de noi; să considerăm, în sfârșit, că însăși onoarea, drept vorbind, are o valoare numai indirectă și nu directă, și așa mai departe. Dacă am izbuti să ne vindecăm astfel de această nebunie obștească, urmarea ar fi o nespusă creștere a liniștii noastre sufletești și a veseliei, precum și o înfățișare mai hotărâtă și mai sigură, o purtare mai firească și întru toate mai dreaptă. Înrâurirea cea binefăcătoare ce o are pentru liniștea inimii noastre viața retrasă, provine mai ales din faptul că ne sustrage de la veșnica petrecere sub ochii altora, prin urmare de la veșnica considerare a opiniei lor, și astfel ne lasă să fim noi înșine. Asemenea am scăpa de multe nefericiri adevărate, în care ne aruncă acea amăgire a închipuirii sau mai bine zis acea nenorocită nebunie, și ne-ar rămânea mult mai multă îngrijire pentru bunurile solide, de care ne-am bucura cu mai multă tihnă. Dar cum am zis: calepa cala, adică greu este binele.
Din nebunia firii noastre, precum am descris-o aici, se nasc și se hrănesc mai ales trei vlăstare: ambiția, vanitate și mândria. Deosebirea dintre cele două din urmă este ca omul mândru are convingerea hotărâtă despre marea sa valoare, pe când omul vanitos are numai dorința de a deștepta în alții o asemenea convingere, având adeseori speranța tăcută că va putea apoi să o dobândească și el însuși. Așadar, mândria este stimarea sa proprie provenită dinăuntru, prin urmare direct, pe când vanitatea e dorința de a o dobândi dinafară, prin urmare indirect; potrivit cu aceasta, vanitosul este vorbăreț, mândrul e tăcut. Nu e mândru cine vrea; de-abia poate să simuleze mândria, dar iese curând din rolul său, ca din orice rol studiat. Căci numai o încredere tare și neclintită în merite covârșitoare și în o deosebită valoare face pe om în adevăr mândru. Această încredere poate să fie greșită sau să se întemeieze numai pe merite externe și convenționale; însă mândria nu se slăbește prin aceasta, dacă încrederea este dealtminteri adevărată sau serioasă. Fiindcă mândria își are rădăcina în convingere, ea este, ca orice cunoștință, nesupusă liberei noastre voințe. Antagonistul ei, adică piedica ei cea mai mare, este vanitatea, care umblă după lauda altora, pentru a-și putea întemeia pe aceasta propria sa opinie despre sine, în privința căreia, din contră, trebuie să fii cu totul hotărât pentru a fi mândru…
Însă mândria cea mai ușoară este mândria națională. Cel ce o are, arată prin această lipsă de însușiri individuale, de care ar putea să fie mândru; căci altfel nu și-ar pune fudulia într-o însușire ce o împărtășește cu atâtea milioane. Din contră, cine are adevărate merite personale, va recunoaște foarte bine greșelile propriei sale nații, fiindcă le are totdeauna înaintea ochilor. Dar orice mișel, care nu are nimic pe lume cu ce să se poată mândri, își găsește scăpare în nația în care s-a întâmplat să se nască, și se apucă a i fudul de ea; cu aceasta se mângâie, și din recunoștință îl găsești gata a apăra pux cai lax (cu mâinile și cu picioarele) toate greșelile și nebuniile care o caracterizează. De aceea vei găsi spre pildă între cincizeci de englezi de-abia unul care să-ți dea dreptate, când vorbești cu disprețul cuvenit despre bigoteria stupidă și înjositoare a nației sale; acest unul este mai totdeauna un om cu cap. nemții nu au fudulie națională și dovedesc prin aceasta onestitatea ce li se atribuie; dovada contrară o dau aceia dintre care se fac de râs simulând-o, precum sunt „frații germani” și democrații, care lingușesc poporul pentru a-l înșela. De zis se zice că nemții au descoperit praful de pușcă, dar eu nu mă pot uni cu opinia aceasta. Și Lichtenberg întreabă: „De ce găsești cu greu pe cineva care să vrea să treacă de neamț, dacă nu este? Pe când, dacă vrea să treacă de ceva deosebit, își zice francez sau englez? Dealtminteri, individualitatea covârșește cu mult naționalitatea, și în orice om cea dintâi merită de o mie de ori mai multă considerare decât cea din urmă. Despre caracterul național, dacă e să fim drepți, nu vom avea niciodată să spunem mult bine, fiindcă vorbind de el, vorbim de mulțime. Numai mărginirea, nebunie și răutatea omenească se arată în fiecare țară sub o formă diferită, și aceasta se numește apoi caracterul național. Dacă suntem dezgustați de unul din aceste caractere, lăudăm pe celălalt; până când o pățim și cu el. fiecare națiune își bate joc de cealaltă, și toate au dreptate.
Onoarea sexuală cred că va cere mai multă dezvoltare; va trebui să așezăm principiile ei pe adevăratul lor fundament; atunci se va vedea totodată, că, la urma urmelor, orice onoare se întemeiază pe motive de utilitate. Onoarea sexuală se împarte, firește, în onoarea femeilor și onoarea bărbaților, și este dintr-o parte și din alta un esprit de corps bineînțeles. Cea dintâi este cu mult mai importantă decât cea de a doua, fiindcă în viața femeilor raportul sexual este lucrul de căpetenie.
Așadar, onoarea femeiască, când e vorba de o fată, este opinia generală că ea n-a trăit cu nici un bărbat; iar când e vorba de o femeie, că n-a trăit decât cu bărbatul cu care s-a cununat. Însemnătatea acestei opinii, se întemeiază pe următoarele: sexul femeiesc cer și așteaptă de la cel bărbătesc tot, adică tot ce dorește și tot ce îi trebuie; sexul bărbătesc însă – drept vorbind – nu cere de cel femeiesc decât un singur lucru. De aceea a trebuit să se facă un fel de regulă convențională ca sexul bărbătesc să nu poată dobândi de la cel femeiesc acel singur lucru decât luând asupra sa grija pentru toate celelalte, precum și pentru copii născuți din un asemenea raport; pe această regulă se întemeiază bunăstare a întregului sex femeiesc. Spre a o dobândi și a o păstra, femeile trebuie numaidecât să ție unele cu altele și să arate esprit de corps. Și astfel stau ca un corp de armată mobilizat cu rândurile strânse împotriva sexului bărbătesc ca a unui dușman comun, care, fiind din fire mai tare la trup și la minte, se află în stăpânirea tuturor bunurilor și prin urmare trebuie biruit și cucerit, pentru ca și femeile să ajungă prin subjugarea lui la stăpânirea bunurilor pământești. Spre acest sfârșit, maxima de onoare a întregului sex femeiesc este ca bărbaților să le fie refuzată orice împreunare sexuală în afară de căsătorie, pentru ca așa fiecare bărbat să fie cu de-a sila adus la însurătoare, care pentru el este un fel de capitulație, și toate femeile să fie căpătuite. Dar acest scop nu poate fi ajuns pe deplin decât prin o strașnică observare a maximei de mai sus, și întregul sex femeiesc, cu un adevăr esprit de corps, stă de pază pentru ca fiecare membru al sexului lor să o observe. Astfel fata care a consimți la o împreunarea trupească nelegitimă, este izgonită din societatea lor și acoperită de rușine: și-a pierdut onoarea; nici o femeia cumsecade nu mai poate sta în relație cu dânsa, toate se feresc de ea ca de ciumă; căci a trădat sexul femeiesc, a cărui căpătuire ar fi primejduită dacă asemenea fapte s-ar repeta prea des. Aceeași soartă o are femeia adulteră; fiindcă nu a păzit capitulația primită de bărbatul ei, și astfel de exemple sperie și depărtează pe bărbați de căsătorie, de la care tocmai atârnă mântuirea întregului sex femeiesc. Pe lângă aceasta femeia adulteră, a cărui faptă mai cuprinde și o călcare de cuvânt și o înșelăciune grosolană, pierde și onoarea civică împreună cu cea sexuală. De aceea se și zice uneori cu o expresie aplecată spre iertare „o fată căzută”, dar nu se zice „o nevastă căzută”, și amăgitorul poate prin căsătorie să redea onoarea fetei, nu însă complicele femeii adultere, nici după divorț.