De întrebuințat n-am întrebuințat pe acești premergători, căci a lua de la alții nu e obiceiul meu, cu atât mai puțin, cu cât atunci se pierde unitatea, care este sufletul scrierilor de acest fel. Dealtminteri, nu trebuie să uităm că înțelepții tuturor timpurilor ne-au dat totdeauna aceleași povețe, iar nebunii – marea majoritate a tuturor timpurilor – au răspuns totdeauna cu aceleași fapte, adică cu fapte contrarii; și așa vor rămâne lucrurile și de acum înainte. De aceea zice Voltaire: „Nous laisserons ce monde-ci aussi sot et aussi méchant que nous l’avons trouvé en y arrivant”.

Împărțire fundamentală
Pe scenă unul face pe prinț, altul pe ministru, altul pe slugă, sau pe soldat, sau pe general, etc. Dar aceste deosebiri sunt numai pe dinafară; înăuntru, în miezul unei astfel de înfățișări, se află la toți același lucru: un biet comediant cu grijile și nevoile lui. În viață este tot așa. Deosebirile rangului și ale avuției dau fiecăruia un rol deosebit de jucat, fără a produce însă vreo deosebire internă în fericirea și liniștea sufletească, ci și aici se găsește în fiecare din noi același sărman muritor, cu nevoile și neajunsurile lui, car în privința materiei sunt felurite la feluriți oameni, dar în privința formei, adică a adevăratei firi, sunt cam aceleași pentru toți, deși cu diferențe de grad; și nici măcar diferențele de grad nu se iau după starea socială sau după bogăție, adică după rol. Căci tot ce există și se întâmplă pentru un om, există nemijlocit numai în conștiința lui și se întâmplă numai pentru dânsa; astfel este evident că cel dintâi element esențial va fi calitatea conștiinței însăși, de la care va atârna în mai toate cazurile mai mult decât de la formele și figurile ce se înfățișează în ea. Toată strălucirea și toate petrecerile, oglindite în conștiința tâmpită a unui nerod, sunt foarte sărace față cu conștiința lui Cervantes, când scria el pe Don Quijote într-o temniță întunecată. Partea obiectivă a actualității și realității este așezată în mâna sorții și prin urmare schimbătoare; cea subiectivă suntem noi înșine, de aceea ea este esențial neschimbătoare.
Astfel viața fiecărui om, cu toate schimbările și prefacerile dinafară, are totdeauna același caracter și se poate compara cu un șir de variații pe o singură temă. Din individualitatea sa nu poate ieși nimeni. Și precum animalul, în orice împrejurare l-ar pune, rămâne mărginit în cercul cel strâmt, în care natura i-a închis fire în mod neschimbător (din care cauză d. E. Dorința noastră de a face plăcere unui animal iubit rămâne totdeauna în margini foarte strâmte, potrivite tocmai cu acele margini ale firii și conștiinței lui): tot așa și omul: prin individualitatea sa îi este de mai înainte hotărâtă măsura fericirii putincioase. Îndeosebi marginile puterilor sale intelectuale i-au fixat capacitatea pentru plăcerile mai înalte o dată pentru totdeauna. Dacă sunt strâmte, atunci toate ostenelile dinafară, tot ce face omul, tot ce face soarta pentru el nu va fi în stare de a-l ridica peste măsura fericirii și tihnei obișnuite, jumătate omenești, jumătate animalice: el rămâne îndreptat spre plăcerea trupească, spre viața intimă și plăcută a familiei, spre relațiile sociale de rând și petrecerile vulgare. Chiar cultura nu va putea să-i întindă prea mult, deși întrucâtva, acel orizont sufletesc; căci plăcerile cele mai înalte, mai felurile și mai statornice sunt cele intelectuale, oricât ne-am înșela noi în tinerețe în privința lor; aceste însă atârnă mai ales de la puterea intelectuală. De aici se vede cât de mult are a face fericirea cu ceea ce suntem, cu individualitatea noastră, pe când mai adeseori se ține în seamă numai soarta noastră, numai ceea ce avem sau ce reprezentăm. Soarta însă se poate îndrepta; afară de aceasta, cine-și are avuțiile înăuntrul lui, nu va cere mult de la ea; iar nerodul rămâne nerod, tâmpitul tâmpit până la sfârșitul vieții, măcar de-ar fi în rai și înconjurat de hurii. De aceea zice Goethe:
„Popor, slugă și stăpân, toți o spun în felul lor: cea mai mare fericire a omului pe pământ este numai propria personalitate.”
Că pentru plăcerea și fericirea noastră elementul subiectiv este cu mult mai esențial decât cel obiectiv, se arată în toate: începând de la vorba cunoscută, că foamea e cel mai bun bucătar, sau că bătrânul vede cu nepăsare femeia ce farmecă pe tânăr, și înălțându-ne până la viața geniilor și a sfinților. Mai ales sănătatea covârșește toate bunurile materiale și toate foloasele poziției sociale într-atât, încât, zău! Un cerșetor sănătos e mai fericit decât un împărat bolnav. Un temperament liniștit și voios, izvorât dintr-o sănătate deplină și dintr-o organizare fericită, o minte luminată, vie, pătrunzătoare și dreaptă, o voință cumpătată și blândă și în urma ei o conștiință curată – aceste sunt însușiri pe care nici rangul, nici avuția nu le poate locui. Căci, lucru evident, ceea ce este fiecine pentru sine însuși, ceea ce-i rămâne și în singurătate și ce nimeni nu-i poate da nici lua, este pentru dânsul mai de căpetenie, decât ceea ce posedă sau decât tot ce poate fi el în ochii altora. Un om de spirit, în deplină singurătate, are o petrecere foarte bună cu propriile sale gânduri și fantezii, pe când un cap tâmpit nu poate scăpa de chinul urâtului nici cu cea mai felurită schimbare de societăți, priveliști, plimbări și petreceri. Un caracter bun, măsurat și blând, poate să fie mulțumit în împrejurări strâmtorate; pe când cel lacom, pizmuitor și răutăcios, nu va fi mulțumit nici în mijlocul tuturor avuțiilor. Iar dacă e vorba de un om care simte pururi în sine o individualitate extraordinară și eminentă prin inteligența ei, pentru acela mai toate plăcerile dorite de alții sunt cu totul de prisos, ba chiar o sarcină neplăcută. De aceea zice Horațiu despre sine:
„Sunt mulți oameni care n-au pietre scumpe, marmură, fildeș, tablouri și statuie din Tyrrhenia, bani și veșminte colorate cu purpură, dar este și unul care nici nu vrea să le aibă”.
Și Socrate, la privirea unor obiecte de lux expuse la vânzare, a zis: „Câte lucruri mai sunt, de care n-am eu trebuință!”
Așadar, condiția dintâi și cea de căpetenie pentru fericirea vieții noastre este ceea ce suntem, personalitatea; - fie numai fiindcă este statornică și lucrează în toate împrejurările și fiindcă nu este supusă sorții, ca bunurile din celelalte două rubrici, și nu ni se poate răpi. În acest înțeles valoarea ei se poate numi absolută, în opoziție cu valoarea numai relativă a celorlalte două. De aici urmează că binele sau răul, ce-i pot aduce unui om împrejurările dinafară, este mult mai mic decât se crede…
… Singurul lucru, ce în această privință stă în puterea noastră, este de a ne întrebuința personalitatea dată spre cel mai mare folos ce-l îngăduie, urmărind numai scopurile care-i corespund, căutând modul dezvoltării ca este tocmai potrivit cu ea și ferindu-ne de toate celelalte, alegând prin urmare condiția socială, ocupația și traiul cu care se poate împăca.
Un om înzestrat cu o putere musculară neobișnuită, dacă este silit de împrejurări să aibă o ocupați sedentară, vreo meserie migăloasă, sau să facă studii sau lucrări intelectuale, care cer alt soi de facultăți, rămase înapoi în firea lui, cu alte cuvinte dacă este silit să lase neîntrebuințate tocmai puterile lui cele covârșitoare, se va simți nefericit pentru toată viața; și mai nefericit acela în care facultățile intelectuale covârșesc cu mult pe celelalte și care se vede totuși silit să le lase nedezvoltate și neîntrebuințate, pentru a se deda la vreo speculă de rând unde nu se cer, necum la lucrări trupești, pentru care puterile sale nu sunt de ajuns. Însă aici, mai ales în tinerețe, trebuie să ne ferim de o prea mare încredere și să nu ne atribuim o îmbelșugare de facultăți, pe care poate nu o avem.
Dar din precumpănirea hotărâtă a rubricii noastre dintâi asupra celorlalte două urmează încă regula că este mai înțelept a stărui întru păstrarea sănătăți și dezvoltarea facultăților, decât întru dobândirea avuției; ceea ce însă nu trebuie să se întoarcă în înțelesul greșit că adică să nu ne îngrijim de agonisirea celor trebuincioase. La dreptul vorbind, bogăția cea mai mare face puțin pentru fericirea noastră; din care cauză mulți bogați se simt nefericiți, fiindcă sunt fără cultura minții, fără cunoștințe și de aceea fără un interes obiectiv, care să-i pună în stare a se ocupa intelectual. Căci ceea ce ne mai poate da bogăția pentru îndestularea trebuințelor reale și firești, este de puțină însemnătate pentru adevăratul nostru bine; din contră, îl împiedică prin multele și neapăratele griji ce le aduce cu sine păstrarea unei averi prea mari. Totuși oamenii caută de o mie de ori mai mult a dobândi bogăție decât cultura minții; pe când, desigur ceea ce suntem face mult mai mult pentru fericirea noastră decât ceea ce avem. Pe mulți îi vedem în mișcare neobosită, harnici ca furnicile, lucrând de dimineața până seara pentru a-și mai spori bogăția. Tot ce trece peste orizontul strâmt al mijloacelor pentru a cest scop, le rămâne necunoscut; mintea lor este închisă, de aceea neprimitoare de alte gândiri i simțiri. Plăcerile cele mai înalte, cele spirituale, le sunt străine; și în zadar caută a le înlocui prin cele trecătoare, senzuale, ce și le îngăduie din când în când și care le cer timp puțin și bani mulți. La sfârșitul vieții, ca un rezultat al ei au, ce e drept, o grămadă foarte mare de bani înaintea lor, pe care o lasă acum moștenitorilor ca să o mai mărească sau poate să o risipească. O astfel de viață, deși cel ce o duce își dă un aer cât se poate de serios și important, este tot așa de nebună ca o viață al cărei simbol ar fi fost de-a dreptul masca arlechinului.
Așadar, ceea ce are fiecare în sine însuși este lucrul cel mai de căpetenie pentru fericirea vieții sale. Numai fiindcă această înzestrare de la natură este adeseori așa de mică, mai toți din cei scăpați din luptele pentru existența zilnică sunt tot așa de nefericiți ca cei ce se află încă în acele lupte. Goliciunea sufletului lor, seceta conștiinței, sărăcia minții îi împinge spre societăți care sunt compuse din același soi de oameni, căci similis simili gaudet. Apoi numai îi vezi alergând în gloată după petreceri și distracții, pe are le caută mai întâi în plăceri senzuale, în desfătări de tot felul și mai pe urmă în desfrânări. Izvorul ispitirii fără margini, prin care atâția copii de familie din părinți bogați își pierd moștenirea cea mare, adese în câteva luni, nu este altul decât urâtul ce se naște din descrisa goliciune și sărăcie a minții. Asemenea tineri au fost trimiși în lume bogați dinafară, dar săraci dinăuntru, și au căutat în zadar a îndeplini prin bogăția externă pe cea internă, voind a primi toate dinafară – analog bătrânilor care caută a se întări prin exalațiile fetelor tinere. Cu acest chip sărăcia dinăuntru a produs, în sfârșit, și pe cea dinafară.