PIERSICI DULCI

În jurul meu, peste tot, mirosul catifelat al piersicilor îmi închidea orice fel de gândire, orice mod de a vedea ceea ce se întâmplă cu mine. Rătăceam, pierdut, ca în multe alte nopți. Mă simțeam îmbătat de atâta perfecțiune. Noaptea - perfectă din toate punctele ede vedere. Contururile le simt mult mai bine, așezarea cerească este mult mai blândă, luminile-mi par eterne rugăminți. Străzile pustii, liniștea cadaverică, jocul dintre alb și negru - jocul perfecțiunii. Sunete puține. Parcă nici nu mai am puterea să le simt. Peste tot miroase a piersici coapte... și, prin apropiere, nu-i nici o livadă.
Mi-aduc aminte de acea plimbare prin cimitir, de pașii șterși, de umbrele crucilor de piatră - ce stăteau parcă atârnate. Cavouri albe, impure prin însăși definiția lor, mii de morți în putrefacție, mii de oase, mii de bacterii, mii de microbi. Toate în pământul negru, uns de atâtea treceri, de atâtea zvârcoliri.
Căutam acea piatră pe care vroiam să recitesc (a nu știu câta oară!) decizia inexorabilă. Acea despărțire fără glas, acea pierdere a tot ceea ce a însemnat, vreodată, viața. Totul se reducea la ea. O lume întreagă stă închisă, acum, în pământul unsuros. Acolo, departe, imperfecțiunea inundă fiecare treaptă. Pacea nu cred să existe acolo din moment ce conștiința s-a pierdut odată cu trupul.
Luna își trimitea razele, violent, spre mormintele mai vechi sau mai noi. Și-acum îmi aduc aminte de acea noapte în care speram să găsesc piatra. Mi s-a pierdut printre amintiri...
Îmi plimb mâna prin părul albit, ridic apoi mâinile spre cer. Mi se par ale altcuiva. Timpul își pune amprenta peste tot ce (mai) înseamnă viață. Tremur. Le las jos. Îmi arunc ochii și privesc Luna. Singură. În n pace. Perfecțiune. Plec. Trântesc poarta. Mă bag în pat. Adrom...
Aleea era pustie. cerul limpede lăsa ușoarele raze ale soarelui să pătrundă în colțul fiecărei frunze. Parcă marea ar fi fost prezentă. Peste tot puteai să simți delicatul parfum al teilor abia înfloriți. Câte un copil fugea râzând de mama lui, alerga, apoi se întorcea ștrengărește. Ce joc superb! În rest, doar line adieri printre contururi cunoscute.
Teii transparenți își împărțeau privirile într-un mai liniștit, aleea aducând cu un sanctuar al purității. Culorile calde ale fidelelor flori de tei savurau fiecare moment, fiecare clipă pierdută, fiecare rătăcire.
Cu aripi moi se desprinse o floare, alergând nebună în infinitul de priviri și umbre. Am urmărit-o cum străpunge brâul aerului călduț, se întoarce, se răsucește - parcă adoarme. După câteva clipiri, revine fin la zbor, nelovindu-se de nici o altă fragedă aripă, străbătând mulțimea celulelor, atingând fiecare rază, luminând aleea. Parcă se joacă cu aerul - și el cu ea. Se lovește de un fluture fugar. Maroniu. Cu mici puncte de echilibru. Un alt desen perfect al naturii. La câteva priviri, iarba puțin verde aștepta rostogolirea. Mugea la fiecare adiere, se îndoia la fiecare umbră de cădere.
În iarbă, câteva furnici munceau de zor. Mi s-a părut că duc ceva. Concentrându-mi privirea spre minusculele ființe, am observat că aveau o pradă. Mă uit mai atent. Adie mai tare ca vântul. Era un fluture. Nostalgic, îmi arunc privirea spte minusculele ființe, am observat că aveau o pradă. Mă uit mai atent. Adie mai tare ca vântul. Era un fluture. Nostalgic, îmi arunc privirea în eter. Rememorez instantaneu traseul florii de tei. Revăd fluturele. Dar, de data asta a devenit pradă. Libertatea lui s-a terminat. Poate istovit, s-a așezat pe pământul umed.
Furnicile se regrupau rapid încât puteai crede că este vorba despre un atac. Ele, însă, cărau de zor, conștiincioase. Murmurau toate într-un limbaj ne`nțeles.
Mai sunt câțiva pași și floarea dă să atingă solul. Miresmele din aer te făceau calm. Zborul avea să se sfârșească. Se întinde o mână. Albă, fină, fără contururi deosebite. O prinde. Pentru câteva secunde, pumnul o ține strâns. Trăsături ferme. Se deschide. Se ridică până la nivelul nasului. Este savurată, în puritatea ei, prin toți porii împărtășind o nuanță a contururilot din ce în ce mai transparente.
Părul castaniu, ochii încă nedefiniți, gâtul alb ca un porțelan. Micul decolteu lăsa să se vadă contururi trasate cu grijă. Alb. Peste tot alb. Sprâncenele-i ușor arcuite îi aduceau o siguranță de sine parcă îngemănată cu zborul florii de tei. A zâmbit. A întins palma, iar buzele-i mici au lăsat să iasă un aer ușor - ce a dus floarea într-o altă călătorie. Spre alte celule. Spre alte ierburi. Avea părul strâns la spate, iar pantalonii lăsau să se vadă picioarele într-un contur perfect. Strânși la plecare, pe pulpe mai apoi, pantalonii se făceau largi și fini în linia lor finală.
A zâmbit din nou. Și-a aruncat privirea înspre cerul sidefat și a plecat. Aleea deveni și mai pustie după ce mersul ei se șterse în depărtare.
Ușa biroului se deschide brusc. Revenit, aveam o ședință de redacție. Trebuia să punem la punct ultimele detalii pentru ediția de mâine. Spiritele s-au încins, ca de obicei, la prima pagină - pe care, de obicei, o lăsăm ultima. Netezimea și profunzimea primei pagini dă întreaga calitate a ziarului. Am fost de acord cu propunerile șefilor de departamente. Oricum, munca în echipă dă întotdeauna cele mai bune rezultate.
Îmi beau cafeaua, mai răsfoiesc ultimele modificări și plec. Las în urma mea toate hârtiile, toate corecturile, toate lucrurile. Până, mâine sunt iarăși un om liber, ca toți ceilalți.
Mă plimb prin oraș, mă mai întâlnesc cu câțiva cunoscuți și văd că timpul a trecut parcă prea repede. Nu-mi grăbesc pașii. Primele își fac prezența pe cerul întunecat. Ici, colo, glasuri răzlețe, râsete vulcanice, lumini înfundate. Siluete indescifrabile de-a lungul drumului. Un aer rece, ca după ploaie. Rar, câte o mașină trecea ca o săgeată mult prea grăbită în a-și ochii ținta. Îmi îndrept privirea spre luna plină, albă și moale ca o stânca golașă, o perlă într-un Univers inexplicabil. Văd o cupolă în care stelele se joacă, se alintă una pe alta, își povestesc faptele de peste zi. Se revăd cu surâsuri reci. Adie blând vântul. O altă siluetă se pierde în noapte. La următorul pas, îmi întinde mâna. tresar. Sunt mut și fără gesturi. Zâmbește de parcă ne-am cunoaște de ani de zile. Îmbrăcată în alb mi se părea ca o regină pierdută dintr-un timp inconstant și rece. Îi observ buzele mici, bine conturate, fața puțin obosită, mâinile-i albe. Trăsături ferme. Nu-mi spune nimic. Zâmbetul se transformă, în iluzia nopții, în întrebare. Parcă. Clipește rar și transparent.
Brațul ei era rece, asemenea semnelor pe care le făceau stelele. Ridică ochii, după câteva clipe și mâna.
- A mai căzut o stea. Sensibilitatea unui alt contur a străpuns purul albastrului nopții, spune ea, după care zâmbește. Nu am puterea să scot nici un cuvânt. Aprob doar din cap. Ce straniu!
Apoi pleacă. Aleea deveni și mai pusrie, iar aerul mai rece, glasurile mai stinse. Mersul ei se șterse în depărtare. Rămân fără drept de răspuns, imposibil de a trasa sau schița ceva. Întregul trup mi se cutremură. Simțeam cum prin toți porii aud „A mai căzut o stea!”. Încet, continuu, ca o linie fără început și fără sfârșit. Mirosea a tei. Îmi simțeam toate culorile din jurul mei mai pronunțate, mai vii. Auzeam un zumzet, undeva. Într-acolo, nimic. Pășesc pe alee fără să privesc, fără să gândesc. Piedut. O altă floare de tei o aud desprinzându-se de matcă. Șuieră în desprinderea sa nebună. Alunecă prin celule, printre alți arbori, se așează pe solul umed, luminat feeric. Se odihnește și mâine va fi doar o altă umbră ce se stinge.
Privesc. Cerul în imensitatea sa îmi pare un paradis regăsit. Luna, un stăpân ușor adormit. Stelele albe, destine împletite. Un penel neinspirat ar fi trasat o graniță între astre. Le-ar fi reașezat după bunu-i plac. Le-ar da un alt rol și o altă esență. Încă o stea se prelinge zgomotos. Îi urmăresc traseul. Câteva priviri și nu mai e nimic. Se pierde în imensitatea albastră. Pășesc pe o frunză. Umedă. Plină de celule moarte, putrezite. Poate pietrificate.
La următorul pas, în partea opusă mie, fulgerător o stea dispare. Nici nu am timp să realizez acest lucru. O simt, de undeva, cum devine neființă. Se pierde în zâmbetele nopții tulburătoare.
Adrom liniștit, cu gândul la întâmplarea de peste zi. Era o noapte fragedă, plină de senzații, precum o piersică. Nu simțeam nici o adiere, dar parcă simțeam cum cineva mă veghează.
Pașii ei îmi cutremurau fiecare parte a trupului. Lent. Ritmic. Fără glas. O înșiruire neștiută și nepricepută de emoții. Purta niște pantofi negri, ca o noapte singuratică. Se auzea fiecare punere în pământ a picioarelor. Ochii mari, căprui, duceau cu ei o luminiță. La întâlnirea privirilor, mă cuprinsese un fior ce nu mă lăsase decât mult mai târziu. La lumina lunii, mișcarea ei semăna cu un dans prin ploaia umedă de trandafiri.
Se făcea că erau peste tot numai petale purpurii de trandafir. Foșneau. Tremurau. Luminau. Cele două chipuri din noapte se apropiau și mai mult unul de celălalt. Văd o stea. Se lasă ușor pe bolta greu de definit a cerului, într-o cădere liberă, o ultimă clipă de apogeu și declin. CÐteva secunde. O clipire. Un zâmbet. Doar un cuvânt ai fi putut rosti. O imagine. De fapt, ceea ce suntem unii pentru alții este, în esență, doar o imagine. Un fior, un parfum, o esență, o emoție. Și nimic mai mult.
Părul castaniu părea în lumina nopții o umbră plăcută ce-și etala rătăcirile în vântul domol. Se zărea prea bine gâtul ei alb, de porțelan, mai jos sânii mici ca două boabe de lumină, brațele-i ca laptele proaspăt, un chip angelic ca o minune tainică. De nedescris.
Mă sărută ușor după care dispăru. Parcă a fost un vis. Trandafirul roșu îmi pică din mână, pierzându-se printre petalele așternute. O clipă mai târziu, lumina astrului m-a făcut să văd că în jurul meu petalele dispăruseră. Doar adierea călduță îmi amintea de fata din vis.
De dimineață revin la redacție, puțin tulburat, și răsfoiesc ziarele. Mă uit peste comunicatele de presă, îmi schițez un program pentru întâlniri și-mi beau cafeaua. Liniștit. Dar tulburat de cele întâmplate peste noapte.
La sapte plec cu colegii din presa la Bucuresti, la Cupa Presei la Tir. Prima data când merg. Soarele înca proaspat tsi facea jocul matinal pregatindu-se pentru zi. O noua zi cu alte întâmplari. Mereu alte si alte clipe unice. Alte senzatii, alte contururi, alte continuturi.
Masina plutea lent pe autostrada, fara spusin. Un lung drum, ce parca nu se mai sfârsea. Se aduna tot mai mult în zare. În stânga si în dreapta lanuri de porumb, verti, vii ca un nectar. Tarani care îsi începeau truda. Fete care parca nu s-ar fi trezit acuma. Mai încolo putin vedeam câteva zeci de picioare de orz, iar mai apoi de secara. Vântul le mângâia mugurii, îi legana dintr-o parte în alta.
Toti sapte vegetam, ne aflam undeva între vis si realitate. Somnul înca nu-si ridicase valul nici macar dupa obisnuitele cafele de dimineata. Ne zâmbeam unul altuia. Mai scoteam o gluma, râdeam si apoi ne întorceam cu o gratie aparte la somn. Mai deschideam ochii si mai vedeam, pe marginea drumului, taranii iesiti cu legume.
Ajunsi la poligon, ne înscriem în concurs, nu prea nimerim tintele, dar atmosfera a fost placuta. Si acum simt acel moment în care am pus mâna pe un pistol pentru prima datâ în viata mea. Sentimentul a fost enorm, cu fluctuatii, trepindând fiecare adiere. Ziua se încheie cu o superba dupa-amiaza torida. Fanfara Jandarmeriei a început sa ne încânte cu tot felul de melodii. Unele mi-au mers la suflet. Cele mai multe, de fapt. Ritmurile valsurilor vieneze faceau fiecare clipa un imens paradis tacut.
La astfel de întâlniri, cu totii mai depanam amintiri, mai schimbam o vorba, ne distram departe de ochii critici ai personalitatilor publice. Sunt zile în care chiar mai simti ca traiesti. Aceasta a fost una dintre acelea.
"Valurile Dunarii'' parca erau lângâ noi. "Dunarea albastra'' ne mângâia tâmplele arse de un soare parca prea plin. Îmi arunc privirea ce ratacea în multime... si o vad. O vad pe ea. Ramân mut. Nu stiu ce au mai zis colegii mei, dar din acel moment se întâmplase ceva. O senzatie mi-a schimbat drumul gândurilor. Un contur mi-a readus în minte acele întâlniri cel putin ciudate. Placute. Dar legate de ceva al unui ne-ceva.
Încerc sa apropii privirea, convins fiind ca ma însel. Nu o mai vad. Clipesc. Râd la glumele celor de la masa si ma ridic sa ma duc sa-mi iau un suc rece. Cu speranta ca o voi vedea. Merg încet pe aleile înguste, pline de oameni si sunete, încarcate cu senzatii care mai de care mai neobisnuite. Cald, foarte cald. Îmi simteam corpul cum respira prin toti porii. Ajung la bar, cer un suc, cu rugamintea sa fie cât mai rece. Îmi reiau drumul spre masa si o vad. Zâmbesc. Clipeste. Îi întind mâna si o invit la dans. Lumea se uita la noi. Nu ma interesa. Zâmbeste angelic. Clipesc.
Parasind aleea simteam ca ceva se pierde din mine. Un sentiment puternic de insecuritate ma framânta la fiecare pas. Priveam în urma sub lumina stranie a noptii, cu durere. Parca o parte din mine nu ar mai fi existat - din acel moment. Orice as fi facut, gândul ma purta pe acea alee în care, înca, se simîea mirosul pirsicilor.
Cred ca uneori timpul nu mai are nici consistenta, nici permeabilitate. Secundele care mi se perinda prin fata ochilor nu-mi permit decât sa ma gândesc. Nu stiu daca în ceea ce noi numim viata a fost dat ca pe fiinta pe care o iubim cel mai mult sa nu o putem avea lânga noi.
Adorm la bratul ei. Pamântul unsuros, plin de imperfectiune. Luna îmi batea usor peste crestet. Vântul îndoia crengile firave ale piersicului. Peste tot mirosul unor piersici...