Cu cîteva zile în urmă am citit în ziarul Adevărul un articol despre Mihai Eminescu, articol care mi-a lăsat un gust amar.
În articolul respectiv se punea în ecuație problema, dacă Eminescu ar mai fi actual pentru tinerimea romănă din licee și colegii. Deși existent în manualele școlare, Eminescu este necunoscut multor tinere vlăstare ale scolilor românești de astăzi. O personalitate literară a cercurilor intelectuale de la "Litera.ro" a venit cu propunerea de a-l comercializa puțin pe genialul moldovean, după modelul austriac. Dacă austriecii-l pot vinde pe Mozart ca bomboană, de ce nu l-am vinde și noi pe Eminescul nostru ca răchie?
Ministrul culturii, pentru care am cea mai înaltă stimă și care mi-a fost profesor, nu a acceptat ideea, dar nici nu a respins-o. A ironizat-o puțin pe doamna cu pricina după obiceiul domniei sale, obicei pe care i-l cunosc din liceu și sper că a liniștit-o.
Gîndindu-mă la Eminescu, nu pot sa uit cuvintele marelui și regretatului filozof Constantin Noica, un înțelept tipicar, care l-a studiat pe Eminescu nu numai din cărți ci și din fișa de sănătate a acestuia. Printre altele, Noica spunea:
„Îl sărbătorim în fiecare an pe Eminescu, îl sărbătorim chiar de două ori pe an, dar continuăm să rămînem descoperiți față de el. Cu oricîte rușite în cercetarea critică și istorică asupră-i, continuăm să fim vinovați în două privințe, în ce-l privește: întîi nu-l cunoaștem încă în întregime, apoi nu-l facem cunoscut altora în întregime, așa cum a fost“.
Eminescu nu a fost un poet popular care scria doine și povești poporane. Eminescu a fost un filozof și un cercetător istoric. Poveștile abstracte pe care le-a scris, le-a scris din prietenie pentru prietenul său, Ion Creangă. Îndrăgostit de scrierile contemporanilor săi germanici, s-a inspirat din legendele si povestile poporului German, a scris cărți în limba germană și ar fi dorit să fie un al treilea Grimm.
Cine dorește să critice povestea complexă eminesciană, atît de profundă pentru o poveste și atît de dureroasă pentru o copilărie a normalului, trebuie să poată face diferența dintre aceste scrieri și celelalte scrieri ale sale care nu s-au păstrat din păcate. Contemporan cu Nietzsche, s-ar putea aduce argumente, că "Morgenröte" și "Also sprach Zarathustra" ale lui Nietzsche, ar părea rupte din gîndirea eminesciană. Eminescu s-a născut în 1850, Nietzsche s-a născut în 1844. Eminescu a murit (a fost ucis cu o piatră de un nebun) în 1889, Nietzsche murea în 1900. Cine l-a studiat pe Eminescu, cine l-a studiat pe Nietsche, acei critici adevărați care cunosc tehnica filozofică, trebuie să găsească atîtea înrudiri nu întîmplătoare în scrierile lor (poezia eminesciană, proza și poezia nietzschiană).
Eminescu a fost un filozof, a cărui filozofie s-a pierdut. Dar el a fost mai deștept decît medicii săi care-l urmăreau prin Europa. A fost însă tragic de singur, deși mulți contemporani ai săi mărturiseau că poetul nu era deloc trist în societate. El era un bărbat cu o personalitate extrem de puternică, plin de umor, un băiat de viață. În lumea sa era însă singur și nefericit, pentru că se născuse prea devreme pentru poporul român. Visele sale de a scrie o istorie a românilor erau luate în rîs de criticii săi, care i-au recomandat în schimbul unui loc la universitate, azilul de nebuni. Nicolae Iorga nu a mai fost luat în rîs pentru asta, dar trecuse mult timp și conceptele științifice începuseră a se naște și pe plaiurile noastre mioritice. Exilul eminescian în spitalul de psihiatrie a fost cea mai mare nedreptate făcută de poporul român unuia dintre cele mai înalte frunți ale culturii. Medicii săi găseau că este anormal să citești despre istoria popoarelor vechi, despre mituri, legende, despre zei străini, despre Budha, Zarathustra și despre Kamadeva. Ultima nebunie trăznet a lui Eminescu a fost dorința sa rostită către prietenii săi, de a învăța o limbă asiatică. După ce a mărturisit că i-ar fi plăcut să se călugărească, dar nu ca ortodox ci ca budist, a fost internat de urgențâ la spital, unde a fost legat în cămașă de forță. Deși era lucid, se spunea despre el că deraiază și că are gînduri fanteziste. Dar care geniu ar putea scrie vreun rînd, dacă nu ar avea fantezie? Zeci de poezii postume datează din perioada alienării sale oficiale, deși se spune că n-ar mai fi scris din 1883 nici un rînd.
Printre scrierile eminesciene, nu s-au mai găsit caietele sale de matematici, caietele de astronomie, scrierile istorice în limbile: germană, latină și română, caietele filozofice și lucrarea de doctorat despre Schopenhauer.
Dacă a fost atît de chinuit și de nedreptățit de către contemporanii săi, găsesc că este un sacrilegiu să-l murdărim noi, contemporanii acestui secol, noi care nu știm nimic despre adevăratul Eminescu, cel care a stat în umbra altora și a scris poezii pentru oameni care nu erau pregătiți din punct de vedere intelectual ca să-l înțeleagă și să-l aprecieze la adevărata sa valoare.
Nu-l omorîți pe Eminescu din gîndurile voastre, ci citiți-l!