O ceată de năluci însetate trecând prin deșert, gonite de spirit din lumea mea, stăteau gata să piară.
Fără chip nu puteau să aleagă în locul meu, de aceea căutau izvoarele începutului să bea din ele, să se oglindească pentru a-mi lua forma.
Se orientau după pașii unui îndurerat ce căutând alinare lăsase din nepăsare sau necunoaștere, poate chiar o rea intenție de neînțeles, ușa deschisă dincolo, în dimensiunea purității tuturor apelor de aici.
Paznicul presimțea ceva, se învârtea neliniștit adulmecând cu nările dilatate.
Ele nu sunt oricine, sunt cele mai de temut fiare ce vor să ajungă stăpâne peste sufletele slăbite: minciuna, deprimarea, renunțarea, psihozele toate.
Începu lupta cu ele la prima oră a nopții, ca un leu mușcând în dreapta și în stânga.
Aruncau cu otravă în el făcându-l să se respingă pe sine, să-și dorească să fugă departe, dar cu ultima scânteie de luciditate paznicul se dădu de trei ori peste cap transformându-se într-un ciclop cu un singur ochi, închise ușa pe dinăuntru și le dădu o mamă de bătaie până le lăsă late.
Voința îl făcuse imun la iluzie și iubirea singura forță ce îl putea supune îl motivase.
Stătu un pic să-și adune forțele, apoi le mai bătu o dată de furie că erau să-l înfrângă.
Scutise spiritul de reîntoarcerea lor și acesta avea să-i mulțumească cu o mângâiere, la care numai gândindu-se devenea nerăbdător.
Aruncă afară ceea ce mai rămase din năluci. Deja răsărea soarele, lumina pătrundea prin perdelele albastre, eu mă trezeam liniștită, iar el mergea la odihnă.