Frica imi cade pietricele pe umeri ma dor pana-n inima si se insira amuleta la gatul razboinicului din mine. Vin ca un semn pentru ce are sa se intample si ca niciodata imi doresc sa nu stiu. De-as fi o stanca m-as rostgoli fara sa-mi pese asa cum am facut cand pentru toate iubirile mele nu aveam un raspuns si te asteptam pe tine sa-mi escavezi in inima cu bratele. As vrea sa fiu iar de piatra.

Florile se amesteca in spini si infloresc castel din umbre. Se catara pe ceata ca o iedera cu turnuri din oase. Pamantul trosneste ca un cufar vechi inchide si deschide morminte. Mumiile se aduna in armate isi lovesc zdrentele de coatele mele, ma ingheata cu suflarea lor. Ma ghemuiesc langa o radacina iesita sa respire schimbarea pamantului. Ar vrea sa se uite la mine dar oarba cum e ma adulmeca si ma calca putrezita peste degete. Imi inghit durerea, mi-e teama sa si traiesc. Duc dorul muntelui din care am iesit atat de increzator. Stig! Stig! Soapte imi aduna mintile si ma trezesc in moarte ca intr-o capcana. Radacinile ma prind de brate, imi patrund in vene injectand vestigiile acestei lumi plina de contraste. Legende imi povestesc inceputurile apoi despre oamenii spirite veniti dinspre cei vii, despre unul ce-mi seamana, un alt eu dintr-o alta viata sau acelasi cu mine dar spalat in fanta dintre ceruri. Se ingramadeste toata in maduva si-mi leaga existenta de sangele ei.

Sunt un stig.

In urma mea se ridica zgomotos oase. Printre ele umbre albe si negre poarta securi in priviri. Le inrosesc si tusesc altele cu alti ochi si umbre. Se inmultesc ametitor de repede iar eu stau in capul lor si-mi scutur privirea ori de cate ori cască tărâna. Se completeaza trupuri pierdute, se amesteca de la unul la altul. Ciungii, decapitatii se dezmembreaza pentru armuri si sageti, se pun in teci sau se arunca in strigate de lupta.

Brusc o liniste apasatoare inlocuieste vacarmul acelei armate. Toti ma privesc cu frica si parca asteapta sa o conduc. Cine sunt? Ma uit in jur si caut un ciob de sticla care sa-mi reflecte imaginea. Langa mine doi munti de ramasite ale unor monstri inalta doua steaguri cu gauri in ele. Nici o stema, nimic care sa semene a ceva cunoscut. Doar bratele celor doi se unesc intr-o strangere furioasa si isi spun… Rasta stig! Vocile lor mi-au zdruncinat plamanii, acum se intorc spre mine si ingenuncheaza.

Dintr-o data imi simt mainile stranse de serpi pana-n brate. Gurile lor imi ies din coate si sasaie amenintator. Uimirea a facut sa nu-mi mai simt trupul. Uitasem de radacini si de serul lor ametitor. Pesemne ma transformasem in ceva grotesc si impunator in fata miilor de…nici nu stiu cum sa le spun…din ochii mei.
Palmele imi sunt acoperite de pamant si parca imi sunt peticite cu copertile unor carti scorojite. Din loc in loc poti citi cate ceva, dar de neinteles pentru mine. Cand le strang seamana cu ciocanul lui Thor, se inrosesc si miros a moarte. Picioarele imi sunt noduroase, lemn si carne cu taieturi adanci in pulpe iar gambele sunt invelite in armura de os. Talpile imi sunt uriase dizloca aerul pe care-l respira o suta de oameni si ma dor. Bustul are pielea limpede si poti vedea in el o adevarata fabrica de sange ca un vulcan in eruptie. S-ar speria de mine si cel mai negru cosmar pe care l-am avut cand eram doar un simplu muritor.

- Agrael! Agrael! Au trecut multe spectre de cand nu te-am mai vazut.

Brusc am simtit cum monstrul care eram se transformase intr-un copil care avea nevoie ca altcineva sa graiasca in locul lui.