poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-08 | |
-Se întâmplă ceva ciudat cu mintea mea, ceva ce la început m-a speriat îngrozitor. Dacă vă povestesc nu o să vă vină a crede, o să mă faceți mincinos, bătrân și mincinos.
- Haide tataie, spune-ne ce ai, nu ne mai fierbe la foc mic. Nu putem sta cu tine prea mult, venim în vizită și mâine. - Bine, dar să nu râdeți de mine că arunc cu toiagul după voi! Când inchid ochii văd altă lume în mișcare, pare total reală, mă văd pe mine mai tânăr făcând o groază de lucruri. Bărbatul, care îl asculta indispus, stinse țigarea și dădu să plece. Femeia îl trase de mânecă. -Stai așa. Nu înțeleg, tataie! Închide ochii și spune-ne ce vezi acum! Bătrânul se sperie un pic când văzu că erau pe picior de plecare și începu să-i tremure bărbia. Închise totuși un ochi, pe celălalt nu-l închise de frică să nu dispară cei doi. Întotdeauna făcea tot felul de tertipuri ca să-i determine să mai stea cu el, măcar cinci minute în plus. Mai avea și alți nepoți, dar acesta era preferatul său. În plus se simțea vinovat față de el de când acum 40 de ani lăsase prea aproape de marginea aragazului un ibric cu cafea, neglijență care avea urme pe mâna dreaptă a acestuia. - Cu un ochi vă văd pe voi, cu celălalt mă văd pe mine cumpărând un pepene de la o femeie cu un batic verde, în fața unei gări. Îmi dă să gust din dop și simt cu jumate de limbă gustul. Închid amândoi ochii și simt parfumul pepenelui pe toată limba. Îi deschid și văd că nu ați plecat pe furiș cum mă temeam. -Tataie ai imaginație bogată! - Jur pe ce am mai sfânt că de data asta nu inventez! Bărbatul îl luă după umeri: -Și ce ai tu mai scump, moș pervers ce ești? Nu așteptă răspuns. Se îndreptă spre ușă. -Stați așa! Te rog să te uiți la radioul meu să vezi ce are de nu mai merge! Ușa scârțâind se închise în urma celor doi. Bătrânul se ridică șontâc, șontâc, merse la fereastră să îi vadă ieșind din clădire, dar geamul era așa de murdar că nu se vedea mai nimic prin el. Vru să-l deschidă dar era înțepenit. Trase o flegmă în batistă și șterse o porțiune mică cât să zărească ceva. Ofta continuu și bătea ritmic în podea, cu bastonul scorojit de vopsea. După puțin timp se lăsă să alunece într-un fotoliu cu tapiseria ruptă. Închise ochii. Filmul interior se derula mai departe: el mai tânăr era pe bancheta unui vagon de tren privind răsăritul pe deasupra caselor aflate mai în vale. Apoi începu pădurea. Din acest puns îl fură somnul și nu mai văzu ceva, doar întuneric. O mână fermă îl zguduia: -Străbunicule, mai trăiești? Ce ai, de ce nu te trezești? Parcă se termina un tunel, o fetiță de pe bancheta din față îi intindea un fursec. Stop. Film rupt. Ridică pleoapele cu greu. -Ce-i mă, ce ai? Nu vezi că mi-se desfac oasele, ce tragi de mine băiatule? Îl certa, dar era extreme de bucuros, că era vizitat de Alex, mai ales că un miros de supă delicioasă plutea prin aer. Pe masă văzu o crăticioară și o pâine. -Băiete, hai să mâncăm că mi-e o foame de mor. Adu tu două farfurii și linguri, am și un ardei iute în frigider. Fuguța, fuguța, te rog! Vezi că ți-am păstrat din cozonacul de la Mirela, e cu nuci și stafide, cum îți place ție. Se așezară amândoi la masă, însă băiatul refuză să mănânce. Moșul molfăia cu poftă, gata să scape îmbucăturile prin lufturile dintre dinți, iar el urmărea câteva furnici cum cărau firimituri în crăpăturile tăbliei de lemn. -Băiete, vrei un pahar cu vin? -Nu vreau tataie, mulțumesc! Bătrânul termină de mâncat și în timp ce se ștergea la gură îl fixă cu privirea, pe Alex. Observă că acesta e mai visător ca de obicei. -Te-ai îndrăgostit, șmechere? Un zâmbet fu răspunsul, ce fu socotit afirmativ. -Și cum e ? -Frumoasă! Se înroșise tot, iar privirea îi strălucea. -Aha! Deci…Ai grijă băiete cu fetele, dacă rămân gravide când nu trebuie, mare nenorocire. Lenuța mea, sora maică-tii…nu ai cunoscut-o, credem că a murit…mi-a rămas gravidă la cinșpe ani. Nu a spus nimănui și nu s-a văzut până a făcut burta mare. Era prea târziu de un avort. Băiatul ăla nu vroia să recunoască nimic, o acuza că a umblat cu mai mulți, fata s-a întristat atât de tare, s-a închis în ea, nu a mai mâncat câteva zile, apoi a fugit. Am căutat-o peste tot. Ani de zile. Înțelegi? Aș fi vrut să îl omor pe nenorocit, dar nu rezolvam nimic. Pe un perete, în ramă cojită de timp, trona mare o fotografie a Lenuței, veselă, gropițe în obraji, strungăreață. Cine putea să bănuiască cum i-se va derula destinul? Alex tot vroia să spună ceva, dar simțea un nod în gât și se oprea. -Unii au suflete prea sensibile, dar nu îi ghicești așa ușor. Ei nu au puterea să trăiască printe oameni, stau exact în calea turmei în alergare. Băiatule, după atâția ani cred că am luat-o razna. Dacă inchid ochii, ca acum, mă văd coborând dintr-un tren, într-o haltă dărăpănată și mă trezesc strâns în brațe de Lenuța. Duse mâna la piept și deschise ochii. Imaginația tânărului se înfierbântase atât de tare că ardea de nerăbdare să afle mai multe. -Ce mai vezi? Era în stare să creadă în orice, credea și în O.Z.N. și în stafii, în monștrii din lacuri, în bioenergie miraculoasă, în vindecări prin rugăciune, în telepatie și profeție, în orice. Nu putea verifica nimic așa că accepta totul. De ce nu? Poate că atunci când crezi cu putere se îndeplinește, așa își închipuia. -Nu cred că mai am curajul să inchid ochii. Mă doare inima când o văd pe Lenuța vie, cum era demult. -Și dacă e adevărat? Dacă e o dimensiune paralelă în care ce a fost rău încă nu s-a întâmplat? -Nu e, băiatule! Asta nu! Morții cu morții și vii cu vii. -Hai te rog, spune-mi ce mai vezi! -Nu mai vreau! Mă duc să fac baie, dacă e să mor să fiu pregătit. Poate asta înseamnă, că e aproape ceasul judecății finale. -Străbunicule, nu ziceai tu că trebuie să ai curaj să înfrunți orice situație și să încerci să înțelegi tot ce se întâmplă? Te rog! M-ai făcut curios. Bastonul lovea ritmic podeaua. -Bine. Văd cum mergem printr-un câmp și ea mă ține de braț, aplecându-se din când în când să-și scoată pietricelele din sandale. Știu că ne îndreptăm spre singura casă cu acoperiș albastru, ce se vede în depărtare. Ea zice: tăicuțule, când e vorba de necazul altuia știu ce să fac, îi spun o vorbă bună, îl ajut cu ce pot, dar când e vorba de mine nu știu să mă descurc. Mă apasă rău, aici în capul pieptului, de nu mai pot respira și dacă nu mă străduiesc să uit mă fărâm. Dar e bine până la urmă, uite sunt fericită. Râde la mine și mă pupă. -Spune-i și tu ceva, străbunicule! -Lenuță dragă, ce ai avut tu de ai fost amărâtă? Ea privește în adâncul meu, parcă: păi tăicuțule, ultima oară m-am certat cu tine, căci m-ai prins cu minciuna în sac și te-ai supărat așa de tare că nu ai vrut să mă mai vezi la masă cu voi, cam o săptămână. Și-am mâncat singură resturile. Măicuța nu se atingea de porția ei, să îmi rămână mie, dar tu o luai și o puneai în bufet. Câmpul se transformă într-un hău și cad, cad, în urletele ei. Bătrânul se sperie. Filmul se rupse. Era galben și tremura din toate încheieturile. Alex se ridică ca un arc, merse în spatele său și începu să-i maseze bland tâmplele. -Liniștește-te moșule! Îi spunea moșule doar când se simțea vulnerabil sufletește, pentru că era mai scurt și avea nevoie de asta. -Am fost slab și am lăsat ca necazurile să mă facă irascibil și dur, cu toate că am realizat cât de nepotrivit e un comportament drastic cu gingășia unei adolescente. Nu am găsit în mine cum să mă cenzurez. Mă omoară regretele astea și mai ales faptul că nu aș avea puterea să fiu altfel, chiar de aș putea să o iau de la capăt. Mereu am fost exagerat. Se lăsă tăcerea. În timpul masajului, la fiecare atingere a umerilor uscați, capul i-se clătina dreapta, stânga, pe gâtul subțire. -Moșule, trebuie să aflăm ce se petrece în mintea ta, dincolo de remușcări și amintiri. Mai închizi ochii? Un oftat prelung străbătu camera. -Tocmai ne așezăm la masă. Lenuța stă lângă mine și îmi ciugulește câte ceva din farfurie. Se răsfață. Avem multe bucate, cum în realitate nu aveam de unde, pe atunci. Întreb: unde sunt toți ceilalți? Mă privește intens, parcă străpungându-mă. Zice: nu mă întreba când știi prea bine. Ei nu au murit, sunt la casele lor. Doar mama, dar ea e în altă parte. Lacrimi curgeau pe obrazul plin de riduri. Nu mai povestea nimic. În cameră începu să se lase întunericul. El tot nu zicea o vorbă. Chipul îi împietrise într-o suferință acută. Alex nu știa ce să facă. -Moșule? Auzi? Vrei să rămâi acolo? Nici un răspuns. Verifică dacă mai respiră. Respira. -Bine atunci, vin mâine să văd ce ai mai făcut. Când cheia se învârtea în broască, un oftat prelung îi scăpă bătrânului, apoi altele mai scurte. Își puse bărbia în piept și lăsă bastonul să cadă pe podea. De dimineață, curios nevoie mare și oarecum îngrijorat, gâfâind de la urcatul pe scări în fugă, Alex dădu buzna în camara străbunicului. Surpriză, era goală! Lăsă sticla cu lapte și pachetul cu tarte pe masă, apoi îl căută prin micuța bucătărie, în baie, în debara. Mai întâi ciocănea la uși, apoi deschidea și…nimic. Nu era de găsit. Știa că nu mai ieșise din casă de cel puțin un an și că nu ar fi plecat sub nici o formă singur, deoarece de la cel mai mic efort îl apuca o bâțâială de îi tremura și vorba. Se lăsă păgubaș așezându-se pe un scaun , la masă, cu capul în palme. După un timp începu să mănânce din tarte lingându-se pe degete. Bău și laptele, puțin câte puțin până îl termină pe tot. Abia atunci se făcu auzită vocea dispărutului: -Iartă-mă că te-am făcut să aștepți! Băiatul privea în jur cu mirare: -Unde ești moșule? -În mintea mea, în cealaltă dimensiune. -Daaa! Și cum ai ajuns acolo? –credea tot și se bucura că se poate așa ceva. Cum ai făcut? -Naiv ești, tataie! Râsul umplea toată camera, venea de sub pătura de pe pat, mulată pe forma unui trup, dar prea puțin vizibil. Printr-o gaură în țesătura spionul urmărise toate mișcările din cameră. Cum își dădu seama că a fost păcălit, Alex se aruncă peste bătrân și nu îl mai lăsă să iasă de dedesubt. -Au oasele mele! Mă turtești! Stai mă că mă sufoc! Namilă, când o să pot voi pune bastonul pe tine! -Închide ochii și spune-mi ce vezi chiar acum, că altfel în poziția asta rămânem până mă plictisesc! -Ești dus cu obsesiile, ai fi în stare să faci și alte experimente pe mine, mă! Când după un timp realiză că nu e de glumă se conformă. -Văd cum intru într-un magazin de jucării. Pe raftul cel mai din spate e o mașinuță portocalie, are volan verde, pedale, claxon, tot ce îi trebuie. -O cunosc! Mi-o doream când eram mic, dar era prea scumpă, așa mi-ai spus. -Mă caut de portofel și scot un teanc gros de bani. Stai așa să-i număr. Sunt o avere, zece salarii pe puțin. Plătesc și e a mea. -Mă păcălești! Nu vezi asta! Nu vrei să înțelegi cât de important poate să fie ce se întâmplă în mintea ta, acum. -Ba asta văd! Am o idee. Închide și tu ochii. Uite, chiar acum ies din magazin, trec strada, intru în parc unde te joci tu. Alergi spre mine țopăind de fericire. -Moșule, nu știu cum faci dar și eu văd aceleași lucruri. Sunt mic, mă strâng puțin sandalele, alerg spre tine. -Nici nu mă bagi în seamă și țop în mașinuță și… -Și demarez! Uraaa! Urmăreau amândoi cât de bucuroși erau în această dimensiune sau ce era ea. -Of, moșule! Mulțumesc! Nu știu cum ai făcut, dar a fost extraordinar să pedalez măcar așa . Dacă îți amintești tu, vroiam și o hidrobicicletă a mea. -Dă-mi drumul sau te fac să vezi iadul! -Chiar! Ce idee! Oare cum este acolo? Hai închide ochii, te rog! -Ce ușor îți e ție! Ai mâncat grămadă de tarte, mie îmi chiorăie mațul de foame, de ieri încontinuu. Facem o înțelegere. Va continua |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate