Explozia puternică, ce aproape că îmi sparse timpanele, mă făcu să deschid ochii. Dulapul care căzuse peste mine aproape că mă lăsase fără genunchiul drept. Ridicând capul, am vazut camera distrusă, fără geamuri și, prin peretele nordic ce lipsea, se vedea cerul de un gri bolnav. În depărtare se auzeau bubuituri și rafale sporadice de arme automate.
Cu greu am reușit să mă ridic de la podea, și mă uitam întrebator la genunchiul însângerat. "Oare o să mai fie cum a fost?" Am ridicat iar privirea spre ușa care statea în picioare împotriva tuturor legilor fizicii și am plecat spre ea, ajutat de zidul care părea prietenos. Am împins foarte finuț ușa, care s-a prăbușit lăsând în urma un nor de praf. Prin ea am văzut holul larg al ceea ce a fost cândva un hotel, acum arătând mai mult a cazarmă. Grupuri de câte 2-3 soldați, în uniformele lor verzi, forfoteau peste tot, fiecare părând a avea o misiune foarte importantă, ce nu putea fi amânată. Pășeam încet pe langă zid, îndreptându-mă spre scări, și auzeam șoaptele din jurul meu, dar ciudat, nu înțelegeam nimic, păreau a fi în o limbă ciudată, pe care nu o auzisem niciodată. Deși de la genunchi în jos pantalonul era rosu, totuși nimeni nu îmi dădea importanță. Ajungând la scări, am văzut o imagine care mi-a tăiat respirația. Aproximativ 100 de saci de plastic, pentru cadavre, plini, erau aliniați pe gresia spartă din holul hotelului. Încep să cobor ușor pe treptele din lemn, care rezistaseră ca printr-o minune. Pe lângă mine trec doi sanitari ducând o targă pe care era un sac de plastic. Au trecut fără măcar să mă privească, parcă aș fi fost invizibil. Pe la mijlocul distanței între etaj și parter, am întors capul și am vazut o cameră care avea deasupra ușii crucea rosie. Strângând din dinți, am continuat coborârea. Ajungând la parter, am văzut și intrarea hotelului, baricadată cu saci de nisip.
Deodată am simțit agitație în tot hotelul. Lumea fugea într-o dezordine ordonată, aparent la întamplare, dar de fapt fiecare știa exact locul unde trebuia să ajungă. Atunci pentru prima dată, cineva a observat existența mea umilă. Era un soldat din grupul de la intrare, de langă imensa mitralieră de companie parcată acolo. Se uita la mine cu niște ochi mari și îmi făcea semn cu mâna, semn care ar fi trebuit să însemne să mă întind la pamânt. Nu am înteles din prima ce dorește să îmi transmită, însă în clipa în care am auzit un șuierat ascuțit venind din depărtare și care se auzea din ce in ce mai puternic și mai aproape, am înțeles tot. În acel moment am văzut toată viața mea, chipul celor dragi, care păreau a fi din altă lume și tot în acel moment mi-am dat seama că aici e finalul, că locul în care eram era locul de unde au fost umpluți sacii de plastic. Am închis ochii, mi-am proiectat în gând imaginea iubitei de care mi-era dor si așteptam. Nu a trebuit să aștept mult. M-am simțit trântit la pământ cu o furie de nedescris si o durere imensă mi-a săgetat genunchiul drept.
Explozia puternică, ce aproape că îmi sparse timpanele, mă făcu să deschid ochii. Dulapul care căzuse peste mine aproape că mă lăsase fără genunchiul drept. Ridicând capul am văzut camera distrusă, fără geamuri și prin peretele nordic ce lipsea se vedea cerul de un gri bolnav. În depărtare se auzeau bubuituri și rafale sporadice de arme automate.