Plăcut sau păcătos
Motto: „ Și am găsit că mai amară decît moartea
este femeia a cărei inimă este o cursă și un laț și
ale cărei mîini sînt niște lanțuri; cel plăcut lui
Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins
de ea”. ( Eclesiastul,7:26)
Stau și nu-mi vine să cred că de acum sînt bătrîn: dacă mai trăiesc un an, fac cincizeci la număr, iar dacă mai trăiesc cît am trăit?.. Ce plăcut trecut și ce păcătoasă perspectivă! Cine oare a spus că viața e unica școală în care se învață a muri?
Cîndva, dar parcă mai ieri, mă gîndeam doar la haine și la notele de la școală, că pîinea și untul le agoniseau părinții pentru mine. Acum,vede Domnul, pictor, dar orfan cu penelul și culorile, cerc să desăvîrșesc opera Atoatecreatorului, dar, de fapt, agonisesc unt și pîine pentru copiii mei. Zice-se: asta-i creație. Întreb: o creiez ori mă crează? De ce, bunăoară, acum hainele mă interesează mai puțin? Doar nu umblu gol ca primitivii. În schimb sănătatea, aceasta se împuținează văzînd cu ochii. Ia să desenez o femeie goală. Tînără sau mai în vîrstă? Dar ce impăortă, dacă eu sunt un tînăr bătrîn.Și trăiesc un prezent mai mult păcătos decît plăcut. Geaba se spune că în față ni-i viitorul. În față ni-i prezentul, iar viitorul ni-i în spate. Zic și eu, poate aiuresc! Cu sănătatea nu te joci.
Sclipuiesc prilej din timpul meu de lucru și trec, în căutarea sănătății, de pe malul drept pe cel stîndg al Nistrului. E toamnă pitorească, chiar feierică, la casa de odihnă din Malovata. E plăcut să stai lungit în pat ori să te plimbi pe poteci și să admiri gama de culori, oglindindu-se splendid și romantic în apa Nistrului, îndeosebi, în orele de-amurg. Privește, omule, și te minunează cum natura măreață, mustind de cumințenie și împăcare eternă petrece anotimpurile unul după altul, anii,secolele. Natura pare că se împacă chiar și cu hoardele rusești stabilite în Transnistria încă de prin 1990, și-și fac mendrele cum le vine lor la socoteală. Bieții oameni din partea locului se revoltă, pentru că niște venetici îi împiedică să-și strîngă roada crescută pe ogoarele lor moștenite de la moși-strămoși. Și cînd te gîndești că umilința românilor transnistreni se face cu aprobarea Kievului și Moscovei, mai că-ți vine să-ți iai lumea în cap. Acum și copiilor le-au luat dreptul la învățăturăa în limba maternă. Cît cinism, cît fariseism la „frații ăștea mai mari”, care, pînă mai ieri trîmbițau despre prietenia de nezdruncinat între popoare, mai numindu-se bastion al păcii mondiale! Și eu, acum, ca toți basarabenii de vîrsta mea, mai continuăm să trăim cu sensația că suntem lipsiți de Patrie. Nu o simțim sub picioarele noastre. O avem, dar de-o veșnicie e în stare de ocupație...Le vede oare pe toate bunul Dumnezeu? Ba bine că le vede și măcar cu asta ne mîngîiem, sperînd într-un viitor mai bun.
Ca răsplată pentru grija ce Ne-o poartă va trebui să fac un tablou din niște boieli noi și să născocesc niște figuri geometrice pe un fundal cu portrete de oameni, care să trezească românilor noștri nu cinism, nu fariseism, Doamne ferește, ci, hai să-i zicem, solidaritate ori, dacă vreți, dragoste de neam. Ceva asemănător o Mare Adunare Națională, abilitată cu împuternciri absolute. Deciziile ei să fie prevalate doar de cele ale lui Dumnezeu. Ia democrație ar fi! I-aș vedea eu atunci pe cazaci. Cum i-am văzut mai demult în Ukraina...
La Malovata, întins pe pat de sanatoriu, văd că îmbătrînesc mai încet și prind a înțelege că viața omului nu-i decît un drum parcurs de acesta de la Dumnezeu la... Dumnezeu. Ideea vine din firea mea, altădată nepotolită, pururi îndrăgostită, iar acum gînditoare, ceva mai cumpănită. Aceleași gînduri mi le subliniază curgerea domoală a Nistrului, biserica singuratică cu două turle, de pe celălalt mal al Holercanilor. Cîndva acest locaș sfînt se afla în mijlocul satului. Dar cînd comuniștilor le-a venit să dureze hidrocentrala de la Dubăsari, sătenii au fost strămutați de pe vatra lor în deal și numai biserica a rămas, litrosită, chiar pe malul rîului.
Acum și eu sînt singuratic ca și dînsa. E adevărat că în zilele de sărbători religioase i se luminează geamurile, iar cărărușa ce șerpuiește dinspre sat se umple cu cete de oameni. Bat clopotele, parcă în ritmul bătăilor inimii mele, iar spațiul din jur e stăpînit de păsări albe, semn că Dumnezeu n-a părăsit-o. Mă rog de El, s-o ocrotească, fiindcă numai cît va fi ea se va ști că oamenii din părțile locului au nu numai viitor, ci și un trecut. Trecutul e și el o avuție a noastră. Iar biserica e în măsură egală, cît trecut atît și viitor. Ca și viața omului, că nu pornește de la unul și nu sfîrșește cu cineva. Ia comoară, Doamne...
După ce trec procedurile și lumea ia cina, iată că femeile venite la tratament ies pe terasa din fața casei de odihnă și cîntă. Demult n-am mai auzit femei să îngîne cîntece bătrînești de-o vîrstă cu mine. Dar vine degrabă orchestra și cîntecele lor sunt înlocuite cu valsuri și tangouri de metal galben-auriu. Ce cuvînt -- fanfară! Zic în gînd: „ Hai, fa, la joc!” Așa se zicea pe timpuri la noi acasă. Dansează toți: și tinerii și bătrînii. Mai bine zis, dansează moșnegii, fiindcă majoritatea celor veniți încoace sînt oameni trecuți de 50... Recunosc, eram între ei cum sînt exepțiile între legi. Și trebuie să mai recunosc că nu eram unica exepție. Printre picioarele celor trecuți de vîrsta a doua puteai vedea perechi de glezne tinere, care, dacă nu făceau bine, apoi nici de prisos nu erau. Uneori o excepție face mai mult decît o lege, mai ales dacă aceasta este adoptată de un parlament ales din greșală. Trăisem o vreme într-o rupere ordinară de familie, pomenindu-mă holtei bătrîn...Jurasem, la acea oră, că nu mai leg căsnicie cu nimeni. Nu doream, în acele clipe solitare să mă aventurez în vreo poveste de amor, chiar și de scurtă durată. Anii m-au convins că nu am talent și cap de familie. Sînt un terchea-berchea, altfel spus. Dar, din păcate, am ochi de văzut și urechi de auzit și o inimă... Cum aș putea picta preaplinul ori, să zicem, preagolul vieții, cînd auzi că se cîntă cum tu cîndva ai cîntat și cînd vezi că se dansează cum cîndva ai dansat și tu. Sunt un orfan total: nici tu părinți, nici tu cîntec, nici tu dans. Numai dragoste de toate. Nici tu familie, închegată ca la toată lumea. Constat că nici imaginație n-am. Da-s pictor. Asta-i comedia mea tragică. Mulțumesc, Doamne, de puținul ce mi l-ai dat numai mie. Mititelul de mine! Plăcut sau păcătos. Comedie amestecată cu tragedie.
La nu țin minte cîte zile de odihnă, se zvonește, că la stațiunea noastră a venit să se trateze un grup de cetățeni din Israel. Erau, se spunea, foști concetățeni de-ai noștri, care emigraseră cîndva în Þara Făgăduinței. De îndată imaginația mea pîrdalnică mă aruncă în tîrgul unde-mi petrecusem copilăria, adolescența și unde mi-a fost dragă o puicuță din evrei, da-ia-r Domnul sănătate și cuget să mai vină odată în cîmpul vederii mele. De cum aud vociele femeilor, trag fuga pe terasă, că totuna n-am ce face. Zăbovesc multă vreme, spriginit de un scoruș cu tulpina corogită. A venit și fanfara, s-a anunțat valsul damelor și, deodată, spre surprinderea invidioșilor, de mine se apropie o domniță cu părul negru ca antracitul, într-un costum la fel de negru ce contrasta nebunește cu un guleraș alb și cu un accent plăcut în voce, că m-a amețit pe loc. Lasă, Doamne, te rog, să-și facă cazacii de cap în Transninstria, că eu mă prăpădesc acum în negru, în alb, în ciripit de păsări și în voce de domnișoară, venită din țarile calde. Așa gîndindu-mă, vorbii cu totul altceva:
-- Nu e cumva momentul potrivit să-mi spuneți numele, îi zic, mai făcînd-o pe ștrengarul. Pentru că, să vedeți sau să auziți, prin apropiere simțeam fosăitul unei puzderii de flăcăi, unul dintre care ar fi putut, în orice moment să fie mai tînăr și mai frumos decît mine.
Domnița nu se fîstîci. Dimpotrivă, mă măsură autoritar cu cele două bucăți de antracit strălucitori și mă îmbătă din nou cu vocea-i cristalină:
-- Talia îmi zice. Îți place ori ba? Mama m-a numit așa,dar putea să mă numească și altfel. De-o pildă, mi-ar fi putut zice Ronit sau Peerli, Nehama sau Dorit, Geula sau Elișeva, și chiar Ahuva mi-ar fi putut zice... Din vecii vecilor evreii au avut grijă să-și numească femeile cu cele mai frumoase nume, mă convingea zîmbind zvăpăiata, de parcă ar fi fost dintr-un an cu mine. De parcă ar fi fost botezată cu mine într-o apă. De parcă am fi păscut porcii împreună.
Văzînd-o cum vă spun că am văzut-o i-am spus și eu numele meu cel de la părinți. Fanfara-i zicea „La Nistru la mărjioară”, un cîntec străvechi și lung, spre bucuria noastră. Și pentru că eu nu-i puteam fi frate, iar ea mie nu-mi putea fi soră, i-am simțit brațele gingașe pe grumazi. Clipele ce au urmat tremurau ca frunzele de pe ramurile copacilor mîngîiați de răcoarea toamnei. O ciudata senzație mă făcea să simt că domnișoara nu dorea să se despartă de mine. Dar cum aș fi putut să n-o las din îmbrățișare, cînd de jur-împrejur, afară de frunze, mai tremurau privirile curioase ale femeilor de vîrsta mea și cea ale flăcăilor de vîrsta ei...
A trecut el cîine-cînește secolul acesta de la „ La Nistru la mărgioară” și pînă la urmă revenii la locul meu, unde l-am găsit pe Valentin, amicul de odaie. Văzîndu-mă rătăcit și bîlbîit nu întîrzie să-mi spună că domnișoară mă urmărește mereu cu privirile... Dau să verific șoaptele amicului și, cînd o găsesc pe Talia, mai-mai să cad jos de uimire – o văd aevea pe Bruria Goldman, colega mea de clasă, dragostea mea dintîi. O poveste veche, dar, uite, că abia începe... în parcul central din Telenești, unde cîntă orchestra lui Naum Kijner...Plăcut cîntă. Cînrtece populare moldovenești cu „Frumoaser-s nunțile-n kolhoz”, „ Struguraș de pe colină”, „ La kolhoz pe dewalul mare”...
Memoria prinde a răsfoi anii de școală. Pictorul de azi e di-abea elev și, la o recreație, și-a permis, țin minte, să-i dea un zdupac în spate, fiindcă intrase în școală cu pîslele pline de zăpadă... Fata a început să plîngă, mă pîrî la cancelarie, așteptînd nerăbdătoare să fiu pedepsit. Dar șeful de studii, Beniamin Moiseevici Kogan îmi luă apărarea, spunîndu-i Bruriei:
-- E un băiat silitor și pictor talentat!. Te-a lovit din neglijență, fiindcă el e de serviciu pe școală... Vezi ce panglică roșie poartă la braț?!
Bietul învățător nu știa cît face culoarea roșie în dragoste. Eu, pictor, știam. Și poate că anume în numele acelei panglici roșii Bruria m-a iertat. Mai apoi, cînd mă întîlnea pe coridoare se rușina de mine, dar niciodată n-a ezitat să mă țină aproape de dînsa. Într-o seară, chiar m-a chemat la ea acasă și mi-a cîntat la pian „Sonata Lunii”. Apoi m-a prezentat mamei sale, Șira, bibliotecara orășelului. Aveam s-o îndesesc după aceea pe la bibliotecă, fapt ce mi-a cultivat dragostea de cartea artistică. Eu, fiu de țăran, care nu prea aveam cultură elevată, vroiam să-mi însușesc niște maniere din familia Goldman. Las-că mă fac eu învățător și o să vedeți voi cine-s eu! Mult timp avea să-mi pară rău că am obijduit-o pe buna mea evreică. Și acum nu făceam decît să-mi răscumpăr vina...Compuneam poezii, pe care le dedicam nu numai ei, ci tuturor evreicelor din clasa ei, numai ca să fiu iertat și apreciat altfel, nu ca un bătăuș... Poate e prea tare spus, dar n-am ce ascunde: lîngă Bruria și în familia ei, am trecut anii de școală au trecut ca o epocă ilustră. Mărturisesc cu mîna pe inimă: cît am fost elev, nu mi-a permis o dată s-o sărut. Nu mi-a permis să-i sărut buzele nici în seara din ajunul plecării la armată. Dar nu m-a lăsat pradă disperării -- mi-a spus că are să mă aștepte...Poetul și pictorul meu, mi-a mai îngînat la despărțire Bruria, încît armata a fost pentru mine un iad mai lung decît iadul vieții întregi.
La revenire din străinătate, într-adevăr, am găsit-o cum am lăsat-o. Atîta că se făcuse și mai atrăgătoare. Doamne, ce frumusețe de fată era Bruria! Am dansat pe terasa din preajma Pieței colhoznice, cînd încă nu reușisem să-mi schimb haină de aviator militar sovietic. Toată adunarea dansatoare își rupea capul după mine. Se cruceau, probabil, cum de un aviator sovietic le vorbește limba lor, dar dansează ca și noi. Pe urmă ne-am plimbat seri la rînd pe străduțele pline de flori ce-și șopteau vorbe dulci înde ele în locul nostru și păreau amețite ele, nu noi de lumina lămpilor de neon, dar și de simfonia broaștelor din Ciulucul din preajmă. Hăt tîrziu Bruria mi-a demonstrat că este o povestitoare care te poate captiva. Povestea file din istoria milenară a poporului evreu, care ca și noi, basarabenii, parcă are țară, parcă nu. Moise, Solomon, Hristos, zicea dînsa sunt eroi din istoria noastră, dar nu sunt sigură că am să ajung să calc pe cărările bătătorite de dînșii. Cum n-au ajuns acei care au fost masacrați în ultimul război stalinisto-hitlerist.. Și despre sărbătoarea sabatului mi-a vorbit. În istorisirile ei auzeam ecoul înfundat al scoicilor unei mări îndepărtate și melodiile miraculoase ale unei țări frumoase, dar despre care propaganda sovietică vorbea numai de rău. Ea, Bruria, m-a făcut să-l îndrăgesc pe Șalom Aleihem, Mark Chagal, Modeliani, Chearli Chaplin. M-a făcut să înțeleg altcumva unduirea plină de tristețe a negarei ce mai crește și azi peste ponoarele, în sînul cărora și-au găsit odihna de veci străbunii ei împușcați în războiul trecut. La sigur, Bruria, știa mai multe decît mine, dacă lăcrima privind la ponoare, la negară... Încă de pe atunci mi-am pus în gînd să fac un tablou ce să reprezinte un clopoțel de domniță, ca dînsa și un clopot mare de adolescent ca mine. Ideea mi-a venit dinspre rochia ei roșie, cu poalele largi și, de la invidia cu care ne urmăreau tinerii de seama noastră. Îmi vine în minte chipul lui Ihil Gherșfeld, care mușca din doi știuleți de păpușoi fierți deodată, văzîndu-ne împreună.. Am rămas așa nedespărțiți mult timp, am fi putut face legămînt de inimă albastră, dacă nu chiar familie și copii... Dar de ce, Doamne, niciodată în viață nu se întîmplă așa cum aștepți? Chiar într-o zi, cînd mă pregăteam de o nouă întîlnire aflu că Bruria a plecat în Israel. A fost vestea asta pentru mine ca un trăsnet în zi plină de soare. În anii ceea evreii plecau în țara lor fără să anunțe pe cineva, parcă pe ascunselea, pe neprins de veste, fiindcă sovieticii n-aveau ochi să-i vadă și le înmînau actele necesare cu ură și dispreț. Bieții oameni, pentru a evita dezaprobarea din ochii prietenilor și cunoscuților, o făceau așa, să nu-i incomodeze. Dar pentru mine, ca și pentru Bruria, probabil, a fost un stres adevărat și acele lacrimi ale ei din ultima seară mi s-au întipărit în memorie pentru toată viața...
Și numai timpul a trecut nemilos de repede. Cu vremea a dispărut casa ei, în pragul căreia cîndva ardea o lampă cu neon, luminînd coroanele zarzărilor și vișinilor. De vechime s-a prăbușit sinagoga, căci n-a mai avut cine s-o salveze, întrucît toți evreii au plecat din orășel, de parcă nici n-au mai fost. Doar două cimitire -- unul vechi-străvechi, aproape nivelat cu terenul adiacent al fabricii de cărămidă și altul mai nou și mai îngrijit, din preajma Mihalașei -- mai păstrează într-o măsură oarecare, amintirea bogatei diaspore evreiești din tîrgul de odinioară.
...Orchestra a început din nou să-i zică un vals. Logic, acum era rîndul meu să mă apropii de Talia și s-o invit la un dans de răspuns, dar nu știu cum se făcea că cineva nevăzut, ascuns chiar în ființa mea, îmi șoptea cuvinte înțelepte, nu numai rostite, dar și scrise de înțeleptul împărat al evreilor din toate timpurile, Solomon. Toate își au vremea lor și fiecare lucru își are timpul lui sub cer. Nașterea își are timpul ei și moartea timpul ei. Uciderea își are timpul ei și vindecarea timpul ei. Plînsul își are timpul lui, și rîsul timpul lui. Aruncarea cu pietre își are timpul ei, și depărtarea de îmbrățișări timpul ei. Iubirea își are timpul ei, și ura timpul ei!
Navigînd pe unda acestor gînduri solomonice, continuam s-o fur cu privirile pe Talia și-mi părea că o văd întruchipată pe Bruria. Intuind și ea probabil, gîndurile strămoșului ei, Talia nu rezistă ispitei omenești și se rupse ca o flacără de foc din locul unde se afla, porni să plutească și ea pe undele valsului lin ca să mă mai arunce o dată în valurile lui. Plăcută și, totodată, păcătoasă situație de viață trăiam. Ia să-mi încerc norocul, zic ca poetul și-i rostesc la ureche celei ce mi s-a prezentat drept Talia:
-- Bruria, tu ești?
-- Ba nu, de unde-ați găsit-o? Eu sunt, cum v-am spus, Talia, fiica Bruriei.
N-am găsit cuvinte ca să umplu tăcerea ce se așternu între noi. În schimb ea, Talia, deveni mai volubilă decît aș fi putut să-mi închipui. În chiar timpul acelui vals era să aflu că, după plecarea din orășel, un timp Bruria Goldman a fost și ea soldat în armata națională a Israelului, unde s-a și căsătorit cu un ofițer, căruia i-a născut consecutiv trei fete. De trei ori a suferit de hepatită, după care a apucat-o ficatul. S-a tratat la Eliat, Qiryat Shemana, Tiberias, Ashqelon, apoi la Marea Moartă, între timp căsătorindu-și și punîndu-și la casa lor primele două fiice. Talia îmi povestea pătimaș, totodată, strîngîndu-mă și încălzindu-mă la sînii ei fierbinți și vîrtoși. Ascultînd-o simții că aburesc. Simții nu știu cum că întineresc, că înțelepciunile lui Solomon nu mai sînt înțelepciuni și că Malovata nu mai e Malovata, ci Þara Făgăduințelor, unde dragostea mea de azi era să se îngemăneze cu dragostea de ieri. Nu-mi doream nimic, decît să se termine odată și odată acest vals fermecător, să scap odată și odată de dragostele acestea blestemate. Lumea știe că n-am talent și minte să conduc o familie. Am tot ars timp de cincizeci de ani, m-am ales cu o droaie de copii și acum, iată, dansez cu una dintre fiicele mele și mă gîndesc că aș putea să am copii și cu ea. Doamne, iartă-mă! Ce fac eu acum? Doar Solomon a zis că toate își au vremea lor. Nu cumva eu nu strîng pietrele, ci le arunc și mai departe pe cele azvîrlite o dată? Oare n-am suferit de ajuns din cauza firii mele afemeiate de mă simt tentat să o iau de la început? În loc să mă gîndesc la moarte, eu mă înfierbînt de privirile și sînii unei copile ce ar putea să-mi fie fiică. Cine sînt eu în fața ta, Doamne? Un sfînt sau un păgîn?
Cînd tocmai începui să conversez cu Dumnezeu, mi-am dat seama că dorm, că nu mai dansez cu Talia. Timpul valsului trecuse demult și venise timpul somnului, care acum trecuse și el. Adică trecuseră toate, prefăcîndu-se într-un coșmar. Nici tu trecut, nici tu viitor. Acum vedeam din balcon apa limpede, parcă necurgătoare a Nistrului, mai vedeam cum luna își așternea podul ei de lumină de pe malul stîng pe cel drept al rîului, iar stelele parcă se certau cu frămîntările mele pe oglinda apei. Mă gîndeam: De ce, Doamne, oamenii fac atîtea, dacă Tu le-ai făcut pe toate pînă la ei? Eram la balcon și țintuiam cu privirile depărtările sublime, care porneau de la Malovata, treceau peste apa liniștită și se așterneau, făcînd cale bătută prin ceața zorilor, încolo spre Basarabia românească.
După un somn fugar, m-am trezit într-o zi nouă. Am urmat procedurile, mi s-au administrat cîteva injecții, apoi am luat masa și, cum obișnuiam, pornii să hoinăresc prin împrejurimi, poate astfel ajung să cred că tot ce s-a întîmplat a fost doar un vis. A fost și a trecut, slavă ție Doamne! Mă las, așadar, în îmbrățișările toamnei, cînd totul este rod și frunct împlinit pe parcursul unui ciclu agricol. Am coborît pînă la apele Nistrului, unde vița-de-vie, cu strugurii copți-răscopți se desfăta în apa tremurătoare, iar eu cercam să arunc petricele peste oglinda ușor învălurată a rîului -- poate gust vin din roada nouă. Dar nu mi-a fost dat să simt gustul vinului. Izbutisem doar să aranjez șevaletul, să revin la culorile pînzei, impresionat de răcoarea zorilor, de păsările tinere și bătrîne, care se ridicau nestingherite în înaltul cerului prin vălul subțire de ceață așternut peste apele line, cînd deodată aud în spate vocea de aseară:
-- Șalom! Să știi că ți-ar sta bine paznic la vie.
-- Chiar crezi că aș putea-o scăpa de invazia cazacilor? nu găsii alceva mai ingenios să-i răspund.Dar nici ea nu se lăsă:
-- Desigur, cu ajutorul meu, cred, vei isprăvi atîta treabă. După care cu antraciții ei, măsură cele pictate de mine în zilele anterioare. Arătă cu-n deget fin spre catargul bărcii singuratice din mijlocul rîului, abia conturat cu pensula și-mi zise:Vreau să mă hîrjonesc cu tine acolo, la mijlocul Nistrului.
Am uitat să vă spun. Venise Talia pe urmele mele în adidași și într-un costum sportiv, tot negru cu guleraș alb, curat ca al mamei sale cînd era școlăriță. Părul și-l prinse oarecum năstrușnic în două gîțe îngrijite, ce i se coborau hît maio jos de talie, iar în capătul lor împletise fundițe, tot așa cum purta în copilăria ei maică-sa. Pe creștet purta o bonetă de un galbemn pronunțat. Cît i-am admirat vestimantația, mi-a venit în gînd s-o întreb:
-- Vreai să ne plimbăm cu barca?
-- E visul meu de-o viață, zîmbi sincer domnița mea și adună în grabă un braț de cimbrișor ce creștea ca peria în preajmă. Privi copilărește spre înaltul fără fund al cerului și mă întrebă pe neașteptate: Oare atunci cînd cade o stea, într-adevăr moare un om?
-- Moare, neapărat, moare dar nu peste mult timp reînvie ca să-și împlinească destinul ratat în viața dintîi, o fac eu pe Solomonul evreilor. Talia n-a răspuns nimic. A prins mîna mea în mîna ei și așa, țînîndu-ne de mînă am mers pînă la cheiul improvizat, unde în jurul bărcilor roia deja o gașcă de flăcăi, care, evident, încercau stingheri să-mi sufle gagica. Talia, însă, luă la fel de grăbit vîslele în mîinile ei și, așteptînd să achit taxa, urcă în barcă și ia-tă-ne la mijlocul rîului. Nu găseam capăt de vorbă și nu făceam decît să ascultam plescăitul apei împinse în urmă cît noi înaintam înainte. Abia hăt tîrziu, domnișoara începu să cînte într-o limbă dulce și plăcută:
-- Adama...Ani cașuva le koleh...
O ascultam și nu știu de ce amețeam. Nu-mi venea nimic în minte decît tot un citat din Eclesiastrul biblic: „Dulce este lumina și este o plăcere pentru ochi să privească soarele.” Deodată, însă, Talia mă întrerupse cu o întrebare copilărească:
-- Cum apreciezi terorismul contemporan?
-- Ca pe o revoluție dezlănțuită de revoluționarii permanenți, i-am răspuns mai mult mecanic decît logic.
-- Buni revoluționari, vorbi ea de data asta neobișnuit de gînditoare. Þara mea e mereu cuprinsă de război, dar poporul nostru nu va ceda niciodată. Dar stai, de unde am pornit noi revoluția, dacă încă n-am vorbit de dragoste. Hai să ne drăgostim, căci numai ea este permanentă. Mama mea nu te-a uitat și cu toate că a trăit cu altcineva, totdeauna a fost și este și astăzi cu tine în suflet...
-- La ce te referi, Talia? am întrebat-o.
-- La ce s-au referit toate femeile de pînă la mine și la ce se vor referi și cele de după mine, vorbi deja oarecum alintat domnișoara. Iar eu m-am pomenit din nou citindu-l pe Solomon: „Nevinovăția oamenilor drepți îi scapă, dar cei răi sînt prinși în pofta lor.” Oare a cîta oară, m-am întrebat în gînd, cine sînt eu: un om plăcut sau un păcătos? Scap eu odată de lațul ce mi se întinde ori mă las prins de el? Iar Talia continua să mă ispitească. S-a lipit de umărul meu și începu să-mi zumzăie ca o viespe la ureche că vrea să petreacă o noapte întreagă pe malul Nistrului. În Þara noastră e peste măsură de cald, îmi spunea, și eu vreau să mă satur, în sfîrșit, de mirosul ierburilor și florilor de-aici, cuprinse de răcoare, pe care mama și bunica și buneii le-au savurat toată viața lor. Tot de la dînșii am învățat și limba română. Deosebit de frumos o vorbea bunicul Aron, fost profesor... Iar mama- mi spunea că ești altfel decît mi te prezinți mie...
-- Cum adică, altfel? o întreb după o pauză.
-- M-am lipit de tine, crezînd că ai să faci ceva să mă încălzești, că, uite-i seară și aerul s-a răcit... De cîte ori ai încălzit-o pe mama?
Aș fi vrut chiar să-i răspund, dar nu-mi puteam aminti dacă am cuprins-o vreodată pe Bruria. Era mîndră, retrasă, cu un simț al distanței foarte dezvoltat. Ca mai toate elevele din anii mei de școală. Talia nu știe ce gîndesc, dar mi se uită stăruitor și șăgalnic în ochi și-mi așteaptă răspunsul. Îi răspund, în sfîrșit, dar tot printr-o-ntrebare:
-- Cîte clase ai, fetița mea?
Ea rîde. Rîde în hohote și-și lipește fără rușinare buzele ei de buzele mele. După ce mă ameți și mă tot ameți cu sărutul ei pătimaș și dulce, vorbi, hlizindu-se:
-- Oare importă cîte clase am? Pot să am și o mie. Nu există pe lume școli care să te învețe a cere ce vreau eu de la tine. Pur și simplu, nu s-a născut deșteptul, care să te învețe așa ceva...
Vorbea, îndemnîndu-mă la păcat, nebuna. M-a dat gata fetișcana. Și a făcut-o intenționat, lăsîndu-mă fără replică. Þin minte cum se dezlipi de la pieptul meu, se cotili spre capătul din față al bărcii și începu să cînte o melodie pe niște versuri pe care, sînt sigur, nici Nistrul, nici populația de pe cele două maluri ale lui nu le-au auzit vreodată:
Adama
Ani cașuva le cole-h
Adama
Tamid u lean șe ele-h
Adama
Hașvili bo esa hu șvile-h
Im-a-Adama-a-a
Adama
Reglaim ehahot ieheifot
Adama
Panaih hamot ve otfot
Adama
Inaim humot vi țufot
Ima Adama
***
Adama
Notenet Pirieli le hulam
Adama
Tova u tmima le olam
Adama
Lamdi ma et bnei a haadam
Ima Adama.

Apoi, pînă hăt în amurg, mi-a explicat că Talia, numele ei, în română ar însemna roua lui Dumnezeu, care se aseamănă cu Patria ei și a mea. O Patrie re-dobîndită după mii de ani de străinătate, o Patrie chinuită, hărțuită de războaie și fel de fel de alte intemperii, în care unicul lucru ce nu poate fi zdruncinat este dragostea, ca simbol al continuității vieții pe pămînt. A recupera Patria e ca și cum ai crea-o din nou...Aici o ascultam, iar dincolo mi-am zis în sinea mea: „ Nu! Nu trebuie să admit infiltrarea aceste copilițe în viața mea. Și nici eu nu trebuie să mă infiltrez în viața ei. Doar Basarabia mea...ca și Israelul... Domnișoara, însă, era oarecum mai emoționată decît mine. Trecu, repede de la romantism la patetism, mi se așeză pe genunchi și-mi înconjură gîtul cu brațele ei incendiate:
-- Crezi că degeaba am parcurs calea din țara mea pînă în țara ta? În toți anii aceștea mama n-a încetat nici pentru o clipă să se gîndească la tine. Cu ajutorul prietenilor zi de zi, află unde ești, cum trăiești, ce faci, ce necazuri înfrunți în viață... Am înțeles-o și mi-am pus scop să te găsesc acum. Și nu am greșit. Adică, mama nu a greșit. Ești un bărbat al vieții ei neîmplinite, în dragoste. Îmi placi și mie...Vreau să fac ce n-a reușit mama, vreau să împlinesc visul tinereței ei... În ochii fetei deodată apărură lacrimi și am lăsat-o, după o pauză plină de emoții, să continuie: Doar te-a iubit. Te iubește și acum... Ea se topește, are cancer... Nu știu cum celelalte surori ale mele, dar eu una, nu mă las și nu plec de aici pînă nu obțin ceea ce n-a putut obține mama.
După mai multă chibzuială i-am vorbit ca un om bătrîn ce sînt:
-- Grea sarcină ți-ai asumat, draga mea. Dar te sfătuie tatăl: nu te pripi, că ai să încalci nu legea, ci datina. Încălcînd o lege, poți nimeri pe un anumit termen într-o pușcărie sau alta cu un regim sau altul; încălcînd datina, fie și în numele unui scop nobil, nu faci altceva decît să deschizi cu mînuțele proprii ușa iadului în fața ta și a întreg neamului tău. Teme-te de Dumnezeu, fiica-mea!
Ea tăcu și mă privi îndelung, după care începu să îngîne din nou fragmente din cîntecul de odinioară:
-- Ima Adama-a-a...
Eu, la rîndu-mi, am pus în funcție vîslele, îndemnînd astfel barca înspre mal.
-- Am să vin deseară în odaia ta, zise fata, cînd ne îndreptam spre clădirea pansionatului.Am să-ți arăt ce rochie mi-a cusut mama. Eu seamăn leit cu ea. Nu-i adevărat?
-- Am, îneles din chiar prima clipă lucrul acesta, i-am replicat, după care ne-am despărțit, dîndu-i de înțeles că o s-o aștept deseară în odaia mea.
Dar, de fapt, n-aveam să apuc noaptea la Malovata. În cursul aceleiași zile mi-am luat rămas bun de la Valentin și m-am pornit spre Chișinău. C-am pe la ora cînd Talia trebuia să-mi intre în odaia de sanatoriu eu eram în drum spre casă. Îmi încheiasem tratamentul înainte de termen.
Lăcrimam involuntar în uruitul monoton al mașinii. Cel de la volan încerca să găsească un capăt de vorbă, dar nu-i ieșea nimic pentru că eu, cum spuneam, lăcrimam și mă gîndeam la ale mele. Mă gîndeam, bunăoară, că toată viața omului nu-i decît o chemare, dar, credeți-mă, nu o chemare înainte cum ne-am obișnuit să credem, nu în viitor, ci-i o chemare înapoi, spre origini.
Și mă mai gîndeam cum aș putea transpune povestioara asta banală într-un tablou pictural. Va fi plăcut sau va fi la fel de banal tabloul meu?
Plăcut sau păcătors?