ABATORUL

(I se dedică lui Vasile A. Þapoc)

A fost o scânteie
Din rugul durerii
Ce-a vrut să lumine
Oglinda tăcerii...

Vara a fost secetoasă și el n-a izbutit să adune nutreț. A stat mult la îndoială, dar, cum veni toamna, luă vaca de funie și porni la iarmaroc cu ea.
Era o zi cu soare. Drumul care urma să-l facă șerpuia printr-o vale, trecea prin mijlocul lanurilor de tutun, ce se întindeau până hăt sub costișa împădurită. Valea cândva fusese pășune, apoi arată și în locul aromei de ierburi se simțea un miros greoi, amar, încât chiar buruianul înalt, care creștea pe margine, oamenii se fereau să-l
cosească.
Joiana călca încet înaintea stăpănului, copitele uscate sunau ușurel pe pietrișul drumului, lăsând în urma punctișoare argintii, iar de asupra coarnelor uscate se zbânțuia un fluture.
-- Hai, Joiană, hai! îngâna din când în când Tudose Roman, strângând subsuoară capătul funiei de câlți, cu împletitura grosolană.
Uneori dobitocul se oprea, îl măsura cu niște ochi mari și senini,apoi, fluturând din cap, ca să sperie fluturele, începea să pască iarba mustoasă, ascunsă, unde și unde, printre tufele de tutun de la marginea drumului.
-- Ce-i, Joiană? o întreba Tudose, ca și cum n-ar fi avut ce face altceva, mătăhăind mâneca goală a vestonului. Iaca vreme ce-am mai ajuns...Oamenii, de când sunt, au grijile lor, Joiană... Cu ale voastre împreună...
Soarele se ridica peste vale, rărind ceața ușurică și subțire. Fluturașul se abătea o habă printre rândurile florilor prăfuite de tutun, apoi, așezându-se pe un corn al Joienei, zvâcnea obosit cu aripile.
-- Nu-s vrednic, se jeluia Tudose dobitocului. Să fi avut sănătate, putere...
Vântul hăulea dinspre codri, aducând printre tufele cu frunzele uscate de tutun mirosna toamnei și un țiuit răzleț de pasăre care-i trezea lumea din adâncul amintirilor. Ca tot omul avusese, și el parte de o viață, de un destin. O caldă înfiorare îi învăluia ființa într-o ușoară maramă de tristețe, dar și de mângâiere pentru ziua ce o trăia și pentru cea care o trăise.
Înțelept a fost cel care a zis că omul trăiește o viață pentru că o poate trăi în fiece zi. Trăise și el o zi dintr-acestea. Încurcată. Ghinionistă. Dă. Nimerise pe drumul acela, încleștând dinții și râzând de nenorocul său, căci cine s-ar simți bucuros, ajungând să-și piardă brațul și să-și primejduiască viața prin șovăieli și tărăgăneli? Nimeni. El, însă, a pățit-o.
Nu purta pică vieții, deși necazurile ei l-au pus la încercare chiar de mic, când rămăsese orfan. Vremea a fost cînd mai crudă, cînd mai îndurătoare -- mă rog, ca vremea... A avut parte de multe și a trecut prin multe. Amărăciunea i-a tot dat târcoale, s-a ținut scai de dânsul.
Obosise să-și tot caute dreptate. La drept vorbind, demult pierduse orientarea și încrederea că ea, dreptatea izbăvitoare, are o cale, fie și anevoioasă, ce duce spre niște porți, la care bătînd nu veți fi bătuți, ci ai putea obține un permis în Împărăția Adevărului. Îl îngrozea gândul că a îmbătrânit și singura bucurie ce mai dăinuia în sufletul lui era că trăiește, adică are grija dobitocului, pe care azi... trebuie să-l vândă. Ori poate se înșală?Tudose Roman chibzui un răstimp, urmărind zborul fluturelui, ascultă a mirare tusea sufocantă ce o pălise de la o vreme pe Joiana și își făcu socotelile lui. Leaca de parale ce le va căpăta azi la iarmaroc, n-o să-i strice. O să-și poarte în voie de grijile bătrâneței. Dar poate că n-a îmbătrânit? Ce fel de moșneag este el? Ia, a slăbit cole oleacă de puteri -- ei, și dacă? Bătrânii arată cu totul altfel. Au neveste, copii, nepoți, pensie, pe când dânsul n-are nimica. A trăit o viață de om singuratic și n-a fost vrednic să-și adune de un comând cât de cât. Vina o poartă chiar el și nu-și poate ierta. Cu toate acestea...
Amintirile îl împresoară din nou. Un amar la locul unei bucurii, bucuria se schimbă cu o îngrijorare, ca niște adevărate valuri ale unei mări în zbucium, care tot dau năvală peste dânsul și nu-l cruță. Acum, când s-a hotărât să vândă vaca (unica lui bogăție),
acum cearcă să te descurci, să te îndreptățești, să te dumirești dacă asta ți-e drumul hărăzit de soartă.
Þine bine minte flăcările vrăjmașe, împleticite cu nori uriași de fum de asupra dughenelor ovreești ale târgului de peste dealul satului. Pe șoseaua de la margine goneau căruțe încărcate cu bulendre, iar oamenii, sprijinind buclucurile agonisite să nu cadă din loitrare, căutau îmspăimântați spre cer, unde prinseră a roi avioane, deschizând foc fulgerător din mitraliere. Caii se zmunciră în largul câmpiei, răsturnând căruțele, risipind alandala încărcăturile. Salvându-se de gloanțe, oamenii fugeau prin hățișuri, prin hindichiuri, de unde, peste câteva clipe, exploziile și țipetele sinistre răzbucneau amestecate cu sânge. Mâini neputincioase, ridicate spre cer, cadavre înțepenite. Atacurile se produceau pe neprins de veste și destul de des, încât sătenii nici nu izbuteau să vină răniților în ajutor.
Trupele înaintau tot mai adânc. Armatele lăsară satul în mare învălmășeală. Retrăgându-se, soldații, cu torțe în mână, aprindeau grânele, fănațurile din coclauri; vântul stingher potolea focul, acoperind valea râului din preajmă cu fum. La crama lui Trifan s-au desfundat stoienele și vinul curgea pe râpa satului, colorând în roșu malurile hleioase . Un soldat grămădise, la nimereală, vitele, și, fără zăbavă, le-a "cosit" cu arma, apoi a turnat ceva negru și puturos în două fântâni din apropiere, și, urmărindu-l cum urcă la volanul mașinii, oamenii auziră o asurzitoare bubuitură care aruncă în aer podețul ce lega așezarea cu șoseaua dinspre orășel.
Îngroziți, cu privirile pline de spaimă, țintuite spre cerul unde stăruia mugetul avioanelor, oamenii, pe furiș, cercau să dăvăsească ceva rezerve de pâine pentru zile negre. Soldații, încrâncenați și mândri de sine, executau ordinele mai marilor. Pe urmă, hăt, avea Tudose să afle că ceea ce văzuse el se chema "tactica pământurilor
pârjolite".
A doua zi, spre seară, începu să plouă. Canonadele se mai potoliseră, dar se tulburase vremea. Iar când drumul satului se desfundase de-a binelea, începu să curgă un torent de ostași în mantale lungi și capele țuguiate. Ici-colo se zărea câte o țeavă de tun, tras de cai. Apărea și câte un faeton. După toate semnele, în el se afla vreun "major", deoarece grosul coloanei se oprea și prezenta onorul. Când "majorul" se îndepărta, soldații reveneau la ale lor. Cineva îngîna câte un cântec de dor, altcineva, căruia i se desfășurase molitiera prin glob, înjura de mama focului.
Spre seară au făcut popas. Capele țuguiate, pline de trufie, mișunau prin coșterețe, poiețele, șoproane, găbjind, mai ales, găinile, pe care, înainte de a le pune cu capul pe trunchi, le căutau numaidecât de ouă. Un caporal smolit, slăbănog, netezindu-și murgul șarg pe frunte, i se destăinuia în auzul tuturor:
-- Șoimulețule! Pășim din victorie-n victorie! Degrabă ajungem la Moscova, la Stalini!
Murgul întindea gâtul lung după frunzele din salcâmul ce creștea în hățișul gardului și atunci călărașul, nemulțumit, întrebă de-o nevăstuică ce zăbovea pe prispa casei:
-- Þațo, mai e pân-la Moscova?
Nevasta nu-i răspunse, ci numai se oțărî la el. Caporalul zâmbi larg și o iscodi înadins:
-- Bolșevico, lapte speriat cu bățul ai?
Femeia a strâns nedumerită din umeri.
-- Aha, pentru bolșevici ai avut, iar pentru soldații Patriei-mume n-ai?! glumi el, văzând cum roșește biata femeie până în vârful urechilor.
Tudose trăia atunci la bunel. Era toiul secerișului și, cum numai încetini ploaia, ieșiră în câmp. Legară, cu bunelul împreună, snopii și cercau să-i scârtuiască, când de coliba de pe țarina lor se apropiară câțiva călăreți ce escortau o brișcă trasă de doi cai negri, plini de spume. Ordonanța, un militar cu favoriți roșcați și ochi de zmeu, sări iute de pe scara trăsurii, deschise portița -- să iasă șeful – și porni să aștearnă drumul, pe unde acesta trebuia să pășească, cu frunze mari de brusturi, ca ofițerul să nu-și întineze ciubotele lustruite. Ofițerul, un tânăr cu nas coroiat și puternic la rădăcină, privi cu nepăsare la glujile de snopi, apoi descheindu-și nasturii de la haină, îl lovi ușurel pe Tudose cu vârful codiriștei în burtă:
-- Mă, cotânganule, ești gata să slujești Patriei-mume ori trăiești cu neneacul, cu gândul s-o ștergi în Rusia?
Băiatul se sfii să răspundă și în locul lui vorbi bunelul, om cu ce-i în gușă și-n căpușă.
-- Noi, domnule ofițer, nu ne-am sfădit cu nimeni și tot cu nimeni n-avem nimica de-mpărțit. Trăim cum dă Domnul, cu ce ne dăruie pământul.
-- Patria-mumă, bravii ei ostași au nevoie de pâine, continuă ofițerul, ostoindu-și ordonanța printr-un gest scurt. Și responsabil pentru faptul cum vor fi hrăniți feciorii Patriei sunt eu, locotenentul Stângă. Și cei care vor să mă ajute.
Și a lucrat împreună cu bunelul în câmp. Aveau doi juncani, un plug, seceri și îmblăcie. Își făcuseră un bordei și nu prea dădeau prin sat. Când terminau de strâns roada, ca la comandă apărea brișca, urmată de o căruță trainică. Ofițerul, în propria persoană număra sacii cu grâu, dădea ordin să fie încărcați în trăsuri. Zece saci ordona să fie puși într-o parte, pentru familia bunelului și pentru "plugarii" armatei, apoi declara trufaș:
-- E pâinea șoimilor ce din victorie-n victorie luptă ca leii tocmai la cotul Donului!
-- Am tocat toți bolșevicii! clămpănea ordonanța din dosul umerilor locotenentului.
Iarna, ca să le fie zilele pline și cugetul împăcat se aciuau la mănăstirea din apropiere. Ascultau cu evlavie rugăciunile părintelui Vasile, un preot costeliv, cu cearcăne sub ochi și obrajii brăzdați de urmele unei boli grele, dar care știa să strecoare în vocea-i
predicătoare și câte-o zdreanță de adevăr:
-- Iartă, Doamne, păcatele celora care mor de frig și gloanțe în câmpiile geroase ale Rusiei...
* * *
-- Hai, Joiană, hai! o îndemnă Tudose.
Vaca, zmulgându-se din păscut fără tragere de inimă, porni la drum. Fluturele își reluă și el zborul, săgetând aerul de deasupra capului vitei, de parcă acesta ar fi fost vârful unei făclii.
Tinerețea lui, sireaca... Undeva, în depărtarea înăbușită a dealurilor, răsuna canonada, adunându-se într-un vuiet prelung, de parcă ar fi plâns pământul. Apoi să făcea liniște. Locotenentul superior Stângă se fălea cu cele câteva ordine de la piept și nici nu-i păsa de canonadă.Dinspre Malul Galben, sub o plapomă greoaie de pâclă, porni să curgă torent de armate, ce băteau în retragere. Un soldat, răzmuiat de ploaie, înotând cu cizmele prin țârfăiala drumului, slobozi o voce plângăreață și monotonă:

"Vine trenul "Principesa"
Cu răniți de la Odesa,
Vine trenu-accelerat
Cu răniți din Stalingrad..."

Un călăreț, cu gulerul mantalei ridicat, lipindu-și mâna bandajată la piept, îndemna înfuriat gloaba roșcată ce tot dădea îndărăt, speriindu-se de stropii flioșcăielii:
-- Noa, boală, la Regat,
C-am luptat de ne-am ...! Noa!
Coloane fără capăt, cu soldați flămânzi, nedormiți și nespălați, înaintau anevoie prin sat, să ajungă la pădure. Caii se opinteau, trăgând căruțele pline cu răniți și cu muniții.
-- Ce cățea de vreme! răbufnea câte-o voce supărată.
Alături de drumul pe care se mișcau armatele, la o distanță respectabilă, prin mocirlă, cu aripile slobozite, pășeau aliniate într-un rând de invidiat, niște ciori. Tudose urmărea păsările celea negre, înotând prin glob. Păi da, cât ar părea de anapoda, visase și el să zboare în înalturi, să se deprindă măcar pentru o clipă de pământ, să se înfrățească cu înalțimea. Visase la niște aripi mari, desfăcute puternic. Cu ele ar fi asaltat cerul. Răscolit de visuri, a doua zi, meșteri zmee, lansându-le spre tăriile albastre și urmărindu-le zborul până la orizont.
Acum, când ostașii băteau în retragere, nici păsările nu puteau să zboare. Îl cuprinse neliniștea. Îl încerca o presimțire grea. Două lacrimi mari, grele și sărate îi podidiră ochii. Căpitanul Stângă, posomorât, cu cizmele pline de noroi, cu siguranța în mișcări și în voce, îl trezi din înnegurarea tristeței:
-- Patria-mumă are toată speranța în tine și cere să-ți faci datoria.
Tudose Roman se pomeni înconjurat de soldați cu baionete, se chiti și el în haină militarească și, luându-și rămas bun de la bunel, a purces spre pădure. Acolo, în doar câteva ore, avea să înțeleagă cum să țintească în inamicul care le paște urma.
În pădure au stat câteva zile. Nimeni nu îndrăznise să vină în sat. Ochii celor înrolați, setoși de tabloul unei bătălii vitejești, uitaseră parcă drumul satului. Priveau doar la bravii șoimi ce din victorie-n victorie luptară, la armele strălucitoare și la soarele
ce-și urca roata pe bolta coborâtă deasupra pădurii și care apropia clipa plecării la bătălie.
Se îngălbeneau frunzele. Ostașii mai puteau rămâne puțin timp în pădure. Unii își căutau o gazdă potrivită în sat.
-- Domnilor, se frăsuia un gradat mai tinerel, s-o luăm la trap, că ne ajunge Ivan din urmă. Dacă nu-i dăm zor, păpăm mardeală, fraților...
-- Þine-ți moaca, individule, că-ți scot inima din piept și ți-o pap eu, striga la el căpitanul Stângă. Lângă Orhei trupele de sacrificiu vor ține piept, apoi când îi vom lua pe ruși în proțap, să vedeți cum își vor pierde bolșevicii potcoavele...
Vorbele căpitanului fură înăbușite de vuietul asurzitor al avioanelor apărute în zare. Pădurea i-a ocrotit de primejdie. Înrolați în coloane, cum erau, și-au continuat drumul.
Odată cu revărsatul zorilor, Tudose, băieții de seama lui și soldații cu experiență și botez în lupte, au ajuns în lunca largă a Prutului.
* * *
-- Hai, Joiană, hai, mititico, bâigui el, când vaca se opri locului, cutremurându-se la zgomotul avionului cu reacție, care trecu sus, de asupra lor. Fluturele, înspăimântat și el, o luă la nimereală spre rândurile de tutun, ca multă vreme să nu se mai arate.
De vreo zece ani de-asupra câmpiilor mănoase din preajma satului, ce se pomenise cu un aeroport militar, se antrenau zilnic piloții... Tudose Roman locuia la marginea satului, și, de fiecare dată, când avioanele își luau zborul, i se cutremura casa. De cum venea ora prânzului, nu mai am un picuț de tihnă. Oamenii din sat se plânseră instanțelor superioare, dar toate au rămas ca mai înainte. "N-aveți decât să vă obișnuiți...", fusese răspunsul oficial, iar într-o bună zi, un colonel, supărat, le-a trântit-o pe șleau:
-- Dacă nu vă convine, luați-vă castrafusele și plecați unde-i liniște!
-- Hai, Joiană... căci dobitocul nu vroia să meargă mai departe.
Tudose îi netezi spinarea roșcată, scoase din buzunar țesala și o scărpină între coarne, la picioarele noduroase, pline de bătături pe la genunchi. Animalul slobozi în colțul gurii o șuviță lucitoare de salivă, mirosi iarba înaltă, dar nu se atinse de ea, căci o năpădi din nou setea. Flutură necăjită din cap și, când stăpânul o îndemnă, ea păși supusă alături de dânsul.
* * *
Aranjați în linie dreaptă, militarii, sub supravegherea căpitanului Stângă, s-au apucat să sape tranșee. Þărâna neagră se înșiruia printre sălciile bătrâne, aidoma unei lipitori puse pe rană. Era forfot mare. Tunarii își înstalau tunurile și chesoanele pe poziții, baionetele prinse la arme sclipeau prin stuful înalt și foșnitor, care camufla în parte tranșeele adânci. Numai caii fuseseră lăsați în voie să pască pe malul râului, cu hamurile scoase de pe ei și fără căpestre.
Căpitanul Stângă stătea în fața tranșeelor ca la paradă: în eghileți, cocardă nouă, cizme lustruite, nasturi argintii. Și-i umbla gura ca o morișcă, tot instruindu-și răcanii proaspăt mobilizați:
-- Mă, pui de lele, să ochiți în țință!.. Dușmanul va apărea, probabil, dinspre viile de pe costișă.
* * *
-- Hai, Joiană, hai!..
Răscolit de povara amintirilor, Tudose Roman se văzu ajuns în piscul dealului. Aici lanul de tutun se termina. În văgăună se zărea orășelul ca în palmă. Cercetă cu privirea zariștea după care se deslușeau ruinile fostei mănăstiri.
Cu câteva primăveri în urmă se ponorâse dealurile. Stihia a smuls din rădăcini copaci, a făcut mari stricăciuni, încât oamenii s-au văzut nevoiți să părăsească locurile. Acum era ponoară, iar drumul ce ducea spre lunca Ciulucului, unde se ridicaseră case noi, devenise pârloagă. Cândva în copilărie, împreună cu bunelul, se ducea acolo în fiece duminică... Un fior rece îi săgetă inima.
* * *
Stând îngropați în tranșee pînă la gît, Tudose avea strania presimțire că oamenii se joacă de-a mijatca. Ortacii săi își mai îngăduiau să glumească. Numai don'căpitan Stângă nu-și găsea locul, tunând și fulgerând:
-- Mă pui de lele, mă! Dacă veți lupta ca leii, vă voi avansa în grade...
-- Curaj găină că te tai! își permise un glas din tranșee în timp ce din dosul costișei apăru primul tanc inamic.
Apoi totul se învălmăși ca într-un coșmar. Mai întâi pe cer fulgerară câteva rachete, după care, pe de-asupra capetelor șuieră un proectil și, nu zăbavă, pe malul Prutului izbucni o exlozie asurzitoare. Un val de pământ, negru ca tăciunele și umed, astupă tranșeele. Căpitanul Stângă, cum stătea pe poziție, desfăcu de odată brațele neputencioase în părți. Schijele îi sfârtecară burta, iar intestinele îi zburară până la șiragul de sârmă ghimpată din fața lui. Urlând de durere, cerea cu voce stăpânită, totuși, ca cineva dintre soldați să tragă în el. Nimeni, însă, nu-l mai lua în seamă. Caii, nimerind în bătaia obuzelor, nechezau sălbatic, dând năvală în apa tulbure, pe care începuse să plutească pete roșietice. Doar capetele animalelor mai stârceau cu îndârjire la suprafața apei. Apoi, cu mișcări lenevoase, începeau și ele să se cufunde, lăsând pe oglinda apei bulbuci albicioși. În fața lui Tudose Roman nu se vedea nici în cer, nici în pământ. Simți că pierde arma din mână și că o durere năprasnică îl fulgeră cu săgeată în brațul drept și lângă tâmplă.
* * *
-- Hai, Joiană, hai!..
* * *
Când își reveni, văzu soldați în haine murdare, un gard înalt din bârne, în jurul căroia se plimbau santinele, ducând dulăi de frâu. Toată lumea zăcea pe pământul jilav și, dacă cineva încerca să se scoale, mai marele pe santinele, ațintea spre ei arma, strigând:
-- Lejati, rumânschie mordî!..(La ămînt, mutre române!,rus.)
-- Suntem basarabeni, încercă cineva să-l dumirească.
-- Odin ciort... ( E tot un drac…,rus.)
O zi și o noapte, cât a stat nedezlipit de pământul reavăn, îi înțepeniră picioarele, iar brațul rănit i se umflase butuc. Prizonierii căpătaseră învoire să aprindă foc în mijlocul ogrăzii. Li se dădu și un sac de știuleți de păpușoi în lapte, pe care i-au copt, potolindu-și cât de cât foamea... Câteva zile au mai stat străjuiți, în ocolul de vite din mahalaua de jos a Undreștilor. Puteau vedea cum printre scândurile gardului, soldații inamici cearcă să strecoare, drept momeală, câte o sticlă cu votcă. Chefurluiți, iar alții chiar beți de-a binelea, aveau chef și de omoruri. Cete de soldați, îmbrățișați câte trei-patru grămadă, cântau zgomotos cuplete sinistre, aduse cu ei din fundul Rusiei și purtate din loc în loc, ca pe-o molimă ce năzuia să lase urme. În ograda din vecinătate, ostașii jertfiră câteva oi, cercând să le pârpâlească cum se pârpâlesc purceii cu niște paie, smulse din streașina casei. Pe prispa casei, o nevastă tinerică, cu un copil în brațe și cu altul de mână, plângea și mereu cerca să scape de pierzanie găinile cotcodăcinde și un călcâi de pâine, învelită într-o basma albă. Un soldat tinerel, roșcat și cu mustața pe oală, trăgea rafale continue peste acoperișul casei, hlizându-se satisfăcut. Tudose auzea strigătele copiilor și ale femeii, mai apoi văzuse cum ieși victorios roșcovanul din tindă și fugi vesel în beci, de unde îl scoase, îmbrâncindu-l, pe traducător:
-- Șanti... spunele dobitoacelor de dincolo că trebuie să-și țină limba după dinți de ce-au văzut acuma, iar să și-o scoată de acolo pentru a povesti cum armata salvatorilor v-a eliberat pe toți, pe voi toți, de români...
-- N-am avut nevoie de nici o eliberare, plângea năpăstuită femeia.
-- Închide-ți pliscul, târfo!
"Ce grea este soarta omului lipsit de apărare, gândi atunci Tudose Roman. Poți face cu el orice dorești. Te poți purta cum te-ai purta cu o vită. Vrei, o hrănești, vrei, o tai. Nimeni nu-ți cere socoteală".
Târziu, înspre noapte, un soldat întră în ogradă cu un godac în spinare. Îl trânti jos și, cu un pumnal, potrivind cam cât i s-ar cuveni, tăie din spinarea godacului o hașchină de slănină. Porcul, însângerat, covițăia, alergând printre oameni, iar santinelele se stricau de râs:
-- Lovite, jrite!(Prindeți-l, crăpați-l, rus.)
Cineva izbuti să prindă porcul de un picior.
În seara ceea s-a mâncat carne din belșug. Carnea se dădea pentru laude și pentru încuviințare. Unul dintre consătenii lui Tudse Roman îi declarase chiar:
-- România este mama noastră, iar rusul este tatăl nostru!
* * *
Ajungând pe costișa, de unde mai apoi începea târgul, Joiana îl smunci, repezindu-se spre o postată de trifoi din preajma unei fântâni.
-- Nu te grăbi. Azi ai vreme să te saturi.
* * *
Ograda, în care mânaseră vreo câteva nopți senine de toamnă, fusese cândva ocol pentru vite. Þânțarii foiau puzderie. Pe ulucul răsturnat se urcă, într-o dimineață, un omulean josuț, în pantaloni de porosină și în veston militar, și cuvântă:
-- Șanti, rumunii păn-amu au fost dușmani, basarabenii -- tot, iar de la o bucată de vreme treaba s-a cârligat pe dos: rumunii s-au dat de partea noastră. Și traducătorul zăbovi o clipă, apoi cu aceeași voce pițigăiată continuă: Basarabenii să facâ un pas înainte!..
Odată cu majoritatea se alinie și Tudose. Prin fața lor trecu un lipovan scund, cu un nas mare, pe vârful căruia stăteau cocoțați niște ochelari cu lentile groase. Examină prin ele pe fiecare în parte, apoi prinse a-i scoate câte pe unul mai în față. Numai Tudose rămase în urma tuturora. Cei din față erau tineri, neatinși de vreo schijă sau
de vreun glonte. Spre mirarea lui, aleșii au fost echipați în haine militare inamice.
-- Voina prodoljaetsea! ( Războiul continuă,rus.) rosti avântat lipovanul, după care traducătorul le vorbi pe un ton foarte patetic: -- Rodina nujdaetsea v solatah-hrabrețov! Vî, vopreki vsemu, prizâvaetesi v readah slavnoi krasnoi armii, zașcișciat eio cesti!( Patria are nevoie de ostași curajoși. Voi, în ciuda toturora, sunteți înrolați în rîndurile glorioasei armate roșii, ca să apărați onoarea ei, rus.)
După câteva zile de instrucțiuni (Tudose le urmărea prin crăpătura gardului), ortacii cu hainele înlocuite s-au încolonat și, însuflețiți de un cântăreț stăruitor, aflat în fruntea coloanei, au dispărut după muchia dealului, dincolo de Prut.
* * *
Pe cerul de deasupra orășelului lunecară cu vuiet năprasnic două avioane argintii, cutremurând văzduhul. Pe aerodromul din zare ba aterizau, ba își luau zborul zeci de alte mașini zburătoare. Joiana ridică capul, privi în jur cu ochi mari, senini, apoi se gheboși pe picioarele din urmă și un pârâiaș galben, înspumat porni sfios spre picioarele stăpânului. Þărâna înfierbântată de arșița zilei înghiți pe loc pârăiașul.
Curând se auziseră lopăind câteva "plăcinte", animalul flutură a ușurare din cap, după care, mai făcând cățiva pași, se tolăni pe iarba mustoasă din preajma unei case cu pereții vopsiți cu chinovar. Peste o habă -- nici să-i pese de grijile stăpânului -- prinse a rumega în voie, arareori tușind înăbușit și clipind din pleoapele ochilor mari, la colțul cărora se prelinseră vreo două boabe de lacrimi cât mazărea.
Știa Tudose că ochii sunt oglinda sufletului. Iar acum, privind la ochii dobitocului, dădea dreptate celui ce iscase vorba asta, căci, socotea el, mai frumoți ochi ca ai Joienei cine ar putea avea? Þinea mult la vitișoara lui, ținea ca la ochi din cap.
Apoi începu să se mire că oamenii, în goana lor după bogăție, au strâmtorat pășunile, cultivând suprafețe întinse de tutun. Bietul animal se vedea și se simțea strâmorat din toate părțile. Dacă ar fi putut, dobitocul s-ar fi împotrivit, neapărat s-ar fi împotrivit. Dar parcă depinde de dânsul... Și sufletul Joienei, este mare, chibzuia mai departe Tudose, căci privirile ei parcă-i destăinuie necazurile, gândurile, simțirile...
-- Dar ce-a fost mai departe, Tudose Roman? se pomeni că se întrebă pe sine. Mai departe? A fost o minciună...
* * *
Într-o noapte de septembrie, santinelele i-au însoțit de-a lungul Prutului, până au ajuns la gara Undrești, ticsită de prizonieri. Pe linie moartă stăteau câteva eșaloane cu vagoanele găurite de gloanțe, luminate de niște proiectoare puternice.
Excortați de privirile obosite ale santinetelelor și de lătratul de câine, au fost îmbarcați în vagoane și, după ce au zăngănit zăvoarele, s-au așezat care cum putea pe podeaua de scândură, așternută cu paie. Prin crăpături răzbea de afară un vântuleț de toamnă timpurie.
Spre zorii zilei următoare, înainte ca eșaloanele să se urnească din loc, pornind într-o direcție necunoscută, de afară se auzi o voce răstită, care îi prevenea pe cei din vagoane, că în drumul ce urmau să-l facă nu carecumva să-i dea cuiva prin minte să dezerteze.
-- Þara e în stare de război, așa că nu ne jucăm...
Trenul porni. Nimeni nu știa încotro se duce și nici ce va fi mai departe. Nici nu vorbeau despre asta. Numai roțile trenului își îngânau ritmic melodia lor monotonă: "Te duc, te duc!.."
Trecu o zi, trecu o noapte. De afară numai adia mirosna toamnei, în schimb tot mai vârtos își făcea loc frigul. Ușile vagoanelor se acopereau spre dimineață cu o plapomă de promoroacă. Foamea începu să chinuie oamenii, iar drumul părea să nu mai aibă capăt, lunecând parcă într-o noapte lungă, rece și plină de taine. Nimănui nu-i păsa dacă e noapte ori e ziuă, unde este miază-noapte și unde e miază-zi, unde sunt celelalte părți ale lumii. Din când în când deschideau oblonașul din podeaua vagonului, oblon ce servea drept latrină, ca să-și facă nevoile, zărind tot mai multă și mai multă zăpadă peste traversele căii ferate. Gerul se tot întețea, urletul locomotivei anunța întinderea fără sfârșit a drumului. Nici tu vorbă, nici tu mâncare, nici tu somn. Se încălzeau, lipindu-se unii de alții. De la o vreme Tudose simți că vecinul de alături înțepenise cu un zâmbet abia întrezărit în colțul gurii. Duse mâna până la ochi afundați în orbite, până la fruntea ortacului și simți că era rece. Se sculă, cum putu, în picioare, păși peste ceilalți, se apropie de peretele vagonului și prinse a bate în scândura acoperită de promoroacă.
-- Deschideți, a murit un om! E mo-o-rt!!! dădu să strige cu voce lipsită de vlagă.
Strigătul a fost reluat de ceilalți, dar trenul continua să gonească întărâtat, neascultător, urmându-și necruțator calea spre o lume necunoscută și geroasă.
Abia peste șase zile locomotiva șuieră a oprire. S-a deschis ușa vagonului și în prag apăru o santinelă în cojocică mițoasă, cu un surâs iscoditor pe față. Zise:
-- Nu cac, budete eșcio voievati protiv nas?
La acea haltă au descârcat vreo zece cadavre, fiind lăsate claie în preajma vagonului. Captivilor rămași în viață li s-a dat de mâncare, ceva uncrop, apoi iar au scrâșnit zăvoarele și trenul și-a văzut de drum.
Toată viața Tudose s-a temut de-o moarte ticăloasă. Îl înspăimânta și atunci gândul că, murind, va fi aruncat jos ca un buștean, la una din halte și îngropat ca nimeni să nu știe de el. Avea strania dorință să roage pe Dumnezeu, că dacă va muri, trupul să-i fie dus acasă. Acolo, în satul lui, în colțul cela de pământ și de țară. Gândul i se întorcea tot mai mult la casa părintească, la zilele însorite de la baștină. Oamenii de alături mureau pe un cap. Nimeni nu mai striga de spaimă, nu bătea cu pumnii în pereți, nici la foame nu se mai gândea nimeni -- toți se deprinseseră cu morții. Pe cei rămași în viață îi chinuia frigul. Când cineva își dădea duhul, se repezeau la cadavru să-l dezbrace. Odată, stând zgribulit la locul său, Tudose simți cum o mână îi pipăie vestonul, apoi îi atinge fruntea.
-- Îs viu, îngână el parcă îndatorat. Mai trăiesc încă...
Zilele și nopțile își știau doar ele socoteala. Trenul se opri într-o fundătură. Prin ușa largă a vagonului se năpustiră nămeții. Nimeni nu-i grăbea să coboare. Oamenii eșeau singuri, ajutându-i pe cei ce nu puteau merge. Pe Tudose Roman l-au coborât, sprijinindu-l de subțiori.
Afară spulbera. Lângă calea ferată ardea un butoi cu motorină, răspândind un miros înecăcios și topind fulgii jucăuși. Fiind descărcat, eșalonul părăsi imediat locul, și oamenii, împreună cu santinelele încotoșmonate, rămaseră în mijlocul câmpiei, sub cerul liber. Unica inscripție: "Kilometrul 20" nu le spunea nimic. Când se mai limpezi vremea, zăriră pe muchia unui delușor un colț de pădure, iar în lungul văii -- niște stuhării înalte, galbene ca ceara.
-- Veți trăi aici! cuvântă unul din însoțitori, încototoșmonat și el ca o babă. Le spuse că el este căpitanul Budeaghin. Și pentru început îi preveni: Cum vă veți așterne, așa veți dormi!
Fiecare a primit care câte o secure, care târpane. O parte s-au dus în pădure, alta -- spre stufării. Până în amurg au ridicat niște adăposturi-șoproane, au aprins focul. Un sâmbure de speranță, totuși, exista. Morții se împuținau. Pe Tudose nu-l puneau la lucru – avea sarcina să îngroape cadavrele, să le ducă la depărtarea de trei kilometri de tabără. Îi ducea puși într-o sanie cu oplene, săpa zăpada, și, împreună cu încă două-trei ajutoare, zgârâiau pământul cu tărnăcopul, acopereau groapa cu nămeți, fără a lăsa vreun semn, fără a pune vreo cruce la căpătâi.
Peste o săptămână au ridicat un adevărat sătuc, înjgebat din bârne. La câteva zile apăru din nou căpitanul Budeaghin, însoțit de niște femei, cu brațe puternice, îmbrăcate în pufăici negre. Femeile îi examinară pe cei aranjați în coloane, apoi, trecând printre rânduri, le pipăiră mușchii. Fiecăruia în parte. Ajungând în dreptul lui Tudose, una dintre ele îi înșfăcă bărbătește și-l zgâltâi puternic. El se oțărî de durere, iar căpitanul îi spuse că e rănit, că are în umăr câteva schije. Femeia luă parcă aminte la ce spuse de Budeaghin, dar dădu a lehamite din mână, zicănd:
-- N-ai dreptul la reabilitare. Bărbații noștri au pierit răpuși de gloanțele voastre.
Totuși, sorții i s-a făcut milă de el. Ceilalți confrați de suferință au fost duși într-o carieră, la scos nisip pentru o fabrică de sticlă, iar el s-a văzut lăsat la vechea "îndeletnicire", să-și înmormânteze tovarășii în câmpia îngețată.
Sosi primăvara. Se topeau zăpezile și la suprafață au prins a se dezveli cadavrele. Apăru primejdia unei epidemii și au fost de urgentă evacuați în altă parte, într-un oraș provincial de pe Volga. Din cele vreo zece mii câți fuseseră la început, rămăseseră doar câteva sute – moartea își făcuse în voie mendrele, mai ales cât ținuse iarna.
Tudose Roman trăia cu nădejdea că mult nu mai are până a se reîntoarce acasă, la plug. Într-acolo îi zburau zi și noapte gândurile. Zburau acasă și toate suferințele i se topeau în acea nădejde.
* * *
De undeva dintre rândurile de tutun, rămase în urmă, răsări fluturele zglobiu, așezându-se din nou pe coarnele Joienei. Vaca, la porunca stăpânului, se sculă, flutură ușurel din cap, mirosi troscotul pătulit și deodată înțepeni cuminte, când Tudose, scoțând țesala din buzunarul vestonului, începu sâ-i curețe și să-i netezească părul.
-- Hai, Joiană, hai!..
Porniră cătinel la drum, tot mai departe. Tot mai departe se torceau ca dintr-un caier gândurile și firul vieții lui Tudose. "La mijloc totdeauna este adevărul, își zise. Oricât de înalt ar zbura el, oricât de adânc s-ar ascunde, adevărul totdeauna coboară din înalturi sau iese la suprafață și merge mai departe cu noi, pe pământ".
-- Hai, Joiană, hai!..
* * *
Lucrau la fabrica de sticlă. Lui Tudose Roman i se obrintise mâna, se făcuse butuc și nu mai putea munci cu ea. Fu învinuit de sabotaj și eschivare de la muncă. O lună întreagă un anchetator cu fața pistruiată l-a tot descusut: cine-i sunt părinții, ce grad a purtat în armata activă. El mărturisea purul adevăr, iar anchetatorul, fixându-l cu privirea încruntată, lua spusele lui drept minciună. Văzând atâta încăpăținare, Tudose era gata să născocească orice fel de mărturii, numai se scape de povara întrebărilor chinuitoare, numai să-și poată alina cumva durerea din braț. Anchetatorul, de fiecare dată termina cu una și aceeași frază:
-- Trăiești în altă țară, omule, și, trebuie să te supui puterii.
-- Dar cine-i puterea asta? -- îndrăzni să întrebe Tudose.
-- Statul.
-- Cine este statul?
-- Noi, poporul.
-- Și dacă nu sunt de-acord cu puterea statului? Eu mă gândesc că...
-- E puțin ce gândești tu... S-au gândit pân-acum alții pentru tine. Þie ți-a rămas ce-i mai ușor -- să te supui molcom puterii.
Până la urmă a fost dus la spital. Începu să-i putrezească brațul infectat. Pe masa de operații i s-a dat să bea un pahar plin ochi cu spirt. Băutura nimeri în stomac ca pe o vatră de jăratic. Pe la rădăcina ochilor au prins a se prelinge lacrimi mășcate, gura începu să-i clămpănească, bolmojind aiureli. Un doctor cu bisturiu în buzunarul de
la piept și alți doi oameni în halate albe îl legară de pat, acoperindu-i fața nebărbierită cu o pânză murdară. Nu trecu mult și Tudose Roman simți cum în braț, ceva mai sus de cot, hârcâie niște dinți de oțel.
Din spital ieși cu o mânecă în buzunar. N-a mai fost pus la îngropat morții. Fu numit numărător de vagonete cu nisip. Tot mai des se prindea la gândul că mai bine ar fi murit în eșalon sau ar fi înghețat iarna, când își îngropa tovarășii. Numai gândul la casă era în stare să-l mai ogoiască.
Când se văzu, peste o săptămână, acasă, avu presimțirea că s-a trezit dintr-un coșmar.
-- Bine că ai venit, dar mai bine nu veneai, îi zise o mătușă, văzându-l în pragul ușii, gheboșit cu o torbă de rufe în spate. Bătrâna ședea la gura sobei și cu o mână tremurândă ducea polonicul spre ceaunul cu o ciorbiță chioară, din care sorbea îndelung, închizând ochii umflați.
-- Iartă-mă că n-am cu ce te primi...
Era anul patruzeci și șase, la fiecare cerdac fâlfâiau barizuri negre. Nu ajungeau gropari. Iar dacă se învoia cineva să sape groapa, o făcea doar pentru o lipie din făină de păpușoi. Lumea mânca ghindă, rumeguș de lemn, iar de la centru tot soseau și soseau căruțe. Oamenii erau chemați la sovetul sătesc să dea postavcă la stat. Sub malul din coasta dealului răsăreau noi și noi cruci. La intrarea în sat, lozinci scrise cu litere de-o șchioapă proslăveau viața îmbelșugată ce dăduse peste țărănime. Frunzele cădeau de pe ram fiindcă trebuiau să cadă, dar căzând nu se mai mișcau din loc.
În doi ani de pârjol -- '46 și '47 -- în sat au pierit mai mulți creștini decât în tot timpul războiului. Tudose Roman avu norocul să rămână viu. Înspre vara lui '47 foametea cedă încetul cu încetul; în inimile oamenilor se înfiripa dragostea de viață. S-au apucat cu tragere de inimă să muncească. Cine și cum putea.
Cu glasul Tudose Roman îndemna boii, cu o singură mână stăpânea plugul de coarne. Peste o iarnă oamenii prinseră a-și reveni. În sat s-au jucat câteva nunți. Îndrăgise și Tudose o văduvă, iute la treabă și bună gospodină. Trăiau în deplină înțelegere și viața le era dragă. Dar apăru, ca din pământ invidia cuiva:
-- Uite-l măi, e ciunt, dar a prins la cheag! Îmbogătește văzând cu ochii. Are apucături de cheabur, culac!
Apoi... într-o noapte de vară s-a pomenit că îi bate cineva la ușă... Convoiul i-a dus până la gara Luceferi și, fără să li se explice nimic, i-au silit să urce în vagon. Vagoanele semănau cu cele în care călătorise ca prizonier. Acum călătorea în postură de dușman de clasă! Ce-o mai fi și asta? Drumul, de astă dată, a fost mult mai lung. Și avea să îndure acum pentru doi -- fusese ridicată și soția-sa, biata femeie.
Fură duși tocmai în fundul Siberiei. Pentru cinci ani. Pe toate le-au luat de la capăt. Cei deportați au izbutit să înfiripe câte o mică gospodărie, să-și agonisească ceva dobitoace, să dea pâine statului.
Când primiseră învoire să se întoarcă acasă, pe capul lui Tudose Roman se abătu altă nenorocie. I-a murit soția. S-a întors singur. Vremile se schimbară. Þăranul era chemat să țină ceva pământ, să crească vite.
Și Tudose își cumpără o văcușoară. Era om în toată puterea, hârtoapele și podișurile din preajma satului încă nu erau arate. Coasa, când avea nevoie de nutreț, o putea ține și cu o singură mână, stăpânindu-i coada subțioară.
Sufletul îl îmbia să se bucure de viață, puterile, însă, îl părăseau, nu-l mai țineau ca înainte. Uneori încerca insistent, pentru sine, să caute... vinovatul. Potrivea că de vină este adevărul, adevărul care nu-i permitea să se scuze pe sine însuși. Zbuciumul din el se înverșuna mai tare atunci, când se lovea nas în nas cu prezentul. Pârloagele, hârtoapele și pajiștile începură să se împuțineze -- toate fură arate. Într-o primăvară, peste tot s-a semănat porumb. Porumb și iară porumb! La păscut, vaca putea fi scoasă doar de funie și numai pe margine de șosea. Cu o țâră de lapte, un ban agonisit, Tudose lega tei de curmei. La mai mult nu râvnea.
Mai rău stătea cu teatralizările pompoase, cu "festivalurile" în viața de toate zilele pe care nu era deprins să le suporte. Leații lui? Cei care fuseseră atunci, în ograda din satul de pe malul Prutului, mulți muriseră, dar și mai mulți se întoarseră din război acoperiți de slavă! La sărbători erau poftiți pe scenă, copiii le înmânau buchete mari de flori, rugându-i să le povestească despre faptele vitejești. Iar dânsul? Dacă nu luptase pe front cu rușii, nu era nici veteran. Adevărul vieții lui era altul. Sămașii lui, veteranii, urcau în marșul escortei, în camionul colhozului și plecau la pădure, unde
erau așteptați la sărbătoare. El, lua vaca de funie și pornea, gârbovit, spre pășune, trecând rușinat parcă pe lângă porțile gospodarilor cu steluțe roșii prinse la colțul casei...
* * *
-- Hai, Joiană, hai că trece ziua...
La marginea orășelului strada principală era închisă. Un semn pe o tablă arăta o altă direcție. Merseră cât merseră pe un drum mai îngust, iar la o răscruce un milițian îi îndreptă pe o hudiță ce ducea spre iarmaroc. Pe lângă gardurile înalte, învechite creștea cătină, creșteau copaci neîngrijiți, pe tulpina cărora se îndeseau buruienile. În mai multe locuri apa de ploaie lâncezea în băltoace. Fluturașul dispăruse pe undeva. "Ia ființă și asta, se gândi Tudose. Trăiește doar câteva zile, dar ajunge să poată zbura". De odată vuietul asurzitor al unui avion îi săgetă gândul. Își zise: "Numai că omul, iaca nu poate face o mașină care să zboare ca fluturele, fără gălăgie, fără zgomot..."
Vaca îl zmunci ușurel, trăgându-l spre o tufă de iarbă crescută lângă gard.
-- Hai, Joiană, hai, mititico!..
* * *
...S-a dus și dânsul să ceară pensie. Nu mai avea încotro. Când hârtoapele fuseseră semănate cu păpușoi, avea, cel puțin, unde paște vaca: de ici un cioclej, de dincolo un ciocălău. Dar cu timpul pământul a fost sădit cu tutun.
Pensie nu i-au dat. I s-a spus că n-are zile-muncă trebuitoare pentru așa ceva, ș-apoi... Ș-apoi, trecutul. Nu uita cine-ai fost... Mai cauți privilegii? A vrut să-și caute dreptate, dar cineva din centru i-a spus așa, tovărășește:
-- Ia seama să n-o încurci mai rău.
Tudose scuipă cu necaz în pământ și se lăsă păgubaș -- mai avea puteri să stăpânească coasa și, în timpul unei veri, pe îndelete, de unde oleacă, de unde mai mult, a sclipuit câteva căpițe de fân. Vreo două veri a păscut-o de funie pe margini de drum, iar când toate islazurile au fost și ele arate și sădite cu tutun, a înțeles că -- gata, nu mai are cu ce întreține vita. Și, împletind o funie aspră din câlți, se hotărî s-o ducă la iarmaroc pe Joiana.
-- Hai, Joiană, hai!..
* * *
Soarele se oprise parcă în dreptul amezii. Ograda mare, încinsă cu corlate, era plină. Oameni și vorbă înfundată. Legă vaca într-un colț, unde se mai aflau și alte dobitoace de vânzare, și se puse pe așteptat cumpărători. Câteva cotarle lenoase se ițeau printre lume. Vite nu se cumpărau. Aproape deloc. Anul fusese cam secetos, gospodarii, în lipsa nutrețului, căutau în fel și chip să se izbăvească de griji pe vreme de iarnă...
Joiana, rumegând și clipind din ochi, își întorcea câte odată capul spre oameni care treceau pe alături, pipăindu-i vâna laptelui. Dar de cumpărat nu cumpăra nimeni. Și ar fi fost cum ar fi fost, dacă cineva, chiar la intrarea în iarmaroc, nu ar fi afișat în văzul
tuturora o placardă categorică și banală: "P.C.U.S. DÃ CARNE!"
Într-o clipită peste tot prinseră a mișuna vorbe, șușoteli "miliția", "procuratura", "securitatea"... L-or fi găsit sau nu pe răufăcător, Domnul știe, dar fapta era de față. În magazinele de carne fluiera vântul, iar oamenii nu se prea grăbeau să-și dea vitele la tăiat, fiindcă statul plătea ieftin. Spre chindie, la poarta iarmarocului a fost afișată înștiințarea oficială, în care lumea citi: "Toate vitele -- la abator!"
Oamenii prinseră să se împrăștie. Când se răriră cu totul, porni și Tudose Roman spre casă, dar doi milițieni îi tăiară calea chiar lângă poarta iarmarocului.
-- Credem că ai înțeles unde trebuie să duci vita, îi vorbi unul. Politica partidului!
A chibzuit o habă, n-a zis nimic, apoi porni pe drumul ce ducea spre abator. I s-a mai spus că acolo plătesc parale bune și... Să vezi c-o să rămâi mulțumit!
Străbătu mahalaua veche a orășelului, ridicându-se spre fosta mănăstire:
-- Hai, mititico, hai!..
Joiana se arătă neascultătoare. Ceva nu-i convenea, căci nu vroia să pășească mai departe. Un roi de gâze și bondari roiau de asupra ei, soarele înfierbânta de sus, ea flutura supărată din cap. Tudose o liniști cu vorba, apoi scoase țesala din buzunarul vestonului și prinse a o netezi.
-- Hai, mititico, hai frumușico!..
Ieșiră din hudiță și o apucară pe un drumeag mărginit cu niște plopi înalți și uscați, pe scheletele cărora stăteau la taifas ciorile:
-- Car-r-r! Car-r-r!
În sfârșit, ajunseră la abator. Mai trebuia să-l găsească pe șef. Îl află într-o fostă chiliuță, întins pe o canapea, sforăind zgomotos. Era o făptură rotofeie, cu ochi șmecheroți, grasă, cu picoarele scurte. Gâfâia din cauza zăpușelei, dar mai mult îl da de sminteală greutatea trupului.
-- E cam puțuntică văcușoara dumitale, zise el, căscând alene după somn, și îi puse mâina pistruiată pe umăr. Ai adăpat-o azi ? Tudose Roman strânse din umeri.
-- Ești un om de condiție, îi dădea înainte șeful abatorului. Primim la tăiat numai vaci grase, dar fiindcă dumneata ești om cumsecade, vreau să te ajut. Că oameni suntem, nu-i așa? Până deseară mai ieste oleacă. Du-te în șopronul cela, din altar, hrănește-o, adap-o -- las-o să bea cât i-i sete... Pe urmă vedem noi ce facem.
Trecu, ducând-o de funie pe Joiana, prin curtea mare a fostei mănăstiri. Ziduri prăvălite, biserica-n ruini. În copilărie fusese aici cu bunelul Nică. Curățenie, toate așezate la locul lor... Au intrat și în biserică, taman când se făcea slujba. Lume multă, dar nimeni nu ridica glasul. Acum... Acum totul era părăsit, sălbăticit. În locul sfântului locaș s-a făcut abator de căsăpit vitele. Ce vremuri, ce oameni anapoda a născut pământul la ora asta!
Lăsară în urmă cireșul târș din fața trapezei și ajunseră la șopron. Pe jos stăteau uluce împrăștiate cu silos, droburi mari de sare. Joiana se avântă înfometată la mâncare. După ce se sătură, adunând de pe jos toată mâncarea și lingând droburile de sare, merse cu stăpânul până la fântâna din preajmă la adăpat pe săturate.
-- Așa mai zic și eu. Acuma vii de-acasă, omule! îl întâmpină șeful, care cântări mulțumit animalul. Mie îmi plac oamenii pricepuți și de condiție. Așa că iești de adălmaș, că, fără adălmaș...
Tudose, neînțelegând încotro bate șeful, luă chitanța, îi mulțumi, gata să se îndrepte spre gereta casei, pentru a primi banii. Atunci grăsanul ținu numaidecât să-i amintească, clătinându-se de râs și zgâlțâindu-se ca un poloboc:
-- Treaba odată făcută, nu-i păcat, zic să te odihnești, iar pentru odihnă e nevoie de mâncare, parale, băutură și muieri.
La ghereta casei un contabil ce tot scotea din buzunarul vestonului un ceasornic nichelat, privind la oră, numără din safeu niște bancnote noi-nouțe. I le puse apoi, în mână, încât palma bătătorită a lui Tudose abia de le putea cuprinde și-i spuse:
-- Șeful a zis să intrați pe la dânsul.
Când ieși, Joiana nu mai era unde o lăsase. Cineva aninase funia cu împletitura groasă de ramura unui copăcel, lăsănd-o să se clatine în vânt.
-- Sarea de drob, se chifnea în sânul cămășii șeful asudat, poftindu-l pe Tudose să se așeze. Văd că ești om cumsecade, de treabă.
Îi socoti și el paralele, spunându cât ar fi primit de fapt, dacă nu hrănea și nu adăpa vaca. Ieșea că a câștigat la cântar și întrucât Tudose nu prinsese înțelesul vorbelor ce le auzea, șeful numără câteva bancnote și cu mâna sa groasă le vârî îndesat în buzunar. Restul banilor i-i întoarse.
-- Mai plimbă-te colea prin curte, apoi vino la mine în cabinet, și șeful îi întoarse spatele.
Băgând din obișnuință banii subsuoară, își făcu semnul crucii în pragul fostei chilii, unde acum era "cabinetul" șefului, apoi se așeză pe o bancă din două scânduri. Și auzi atunci un muget înfundat și se cutremură. Un fior rece îl străpunse. Ceva-ceva nu-i venea la socoteală. Avea în buzunar câteva grăunțe rătăcite și pe loc i se făcu dor de Joiana, care dispăruse din curte, fără ca el să-și ia rămas bun de la dânsa.
Intră pe o ușă înaltă, murdară, într-o încăpere mare, betonată pe jos. Pereții înalți, cu urmele chipurilor roase, erau împroșcați până hăt sus cu sânge, acoperit cu pojgițe de mucegai. Pe tavanul unde fusese cândva catapeteasma, atârnau scripete, purtate pe șenile unsuroase. În lumuna geamurilor arcuite trei căsapi cu pestelci negre dinainte, împoșcați și ei cu sânge din cap până-n picioare, mânuiau îndemânatic niște cuțite mari, jupuind fiecare în parte câte-o vacă spânzurată de tavan. Prin ungherele fostei săli de rugăciuni stăteau claie capete, piei, picioare, măruntaie aburinde. Pe jos -- șiroaie vâscoase se rostogoleau învolburate spre gura largă a unui șanț de scurgere. Mâcelarii fumau întruna și încăperea era îmbâcsită cu fum.
-- Nu-i vreme de pierdut, băieți, făcu unul dintre ei, ascuțind dibaci cuțitul pe roata polizorului. Au mai rămas patru capete.
-- Parcă erau trei? făcu a mirare altul.
-- Păi a mai venit un pâclișit cu vaca...
Au sărat pieile proaspăt jupuite, le-au aruncat la nimereală în alt colț de sală, apoi cu furtunurile, au spălat podeaua, strămutând murdăria spre gaura șanțului. Un casap apucă cu mâini vânjoase un baros de fier, iar altul se apropie de ușa unei foste chilii, ce mai păstra la întrare o jumătate de chip al unui sfânt rămas pe tencuiala peretelui. Deschise larg ușa -- de acolo țâșni un buhai cât un munte. Vita, apropiindu-se de colțul sălii, unde stăteau mormanele de capete însângerate, picioare și măruntaie, holbă ochii, pufnind zgomotos. Între timp doi măcelari zdraveni îi prinseră picioarele în lanțuri înținate în niște cuie groase de metal, îngropate în podeaua betonată, și buhaiul se pomeni căzut ca într-o capcană. Cel cu barosul în mână se apropie atunci dintr-o parte, îi netezi crupa mare cu dosul mâinii și, pe neprins de veste, îl lovi între coarnele ciunte cu barosul. Bourul tresări, icni înfundat, apoi sări în sus ca o minge, încât lanțurile de la picioare se întinseră strună, scânteind în locul unde erau prinse de podea. Mai urmă o lovitură -- în același loc și cu atâta putere, încât măcelarul icni singur, umflându-i-se venele la gât, iar vitei -- zburându-i cât colo un corn. Până la urmă, animalul îngenunche, întinse gâtul vânjos, iar din cap țâșni un șuvoi de sânge. La colțul gurii apăru limba vineție și mușcată, sângerând și ea. Urmă apoi a treia lovitură și picioarele de dinainte ale buhaiului se îndoiră, trăgând lanțurile sub dânsul. Măcelarul veni chiar de asupra capului și lovi iară ca într-un bostan pus pe trunchi. Buhaiul slobozi neputencios copitele din urmă, prăvălindu-se la picioarele măcelarului cu barosul în mâini. Văzând că nu mai suflă, alt casap se apropie cu băgare de seamă, chiti beregata boului și înfipse cu toată puterea o baionetă în ea. Un izvor gâlgâind roșu-aprins, năvalnic, fierbinte, porni se bolboroșească, închegându-se cum numai ajungea la gura mare a canalizației.
Al treilea măcelar, care ascuțise până atunci cuțitele, apăsă butonașul din perete și spre picioarele din urmă ale dobitocului prăvălit coborâră două căngi, prinse de scripete, ridicându-l, numai peste câteva clipe, spre bolta largă a tavanului în toată mărimea și greutatea lui de taur. Ochii mari ai animalului rămăseseră deschiși și, spânzurat cum era cu capul în jos, sângele continua să i se scurgă din rană, oprindu-se pe o clipă la colțul pleoapelor stufoase, de parcă ar fi plâns cu lacrimi de sânge...
-- Ce te zgâiești așa, fârtate? făcu un măcelar spre Tudose, care parcă împietrise lângă perete. Ce n-ai văzut cum se taie? Vita e pentru mâncarea omului. Ea nu poate să se apere aici. Facem din ea ce dorim: șuncă, mezeluri...
Tudose nu răspunse, dar nici măcelarii nu-l mai băgară în seamă. El se furișă spre chilia unde stătea Joiana. Vaca, cum își zări stăpânul, întinse gâtul lung spre geamul arcuit, cu sticle murdare și pline de păienjeniș, adulmecând gratiile negre, ruginite. Afară, dincolo de sticla geamului, la lumina zilei, roia un fluturaș neliniștit în zborul lui. Joiana se apropie și începu să miroase hainele lui Tudose Roman. El încercă s-o țesăle, dar dobitocul se feri, fluturând din cap. Mirosi grăunțele din palma lui, fârnâi prin nările dilatate, dar nu se atinse de dânsele. Și iar se apropie de geam, întinse gâtul, lăsând pete de aburi pe suparfața sticlei apărată de gratii. Scoase un muget înfundat pe care îl auziseră doar ei doi.
-- Ce-i Joiană? întrebă Tudose buimac. Am prăpădit frânghia și, iaca, n-am cum te scoate de-aici... Am pierdut legătura.
Urmă o tăcere apăsătoare, după care Joiana mai scoase un muget. Avea priviri înspăimântate, iar pe la colțul ochilor i se prelingeau câteva lacrimi fierbinți și tulburi. Continua să miroase vestonul, pălăria, mâna ciuntă cu mâneca prinsă în buzunar și banii pe care stăpânul îi strângea subțioară.
-- Ei, tovarășe! îi strigă un măcelar. Te caută șeful.
Tudose își scoase mâneca din buzunarul vestonului și, deodată o cuprinse pe Joiana de gât. Își lipi fruntea uscățivă, brăzdată de încrețituri asudate, de botul ei aspru, lucios și șopti abia auzit:
-- Iartă-mă. Mă rog de mă iartă.
-- Te-ai țicnit, omule?! rânji un casap în ușa larg deschisă. Ieși și du-te, că te caută șeful. Vaca nu-i a ta. Ne lămurim noi cu ea.
În curte se simți deodată vinovat și slab. Privea încruntat în jur și nu se putea dezmetici unde se află și încotro s-o apuce.
-- Încoace, încoace! îl striga cu un zâmbet larg pe față șeful abatorului. Cât să te aștept, intră, hai.
În cabinet răsuna muzica. Un magnetofon japonez, cât o cutie de țigări de mare, unit cu două amplificatoare puternice veselea lumea. Pe masă se afla șuncă proaspătă, aromitoare, carne fiartă într-un lighean înflorat, sticle cu băutură. La masă așteptau trei bărbați și o duduiță, care chifnea mereu:
-- Guleai, Vasia! rosti fata fericită, aproape tolănită în capul mesei, într-un jilț de catifea roșie, ros pe la colțuri.
-- Fă-ne plăcerea și ia loc... cu noi, îl pofti șeful pe Tudose Roman, care stătea derutat și descumpănit în pragul ușii. Hai, să fim sănătoși și să mai creștem vite... Mai rar vaci ca cea adusă de dumneata!.. Bem coniac!
-- Nu "coniac", Vasia, ci "cogniac", se alintă fata, mușcând dintr-o bucată de păstramă, după ce dădu băutura pe gât.
-- Ba să avem iertare, sări cu vorba un bărbat îngrijit la strai și la frezură. I se zice, de fapt, altcumva.
-- La noi i se mai spune spirt dres cu ceai, interveni celălalt în scurteică de piele neagră, cu fermuarul descheiat să i se vadă cravata albastră.
-- Cum i-ați zice, dar este bun! exlamă fata solemn și iar întinse pocalul să-i fie umplut.
-- Să ne toarne stăpânul mesei, și șeful arătă cu ochii spre Tudose Roman, care stătea împietrit pe scaun, neatingându-se de nimic.
-- N-am fost și nici nu vreau să fiu paharnic, răspunse el. Să-și toarne fiecare, după chef...
Nimeni nu scoase un cuvânt, însă pocalele au fost duse la gură și golite în tăcere.
-- Se vede că ești veteran de război, -- a spart tăcerea omul în scurtă neagră. Ai luptat pe front? Unde?
-- Lăsați omul în pace, zise cel cu frezura îngrijită. Ador oameni modești care nu se bat cu pumnul în piept și nu strigă în gura mare, că uite, eu, eu am luptat pe front!
-- Modest și de condiție! ridică a atenție un deget în sus șeful, izbutind să acopere cu poalele o coapsă descoperită a fetei din jilț.
-- Primești o pensie bunicică?
-- Baba-ți trăiește? Masaj seara îți face?..
Tudose tăcea întărâtat, cu sufletul și gândul la Joiana.
-- Bea coniac, bea! îl îndemna bărbatul în scurtă. Dacă ești vădăoi, te însurăm. Noi pe multe le putem face. Avem la serviciul nostru o Joiană, fată stătută, mare și tare... Deputată! O să te giugiulească până la adânci bătrânețe. Să vedeți ce bine o să vă prindă banii de pe vacă.
Mesenii se întărâtaseră la băut. Dădeau de dușcă paharele și rupeau cu dinți puternici carnea. Tudose stătea nemișcat pe scaun, urmărind chipurile sfinților, răzbătând pe ici-colo prin negreața pereților.
-- Închină, omule, paharul! îl probozi șeful abatorului, cu mâna scurtă și grasă, netezind coapsa dezvelită a duduii din jilț. Ai pus adălmaș, noi cinstim, iar dumneata te uiți în pod și taci.
-- Șeful știe ce spune, rosti împleticit cel cu frezură linsă.
Nerăbdătoare, fata sări din jilț, schiță un zâmbet cu subânțeles, veni în spatele lui Tudose, îl cuprinse cu mâinile, susurându-i la ureche:
-- Bea, puiule, coniiac. Co-ni-iac!
În jur răsunară hohote, căci fata îl sărutase, lăsându-i pe obraz o urmă grasă de ruj conabiu.
-- Eu beau numai spirt! zise de odată Tudose Roman, ștergându-și pata roșie de pe obraz.
Șeful abatorului așteptă ca fata să se astâmpere la locul ei, în jilț, apoi cu un zâmbet chefliu, sughițând, scoase cheile din buzunarul adânc al pantalonilor în carouri, deschise mândru safeul și, dând niște hârțoage la o parte, scoase de acolo un borcan.
-- Spirt curat! preciză el. La dispoziția dumitale!
-- Ura-a-a! izbucniră fericiți mesenii cu ochii sticliți și obrajii aprinși.
Șeful îi turnă într-un pahar mare băutură din borcan, iar celorlalți coniac. Se făcu liniște. Tudose Roman stătea la îndoială. A vrut să refuze iar, să se scoale și să plece, dar de-odată îl împunsese ceva la inimă, oprindu-l. Își aminti de clipa îndepărtată a tinereței, când, după ce băuse un pahar cu spirt, rămăsese fără de o mână. Luă, neîndemânatic paharul plin și, închizând ochii mici, dintr-o răsuflare dădu băutura peste cap. Pe obraji i se prelinseră câteva lacrimi. Totul înțepeni, capul începu s-ăi vuiască. Gheboșit, cum stătea la colțul mesei, simți că-și revine. "Am s-o iau pe Joiana înapoi acasă, îi veni un gând. De bine, de rău mă mai poartă picioarele și cumva oi scoate-o din iarnă... Am s-o iau...".
Mesenii, lăudândul unul mai tare decât altul pentru felul cum a băut spirtul, dintr-o răsuflare, se întreceau acum la golit paharele.
-- Ei, ce zici? îl întrebă mai marele pe abator.
-- Dă-mi vaca înapoi și n-ați banii! rosti aproape limpezit Tudose Roman, răscolit de o durere ascuțită în stomac. Toată ziua nu pusese nafură în gură. Se așternu tăcere. În chilie bâzâiau muștele. Muște grase, obraznice. La un moment dat, mesenii prinseră, care mai de care, să râdă până la lacrimi de hotărârea lui Tudose.
-- Du-te și ți-o ia! zise șeful, hlizindu-se cel mai tare și ținându-se de burtă. Poftim, îți dau voie s-o iei!
-- La casapi du-te să ți-o deie...
-- Unde mi-i funia? întrebă Tudose.
-- Iat-o, îi întinse fata o funie nouă-nouță, pe care o scoase dintr-un sac de alături.
Clătinându-se, Tudose băgă frânghia subțioară și, încordându-se, îi încercă trăinicia cu o mână. Își așeză pălăria pe cap și se întoarse spre ușă să iasă. Șeful, ajuns cu scaunul și mai aproape de fotoliu, îi spuse:
-- Suntem chit, așa-i?
Tudose clătină aprobator din cap. Ieși afară. În urma lui auzi clănțănitul lăcății. Bătut ca de vânt, abia ținându-l picioarele, ajunse la ușa înaltă și lipoasă a abatorului. O deschise vraiște și, neluîndu-i în seamă pe măcelari, păși peste mormanele de măruntaie, capete, picioare însângerate, prăvălindu-se cu tot trupul în ușa chiliei, unde o lăsase pe Joiana.
Încăperea era pustie. Holbă ochii într-o parte și în alta, dar Joiana nu se vedea. Măcelarii, cu țigările în dinți, oțărâti de iuteala fumului ce le dădea în ochi, urmăreau zvârcoleala lui Tudose, care venise de acum în mijlocul sălii. Se opri și, ridicându-și privirile, înmărmuri. Cineva îl lovise în moalele capului parcă. "Joiana..." O recunoscu. Stătea cu picioarele din urmă aninată în scripetele murdare, iar un măcelar,
încordându-și mușchii, se muncea să scoată pielea de pe ea.
* * *
În amurg, când aerodromul din valea râului se pregătea de culcare, Tudose Roman se întorcea acasă. Pășea anevoie, ștergându-și cu dosul mâinii fruntea asudată.
De după creasta împădurită se ivi luna mare și senină de început de toamnă, vărsând lumină peste panglica șerpuitoare a drumului, care se ridica dinspre târg și cobora, de partea cealaltă, în sat. Un vântuleț blând, cu miros de nuci cojite și de poamă busuioacă, amestecat cu iz de tutun, îi aținea calea. În depărtarea zării, pe dealul Lipăgăului, cu o clipă în urmă asfințise soarele și cerul în locul acela mai păstra roșeața astrului de ziuă.Ce minunat e că natura totdeauna alină durerea și împăcarea destinului , chiar și atunci cînd el își găsește asfințitul…
Omul înainta câțiva pași, după care se oprea, se întorcea, trăgând lung cu privirea spre siluietele îndepărtate ale fostei mănăstiri. Fără să vrea i se rupse îndemnul duios și amar:
-- Hai, Joiana, hai, mititica!..
În vârful dealului, de unde se vedea satul, baștina lui dragă, se opri. Se așeză jos să-și mai tragă sufletul.
Se sfârșea încă o zi. O zi grea -- din cale afară de grea! – din viața lui. O crimă să fi făcut, că nu s-ar fi simțit astfel. O vânduse pe Joiana. Pentru el asta însemna o mare nenorocire, o faptă nechibzuită, o crimă, la urma urmelor. Una făcută de dragul banilor. Multe de toate au avut de învins oamenii până s-au văzut izbăviți, dacă le-a fost scumpă viața. Dar scăpând de una, dădeau peste alta. Pe semne, așa i-i dat omului și toate prin cele care trece tot viață se numește...
Banul, încă o boală. Pacă agonisirea lui neînfrânată nu-i tot o năpastă pe capul oamenilor? În goana după bani omul adesea pierde omenia, sinceritatea. Căpătuiala cu orice preț în zilele noastre e o boală -- boala avutului și fălitului, de care omul se va izbăvi, ca și de alte metehne de până acum, numai la judecata lui Dumnezeu. Și cum stătea așa, lăsat în voia gândurilor, i se năzări ceva. Tresări. În văzduh plutea fluturașul în zborul lui săltăreț, tot mai aproape și mai aproape. Tudose Roman scoase banii din buzunar. Vântul îi învâlvoie smocul de păr ierupt de sub borurile mici ale pălăriei, iar când deschise ochii, în jurul lui zbura fluturașul. Privirea lui scruta ființa mică care nu-și căuta odihnă în clipa amurgului. Desfăcu palma și vântul isteț prinse a desprinde -- una câte una -- bancnotele, mânându-le în văzduhul văii. Un vuiet înfundat îi cuprinse ființa.
Deschise ochii. În largul câmpiei se cotileau, suflați de vânt, banii, iar în jurul palmei goale, fâlfâia, în zvâcnet domol de aripi, neogoitul fluture. Trecându-și palma peste buzele crăpate de arsură, Tudose Roman își adună țâra de puteri care îl mai țineau, se ridică și porni cătinel să coboare dealul.
* * *
În vale satul își aprindea luminile...