poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2127 .



piesa de teatru
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cdc ]

2006-06-19  |     | 




Piesa de teatru

de Codrut Constantinescu

Paul terminase orele de curs și se grăbea acasă. Coborî grăbit treptele care duceau de la etajul întâi al liceului la parter. Era printre primii care parasea clasa aflata in apropierea cancelariei. Totuși mai zăbovi câteva minute în fața unui anunț. Nimic important, isi relua mersul. Între timp si elevii celorlalte clase treceau pe langa el, unii indreptandu-se catre terenul de baschet al liceului altii pregatindu-se sa plece acasa, mai schimband cateva vorbe cu alti colegi, inapoind casete, facand poante, barfind, tipând entuziasmați la auzul vreunei știri senzaționale sau hăhăind exagerat la vreo glumă nesărată sau poate fără perdea spusă de vreun curajos și mult mai experimentat într-ale lucrurilor ascunse dar atât de vizibile. Paul nu era atras de astfel de colegi pe care de cele mai multe ori nu ii cunostea decat din vedere. Si, in fond, nu avea cum sa interactioneze cu câteva sute de așa zisi colegi cu care, până la urmă, nu împărțea decât o convenție, aceeași clădire, același nume de mare domnitor si cativa profesori comuni. Vremea matricolelor expirase de ceva vreme asa ca nu-si putea da seama nici pe strada de apartenenta sau non-apartenenta la acelasi liceu a adolescentilor de care orasul nu ducea har Domnului! lipsa.

Era imbracat standard, uniforma lui civilă de liceu, cu o geacă gri, cu două buzunare mari, blugi iar pe umarul stang avea atarnat un sac verde, rupt- asta era vizibil de la 3 metri- si cusut in care se puteau ghici doua caiete si un manual (o fi fost de fizica ? nu, caci el era la uman, ce sa fi facut cu acel volum ? o fi fost de latina ? de limba romana ? putin probabil caci profesorul de limba si literatura romana le dicta propriile sale comentarii). Curtea liceului era si ea ocupata de cativa colegi care chiulisera de la ore. Unii probabil ca si fumasera in toaleta baietilor, fapt pe care-l știa din auzite. Oricum nu-și putea imagina un lucru mai scârbos. Să tragi aer în piept în prezența unor miesme deloc plăcute și prea puțin parfumate i se părea o nerozie. Nu-și imagina că unii dintre colegii lui o faceau mai mult din teribilism, încercând să înșele profesorul de serviciu care, teoretic, trebuia sa patruleze in timpul orelor pentru a impune ordinea si disciplina atat de greu de inteles de catre niste liceeni adolesentini recent izbiti de valul de caldura eliberatoare. Paul o coti la stanga dorind sa iasa cat mai repede din curtea liceului, nu avea chef de nici un insotitor, de nici un coleg care mai mult ca sigur ca s-ar fi indreptat catre aceeasi zona ca si el, zona blocurilor muncitoresti, cartierele unde fusesera cazati o buna parte din munictorii adusi de peste tot din tara pentru a lucra in marile fabrici construite la periferiile orasului. Depasi o mica intersectie, nu inainte de a se asigura caci intersectia nu era semaforizata, strabatu o strada ingusta, marginita de gardurile multor case si intra in primul din cartierele de blocuri pe care le strabatea regulat pentru a ajunge acasa. Pasea grabit ca si cum cine stie ce treburi importante ar fi avut de facut.

Cotind catre dreapta o observa pe celelalt trotuar pe Clara. O cunostea destul de putin. Se intalnisera de mai multe ori in curtea liceului in aceleasi grupuri de colegi, schimbasera doar putine cuvinte, abia daca se salutau cand se intalneau intamplator pe culoarele liceului iar in afara lui ea nu-l baga in seama. Dar el avea ochii larg deschisi ori de cate ori trecea pe langa ea. Se surprinsese odata studiind-o mai atent decat ar fi trebuit. Dupa cum el avea o adevarata pasiune pentru psihanaliza, evident, intr-un stadiu incipient, si-a analizat privirile mai lungi si insistente. A dezgropat din memorie putinele secvente care o cuprindeau si pe Clara. Cu cativa ani in urma o vazuse de mana cu tatal ei. Ciudat, era destul de mare, era prin clasa a opta si continua sa-si tina parintele de mana. Insa citise ca fetele dezvolta o relatie speciala cu tatii lor. Alta data se intorcea de la fotbal, jucase pe un maidan care avea totusi un gazon bun, era transpirat, murdar (o facuse iarasi pe portarul, cele doua perechi de ochelari sparte de suturi violente, gresit parate nu-l invatasera minte, in ciuda tipetelor si amenintarilor materne), când dadu nas în nas cu ea. Dar nu era singură ci însoțita de doi curtezani, unul dintre ei fiind fostul lui coleg de bancă. Fata l-a privit amuzată, iar cei doi baieti cu superioritate prost disimulata. Erau mandri ca depasisera infantila faza a fotbalului promovand catre o faza superioara, baschetul, unde puteau intalni fete vesele, mai usor de invitat la un suc si o prajitura, la una din cele doua cofetari existente in oras (intitulate prozaic Margareta si Deliciosso). De data aceasta Clara nu se prefacu ca nu-l vede, si-i facu semn cu mana dreapta traversand strada fapt cu totul si cu totul neasteptat ce-l emotiona profund. Starul liceului sa-l priveasca in ochi ! Nu prea stia cum sa procedeze, ce sa faca, sa grabeasca pasii sau sa o astepte ?! Pana la urma ea il striga. Paul se intoarse si astepta ca ea sa parcurga cei 5 metri care-i mai desparteau.
« Buna, Paul » il saluta ea pe tonul cel mai degajat, ca si cand ultima oara cand si-ar fi vorbit ar fi fost ieri.
« Salut… » ii raspunse el emotionat, nestiind ca acea formula de salut era mult prea militarosa si rece pentru a fi utilzata atunci cand intalnesti o fata draguta, pe strada.
« Stii, am scris si eu o piesa de teatru… » ii spuse ea abrupt, trecand direct la subiect
« Da ? Trebuie sa fie interesanta. Poate mi-o dai si mie odata sa o citesc, cu toate ca nu prea ma dau in vant dupa teatru. Am ramas doar la stadiul de Caragiale…Rusine mie… »
“ Chiar o am la mine…”si ea se apleca incepand sa cotrobaie in rucascul sportiv care-i tinea loc de ghiozdan, un rucsac chic albastru cu mai multe buzunare de al carui fermoar era atasata amuleta ei favorita, un ursulet de plus. El nu mai vazuse un astfel de model de rucsac, pesemne ca-i fusese oferit de catre cineva venit din Vest. Paul incerca sa nu traga cu ochiul catre acea gaura din intimitatea ei. Ce putea contine ruscacul ei ? Carti, caiete, foi, o caseta- doua cu muzica, casete Vivo galbene, de trei mii de lei, un mic Bacovia, probabil carte de capatai… Poate un mic Cioran, chei, bomboane, poate ceva bani... Nimicuri. “Le-am gasit…Uf, ce spieretura am tras, am crezut ca le-am uitat la scola, în bancă să aibă de ce râde colegii mei și cei de a 8-a care vin după noi. Știi ce mi-a scris pe bancă unul din ei ? Cred ca e un fan de-al meu… » spuse ea ușor și cochet.
« Ce ți-o fi scris ?» întrebă Paul într-o doară. « Þi-o fi declarat dragoste eternă ? »
« Nu, nici chiar așa » îi răspunse ea, zâmbindu-i fermecator « cu toate că cei mai mici decat noi au un ritm de creștere mult mai rapid decat îl aveam noi, tre’ sa recunoștem. Mi-a scrijelit aproape cu briceajul Trăiește-ți clipa. De unde o fi scos-o el ? De prin ce carte, nu stiu, zău...”
« Un prichindel îți dă lecții de viata, sau poate doar iti face curte ? » ranji Paul.
« Oricum nu de asta te-am oprit, ci pentru că aș avea nevoie de un doctor, de cineva care să joace acest doctor… »
« Dar eu nu am mai jucat în nici o piesă, nu am nici un fel de experienta și, după cum ți-am spus, nici macar nu am citit mai multe decat acele piese incluse in programa scolara…Sunt un neavenit…Un neica nimeni teatral… » Paul folosi ultimul cuvant fara sa ii stie prea bine sensul. Suna insa bine.
« Nu contează, vom improviza. Nici eu nu am mai scris vreo piesa de teatru si, cu atat mai mult, sa o fi pus in scena . Dar e o ocazie importanta pentru mine. Am vorbit si cu domnul profesor Marculescu si m-a incurajat. Mi-a promis ca va vorbi cu directiunea pentru a ne pune la dispozitie o sala unde sa repetam si nu vom avea probleme din a pleca de la doua-trei ore in saptamana in care vom repeta. In plus, mi-a zis ca isi va gasi timp pentru a asista si el, pentru a ne da sfaturi. »
« Lasa-ma sa citesc scenariul tau…Sau nu e scenariu că nu e film…Piesa, si iti voi da un raspuns maine, poimaine.. »
« Poftim » si ea-i intinse un mic pachet format din 10 foi impaturite. Dar cum nu am decat doua exemplare te-as ruga, daca vei accepta- si te rog mult sa o faci- sa le copiezi. Mai am cativa posibili participanti carora trebuie sa le dau piesa… »
« Nici o problema. Și așa am note cam la marea majoritate a materiilor, profii nu ma vor asculta in urmatoarele doua saptamani...Si chiar vrei sa pui in scena piesa asta sau e doar asa, o perdea de fum?”
“Cum poti sa zici asa?” ii raspunse ea indignata.” Sunt cât se poate de serioasă. » Aparenta suparare o prindea foarte bine, ii transforma trăsăturile fine dar obisnuite intr-un chip plin de vigoare in care personalitatea ei răzbatea cu putere. Ochii ei caprui bine dilitați îi transmiteau lui Paul un farmec ascuns.

Ajuns acasa, Paul își lăsă rucascul verde în hol, se descălță, înfulecă ceva in graba (caci parintii lui inca nu sosisera acasa de la munca) si se duse in camera lui, nu inainte de a-si lua rucsacul ce, continea acum, bomba, foile Clarei. Dupa cum o rugase ea, pe un ton atat de convingator, scoase dintr-un dulap un caiet de matematica de 48 de file produs de catre S.C. Mucart S.A. pe care îl folosise anul trecut la fizica. Rupse cele cateva pagini folosite cu definitii si scheme care proveneau dintr-o limba straina lui si se aseza la biroul lui mic, asezat intr-unul din colturile modestei lui camere. Deschise plicul in care se afla piesa de teatru a Clarei și începu să o citească. Titlul piesei era scris mare, cu caractere de 24, boldite puternic pe prima pagina : « Cântecul destinului » de Clara Vasilescu. Scoase un pix dintr-unul din seratrele biroului, exact acel sertar pe care erau lipite trei abtibilduri cu masini turbo, amintiri ale unui ev apus si transcrise cele doua cuvinte în caietul cu pricina. Urmatoarele cuvinte erau « acțiunea se petrece în zilele noastre într-un spital de boli nervoase ». Clara raspunsese rapid, printr-o singură propoziție la două intrebari esentiale : unde ? si cand ? Paul copie celelate zece pagini, încet, meticulos, incercand sa înteleaga sensul acestei intamplari. Dupa ce sfarsi acea plictisitoare rutina cu care era atat de obisnuit, relua lectura celor zece foi tehnoredactate. Era vorba despre un doctor si o fata de 16 ani ce credea ca-si pierduse parintii in urma unui accident de masina, accident ce de fapt avusese loc doar in imaginatia ei bogata. Ciudat era ca fata se comporta ca si cand parintii ei ar fi fost morti, iar ea orfana. Spre finalul piesei, in actul III, scena 5 doctorul trebuia sa ii arate parintii spunandu-i tinerei paciente ca « accidentul a avut loc, dar nu asa de dramartic…adica, cum sa-ti spun, parintii tai nu au murit… ». Oare pe ce ton va rosti aceste cuvinte esentiale ? se intreba Paul nedumerit. Pe un ton patetic sau pe un ton profesional, rece ? Dupa aceasta dezvaluire, doctorul isi indemna pacienta sa se arunce in bratele parintilor prin intermediul replicii “După câte vezi, se pare că te-ai înșelat. Ei trăiesc. TRÃIESC! TRÃIESC !!” Iar finalul îi găsea pe toți trei (oare de ce nu și doctorul ?) rostind un « Tatal nostru » emotionant și plin de patos iar pe doctor privind încântat acest tablou de famile. Inca o victorie a happy-ending-urilor americane combinata cu pastrarea si promovarea valorilor traditionale ! Dar lui Paul ii placu piesa nu din motive artistice ci pentru ca era scrisa de mana Clarei. O reverie brusca ii fura mintea si imaginatia pentru cateva secunde. Se vazu un mare actor, pe o mare scena a Capitalei, multumind unui public ridicat in picioare pentru a-l ovaționa mai mult de 11 minute iar el într-o redingotă neagră se aplecă în fața uneia din loji acolo unde ar fi trebuit să fie ea, cea care ii descoprise adevarata vocatie…Reveria lua sfarsit prin soneria care suna strident. Era tatal lui care se intorcea de la munca, obosit si fara chei. Dupa o scurta discutie cu tatal sau, Paul se retrase in camera lui pentru somnul de dupa-masa. Pe la sapte dadu drumul la televizorul din sufragerie. Prinse doar cea de a doua parte a jurnalului de la oar 8. Stiri externe. Israelul si Vaticanul stabileau relatii diplomatice, Clinton se pregatea sa se intalneasca cu Eltin, acelasi Clinton avea de gand sa trimita sase nave de razboi sa dea tarcoale unei insule amarite numita Haiti, lupte sangeroase aveau loc in jurul Groznii-ului repede expediate de catre prezentator. Schimba pe M.TV., unul dintre canalele lui favorite si urmari reluarea TOP-10, cu Ace of base-The Sign stagnand pe locul 8, cu trupa sa favorita R.E.M. si al lor Man on the Moon (ii placea mult de faza in care Michael Stipe se urca din mers intr-un camion american, imbracat ca un cowboy din Middle West) dar evoluand spectaculos dupa prima saptamana tocmai catre locul 4 (colegul sau de banca îi adusese din Capitala, unde facea meditatii pe bani grei albumul Automatic for the People) iar pe primul loc se mentinea cu greu tânarul Phil Collins si blues-ul sau Both sides of the story.

In vacanta de iarna a fost chemat de catre Clara la liceu pentru primele antrenamente pe text. Pe la ora 11 in prima zi de luni a vacantei a intrat din nou pe poarta liceului. Terenul de baschet era pustiu, frigul patrunzator de afara impiedicand orice activitate sportiva. Isi aduse aminte de vara trecuta, de caldurile sufocante, de cele 35 de grade Celsius si de el si varul lui Mihai singuri pe intregul teren, doar in bermude, antrenandu-se la cos. Mihai venea din Belgia, unde trăia impreuna cu famila lui de mult timp, pe durata vacantei de vara si aducea cu el mirajul societatii de consum, atractii bine facute, precum acea minge de baschet roșie, de piele care taia aerul rapid, stabilindu-si parca singura traiectoria, minge de care cei doi erau foarte mandri si care le garanta întotdeauna participarea la diversele meciuri de baschet, cu echipe stabilite ad-hoc. Ieși din curtea interioară a liceului si încercă sa intre pe la intrarea profesorilor. Urca la primul etaj unde o descoperi pe Clara rezemata de unul din caloriferele aflate in fata primei clase, chiar clasa in care invata el. Il invita sa intre in clasa, ceilalti colegi asteptau sa inceapa repetitiile. Cum intra, observa o fata cu ochi verzi, slabuta, aparent mai mica decat el cu parul de un blond inchis, strâns într-o coada. Clara îi prezenta cea care trebuia sa-i fie parteneră în piesa. Numele ei nu-i spunea nimic, Madalina, pesemna ca era in clasa a IX-a. Nu o cunostea nici macar din vedere, nici nu avea cum caci clasele a noua studiau dupa-masa in timp ce celelalte dis-de-dimineata. Alți doi colegi stăteau într-o bancă, discutând. Clara se aseză în prima bancă din rândul de la mijloc, lângă cel care Paul credea ca-i fratele sau. Cei doi semănau destul de mult. Paul își deschise caietul de matematică. Repetia intariza sa inceapa, cei prezenti fiind mult mai preocupati in a-si impartasi ultimele noutati si multe barfe. Revelionul se apropia cu pasi repezi, un bun prilej de a organiza petreceri calde si pline de savoare, in apartementele familiale din care parintii plecau cu strangeri de inima pentru a participa si ei, la randul lor, la alte Revelioane, la fel de standardizate precum erau cele ale adolescentilor lor copii, in diverse cantine sau restaurante. Repetitia a mers cat se poate de prost tinand mai putin de o ora. Nu au apucat nici macar sa citeasca piesa de doua ori de la cap la coada. Paul o observa insa pe Clara in tot acest interval. Era imbracata simplu, functional, in niste bluegeansi albastri, destul de mulati pe picioarel ei zvelte, nici prea grase dar nici prea slabe, picioare de fiinta normala, si cu un pull-over din lana de culoare roz. Parul si-l lasase liber, carliontii saten deschis ii curgeau in viteza, liberi de orice constrangere fapt ce-le confereau si mai multa autoritate, profitand din plin pentru a-i infrumuseta si feminiza chipul. In mod cert nimeni nu avea chef de repetitii iar dupa o ora gasca stransa ad-hoc se sparse rapid. Paul avea intalnire cu Mihai, varul sau, pentru a bate putin mingea pe terenul de baschet, in ciuda frigului de -7 grade de afara. Dupa puțin timp Paul o observa pe Clara in compania celui pe care il banuia a fi fratele sau. Cei doi nu se tineau de mana, o mare usurare pentru un Paul ce se straduia sa nimereasca inelul de la sapte metri. Cel care dadea cos de la centrul terenului (se vazusera si astfel de cazuri in vara precedenta) era privit ca un erou. Clara se indrepta catre ei cerandu-le mingea pentru a exersa. Juca destul de bine. Insotitorul ei o astepta zgribulit, bodoganind capriciile ei. Mingea, ca un sloi de gheata atinsa de palmele ei calzi se indrepta decisa catre panou unde aluneca docila in inelul de otel, incalzit de ramasitele unui fileu in franjuri.

Paul petrecu Revelionul cu niste prieteni, vecini de strada, intr-un aparatament central, cu doua camere spatioase parasit de matusa lui Andrei, bunul sau prieten, plecată in Germania. Pentru primul sau Revelion petrecut in afara casei paterne a fost multumitor insa departe de ceea ce stia el ca se numeste o petrecere reusita. Casetofonul era mai mult decat modest, agatand constant casetele iar ceea ce iesea din cele doua mici boxe semana mai mult cu zgomotele produse de megafoanele de pe peronul garii decat cu un sistem fin si performant, menit a-ti incanta urechile. Fiecare din cei 10 participanti dorea sa-si puna melodiile sale preferate, bautura era in exces nu la fel precum fetele, aproape inexistente. Aceste doua elemente alaturate, unul in exces celalalt in lipsa au provocat si un mic scandal, sticlele aruncate pe strada, la intamplare, ratand cu puțin capetele celor cativa trecatori care avusesera proasta inspiratie de a colinda orasul pe la 1 noaptea. Paul nu bău mai mult de doua pahare de vin cu unul mai mult decat Mihai, vărul sau belgian, cum ii placea sa se dea mare, cu un an mai mic decat el si nu azvali nici o sticla in capul trecătorilor. Îi era scarba de comportamentul colegilor sai de Revelion si la putin timp dupa ora 2 pleca acasa. Vecinii scandalizati au anuntat politia iar cheful s-a spart rapid, definitiv pe la 3 noaptea, Andrei ramanand pe pozitii pentru a explica natura bachica a incidentelor.

Dupa inceperea celui de al doilea trimestru Paul a văzut-o inca din prima zi pe Clara. Luminoasa, isi purta zambetul victorios pe buzele nedate cu ruj, in asteptarea viitorului triumf atat de asteptat si la care mestesugise atat de mult. “Draga Paul acum ne apucam serios de treaba...” au fost primele cuvinte pe care i le-a rostit pe acelasi hol lung al liceului de cum îl vazu. “Sper ca timpul sa treaca cat mai greu cu toate ca in compania ta, zboara cam repede” incerca Paul un compliment pe care probabil il citise in vreun roman si si-l notase grabnic în memorie. Ea ii zambi in treacat caci avea mult altele pe cap, in cap si in sarmalutele castanii care-i curgeau din nou in valuri. Dupa ce se desparti de ea promitandu-i ferm sa inceapa in saptamana urmatoare repetitiile la piesa, Paul se gandi ca poate nici nu a remarcat acel compliment. “Probabil că este atât de obișnuită cu complimentele încât pe al meu nici nu l-a observat și cu toate astea a fost prima oară când i-am spus ceva nice. Data viitoare trebuie să măresc doza, poate i se va parea ceva strident și-și va da seama ca i-am facut un compliment. Dar, la naiba, ca ce chestie ii fac eu complimente? » o întrebare care l-a frământat o săptămână întreagă fără a-i fi găsit vreun raspuns multumitor.

Ultima sapatamana inainte de vinerea fatală a fost plină de repetitii. Clavarul a inceput in ziua de luni, pe care Paul o desemna sugestiv in Jurnalul sau prin Ziua Z- 4 asa cum descoperise el ca faceau marii strategi din fata hartilor celui de al doilea razboi mondial inaintea debarcarcarilor sau altor operatiuni cruciale. Micul radio-destaptator electronic suna din nou la ora 6 dimineata. Cea mai palpitanta saptamana din viata lui incerca cu greutate sa demareze in tromba, chiar daca la ora aceea lui Paul ii se parea ca frana de mana fusese trasa. Se scula cu greutate, dupa mai bine de un sfert de ora de la declansarea intensului tiut. Ajunse în curtea liceului, urcă treptele de la intrare si patrunzand in holul liceului observă linistea care cuprinsese cladirea. Orele incepusera de ceva timp dar el avea franceza si stia ca intarzierea de exact 21 de minute-i va fi trecuta cu vederea. A doua ora avea matematica iar apoi biologie, doua materii care-i era insuportabile. Spera sa poata fenta aceste nesuferite ore prin participarea la repetitiile piesei. Clara reusise sa aranjeze cum nu se poate mai bine acest interval, exact in mijlocul orelor, singurul castig real pe care Paul il intrezarea la orizont. In prima pauza Clara isi introduse capul prin usa intre-deschisa si, reperandu-l, asa cum o face un rechin un peste gras, ii facu semn sa o urmeze. Paul se supuse docil, fericit ca pleaca si ingrijorat de ceea ce se astepta de la el. Sa fie un doctor, ce tampenie...Micul grup de actori amatori urca la etajul doi, acolo unde se aflau alte doua clase, inghesuite tocmai in podul liceului (asa era si numita zona liceului, “la Pod” spre deosebire de alte locuiri de referinta, precum “la Cutiuta”( o clasa mica de langa cancelaria profesorilor) sau “la Biserica” (un alt corp format din trei clase si o mica sala de sport impreuna cu cele doua vestiare aferente, fosta veche cladire a liceului). Amfiteatrul, un alt loc de referinta, era centrul spiritual al liceului, acolo aveau loc intrunirile cercurilor literar- artistice, la care Clara de asemenea avea un rol important de jucat ( propuses infiintarea unei Ligi Culturale care trebuia sa aiba mai multe sectiuni, literatura, istorie, filozofie si care dorea sa organizeze diverse sesiuni de comunicari vag academice). In prima clasa din dreapta, domnul profesor Marculescu isi tinea ora de romana. Destul de inalt, pe la 50 de ani, cu parul alb inca destul de des, cu niste sprancene stufoase care, atunci cand se incruntau, aduceau ele singure notele proaste, cu cateva facultati la activ plus un doctorat in Blaga, domnia sa reprezenta o Inalta Autoritate de Control pentru tot ceea ce misca in domeniul umanist in intregul oras, nu numai in prestigiosul liceu. Clara ciocăni prudent și intră cu destulă siguranță, fiind urmată de ceilalți mici actori. Paul se tinea ultimul caci personalitatea profesorului îi cam dădea de furcă. Se asezară în primele banci ale clasei, una mai mica decat a lui Paul, in care invata clasa a 10-a F, elevi bucurosi ca scapasera de ascultat. Repetiția piesei s-a derulat cu opinteli, reluandu-se fiecare act de doua ori. Paul era enervat de susotelile si, din cand in cand, de comentariile rautacioase ale colegilor. Ii era greu sa se concentreze in aceste conditii. Nu-i intra deloc replica “ Da-i drumul! A obosit de acum. Cred ca se va linisti in curând.” pe care trebuia sa o rosteasca pe un anumit ton autoritar dar, in acelasi timp, plin de blandete si compasiune. În fond, după cum îi spusese chiar și domnul profesor Marculescu, era un doctor și nu un ofițer care-și striga ordinele unei trupe obediente si care, de cum il intrezarea la zece metri, lua pozitia de drepti, tipand strident un “Sa traiti!” ceremonios. Clopoțelul întrerupse repeția, amânând-o pentru următoarea zi. Actorii, fericiți că au scăpat, au parasit rapid scena.

Celelalte zile ale saptamanii ( Z- 3, Z-2, Z-1) s-au desfasurat dupa acelasi tipic de-a dreptul clasic, cu repetitii nereusite, rasete, ocheade catre regizoarea piesei, care-si schimba in fiecare zi tinuta vag atragatoare, cu o multime de sfaturi primite de la toata lumea (chiar si femeia de serviciu il opri pe holul liceului atragandu-i atentia ca un doctor trebuie sa emane autoritate si potenta financiara) fapt ce-l transformara treptat intr-o fiinta complet nesociabila si introvertita, irascibila (se certa de trei ori cu parintii lui) pe care doar aruncatul mingei de baschet la panoul terenului semi-înghețat o mai putea calma. Școala a trecut pe locul al șaisprezecelea, retrogradabil, de vină fiind atât indulgența profesorilor cât și influenta profesorului Marculescu. Ar fi preferat sa nu fie beneficiarul acelui adevarat program de sprijinire a incipientei arte dramatice liceale. Nu era obisnuit sa fie un personaj principal nici in piesă, nici in viata sociala a liceului. Nici macar in viata lui proprie nu era sigur ca el era personajul principal. Simtea ca altcineva, mult mai important se insinua hoțeste, fara ca macar să ceara voie. Ce mârșăvie!

Ziua Z(vineri). Se trezi înainte ca țiuitul imposibil al ceasului să își produca efectul. Oricum avusese o noapte proastă, dormise ca pe ace, sucindu-se dintr-o parte în alta pe mica lui canapea destul de uzată. Știa de riscul la care se expunea fataindu-se prea mult dar nu se putu abtine. Sculându-se apăsa butonul de alarma al ceasului-radio, dezactivând-o. Își aduse aminte de cateva franturi de vise ilogice, o masina rosie, o matusa cu o esarfa mare, terenul de baschet mult mai mic decat era in realitate si mingea varului Mihai aruncata parca de o mana invizibila de jucator profesionist in NBA direct de la mijlocul terenului in cosul panoului. O alta frântură îl tulbura cu adevarat. Clara era moarta iar el nu o stia caci nu-si mai vorbieau de mult timp. Se afla intr-o garsoniera mica, plina cu mobile vechi si mirosind a bătrânețe și resemnare, a istorie interbelică. Telefonul sună, era Dana, prietena ei, care-i comunică tragica veste iar el, dupa un minut de tacere o intreba scurt si furios “cum s-a intamplat?” Paul nu-si mai aducea aminte de raspunsul primit in ciuda incordarii la maximum a memoriei. Spre drumul catre liceu isi aduse aminte ca trebuia sa se intalneasca cu mama lui pe la 12.30 pentru a cumpara o pereche de pantofi in cinstea evenimentului. Un doctor, îi spusese mama lui, nu poarta adidasi sau pantofi uzati de școală și baschet ci pantofi scumpi, de piele. Era sigură că pantofii lui vor fi remarcați de părinții intregului liceu, de profesori si colegii. Dupa doar doua ore de curs se indrepta resemnat din nou catre Palatul Culturii acolo unde urma să aibă loc evenimentul. Deocamdată mai trebuia sa faca fata unor noi repetitii. Cu cutitul la gat caci la șapte seara ii dadeau drumul. Colegii lui de arta teatrala se aflau deja acolo, pe baricade, chichotind, razand voiosi, doar intr-un colt statea bosumflata Clara care, uitandu-se direct la el il intreba nervoasa:
« Păi cum, nu ti-ai adus halatul ? “.
“Păi cum sa mi-l aduc daca nu am stiut? Am crezut ca tu te ocupi de partea de recuzita. De unde sa fac eu rost de un halat de doctor la doar sase ore de la premiera ? »
« Ar fi trebuit sa te gandesti ca un doctor se imbraca de cum intra in spital in halat »
“Ai dreptate dar el are precis o asistenta medicala care-l protejeaza, ii calca si spala halatele manjite cu sange” ii raspunse el ironic. Ii intoarse spatele lui Paul si se indrepta catre micul grup care se afla cantonat in fundul scenei. Repetita incepu cu inevitabilele greseli, râsete, istericale, sfaturi. Madalina, personajul pricipal, inlantuita de o colega- asistenta in halat alb, patetică și despletită, țipă cu patos prima replică “mamă, mamă nu, nu, tu nu trebuia să mori, plecați din jurul meu, voi spirite rele, plecati”. Imediat urma replica lui Paul care-si lua o aer grav si autoritar tocmai contrariul personalitatii sale delasatoare si superficiale: ”Dă-i drumul, a obosit de acum, cred ca se va linisti in curand”. Dar nu, Madalina era infatigabila, continua sa se zbata si sa incerce sa muste ceea ce, daca nu erai direct implicat si nu te fortai sa te pastrezi serios, garanta un puternic hohot de ras. Cei din sala incercau cu disperare sa se abtina iar umorul scenei fu curmat de acelasi doctor exigent care-si indemna asistenta să o ducă în sala 5 și să-i pună camasa de forță deoarce “nu se stie cum va reactiona cand se va trezi.” Colegul lui de banca, citind primele randuri ale piesei scrisese in casutele libere, deaspra replicii “duceti-o in sala 5 si puneti-i camasa de forta...”in paranteze, macar avusese bunul simt sa considere poanta lui drept optionala, la crematoriul 4 Auschwitz. Dupa inca alte cateva zeci de minut de eforturi, ultima repetitie se termina. Era ora 12 iar el trebuia să se întâlnească cu mama lui pentru a-i fi cumparati pantofii de doctor. Pleca scarbit de colegii lui, de intreaga piesa, soptind nevinovate înjuraturi (mult mai fine fata de cele de șantier) si reprosindu-si ca s-a lasat antrenat într-o aventură riscantă și lipsită de sanse de reusita. O ura furios si pe Clara care-și întrebuințase charme-ul feminin pentru a-l folosi drept un simplu pion. Simțea în adâncul sufletului său că acel pion alb de pe tabla de sah a teatrului, adică el, va fi sacrificat fara scrupule de regina. Dupa cumpararea pantofilor negri din piele, destul de scumpi, maica-sa ii facu rapid rost de un halat alb, halatul unei prietene asistente medicale. Ii era cam mic acel halat dar, cel putin, rezolva o problema la care nimeni nu se gândise. Dupa masa de prânz se intinse putin in camera sa, cu caietul sau de matematica ce acum gazduia replicile piesei de teatru “Cantecul destinului” a carei actiune se petrecea in zilele noastre si nu oriunde ci intr-un spital de boli nervoase. Citindu-si pentru a mia oara replicile se intreba cum o fi cu adevarat intr-un astfel de loc ce i se parea atat de exotic. Si la doar zece kilometri de orasul sau se află o astfel de institutie, bine amplasata intr-o padure deasa de brazi. Chiar citise intr-o carte ca acel vechi castel gazduise carterul general al unei divizii germane de artilerie. Adormi timp de un sfert de ora, un somn intens, fără vise. Spectacolul incepea la ora sapte dar el trebuia sa fie la Palatul Culturii pe la sase. La cinci si jumatate pleca de acasa cu doua sacose in mana, in una aflandu-se pantofii iar in cealalta halatul. In spatele scenei se aflau deja marea majoritate a celor implicati intr-un fel sau altul in organizarea evenimentului. Tensiunea era intensa.

Cortina s-a ridicat brusc, mult mai repede decat s-a asteptat el. Patruzeci de minute au trecut intr-o fractiune de secunda. Isi rosti replicile mult mai tare decat era obisnuit sa o faca astfel incat la final, gura-i era uscata ca un stiulete de porumb abandonat pe o tarla, undeva la tara. Avuse doar o singura ezitare in actul al III-lea, scena 3 cand isi rosti lunga replica “Stiu. Si sa fim intelesi: eu nu cred ca esti nebuna, si inca ceva, eu sunt doctor doar acolo in cabinetul meu. Aici, cu pianul alaturi, sunt pustiul de 17 ani de altadata, cel care a abandonat pianul pentru ca nu avea degete lungi si puternice...”Aici interveni emotia si o cadere de ton. Uita sa mai spuna si “spune-mi ce te framanta” si trecu direct la “te rog, lasa-ma sa te ajut. Ce te framanta?” poate prea brusc si nu cu tonalitatea pe care o doreau multii regizori ai piesei, la fel de amatori ca si el. Isi dadu seama de sfarsitul chinului doar cand cortina cazu, la fel de brusc. Si se afla la doar doi metri de ea, avu, din nou, noroc. Aplauzele intense ii aduse din nou pe scena, in fata cortinei unde mai ales Calara isi savura fericita succesul. Cele doua reflectoare vechi ale teatrului il impiedicasera sa observe sala care devenise in acele patruzeci de minute mai mult un concept abstract decat un spatiu real, intesat cu profesori, parinti, bunici, colegi. Acestia nu se ridicasera in picioare dupa cum citise el in ziare dar continuau bombardamentul sonor. Actorii sau cei care isi asumasera acest rol strângânu-se de mână, formând un mic lant uman, aplecandu-se, zambind, multumind.

Dupa teriminarea piesei, Clara s-a intretinut minute bune cu Stefan, artistul numarul unu al liceului, mare chitarist si poet renumit, mai mare decat el cu un an. Paul se odihnea resemnat, coplest de emotiile simtite pe o banca din spatele scenei. Calara l-a observat si s-a îndreptat catre el. Il uitase. S-a aplecat si i-a multumit senzual, cu un sarut depus pe obrazul stang. Sarutul l-a ars caci nu era un sarut obisnuit, cu atingerea pasagera a obrajilor si, eventual, a unor buze uscate sau rujate ci cu mult mai mult. Creierul lui incendiat cu o canistra de benzină refuza o buna bucata de timp sa-l mai asculte. El « Pentru ce ? » Ea «pentru efortul depus. » « Dar nu este prea mult ? » Ea il lasa in ceata, indreptandu-se catre locul unde o astepta Stefan.

Pe drumul catre casa, cu sacosele in mana isi descoperi inima plina cu un combustibil inedit si necunoscut care-l impingea de la spate, un ceva, cu o cifra octanica mare, mult prea mare, care-i dadea un impuls nervos deosebit, pornind de la sira spinarii, urcand catre creier.

Luni dimineata, începutul unei noi saptamani, prima dupa marele eveniment. Intr-o pauza, in clasa de la etajul unu a intrat Clara, imbracata ca de obicei, extraordinar de atragator, luminand incaperea in fusta ei lunga neagra si bluza normala bej cerandu-i sa scrie ceva pe doua bilete de la spectacol de vineri, doua mici bucati de hartie pe care fusese tehnoredactat un text standard, tip invitatie (la ora x, la Casa de Cultura, Liceul Stirbey va organiza evenimentul...) hartiute care urmau a fi facute cadou unor prieteni de familie. Mintea i s-a blocat. Ce ar fi putut scrie acelor oameni mari, prietenii ei de familie, oamnei cu stare care il vor fi vazut poate vineri, care-si vor fi creat deja o imagine a lui, una complet paralela cu realitatea ? Ce ar fi putut scrie, ceva destept, impresionant. Nici cu autograful nu-i era usor caci el inca nu-si definitivase nici macar semnatura. Sa deseneze initialele numelui sau Paul Carp formand bucle atragatoare si pline de vino-n-coa sau sa-si scrie intregul nume dar grabit. In fond era explicabil, era doar in calsa a XI-a si la nici o materie nu-i se explicase cam cum ar trebuie sa arate o astfel de semnatura. Observase semnaturile parintilor si ale profesorilor din Generala. Si de cate ori nu incercase el sa le intelega logica... Dar ce e logic intr-o mazgalitura ? Doar faptul ca ea trebuie sa fie indeajuns de bine asumata pentru a fi repetata de mii de ori de-a lungul unei vieti. Dar Paul nu stia toate acestea si nici nu credea ca va trebui sa repete pana la sfarasitul vietii acest tic nervos al mainii drepte. Se hotărî într-o fractiune de secunda sa adopte prima formula, cea cu initialele, era cea mai impla si ar fi avut cele mai multe sanse sa o repete de doua ori destul de asemanator, daca nu chiar identic. Si in aceasta fractiune de secunda ea statea langa el, la o distanta sanitara rasfoind o carte de poezii pe care el, neglijent avusese proasta inspiratie sa o aduca la scoala. Stia ca poezia era pasiunea ei si incerca sa descopere ce era ata de special cu ea.Dar ea ii spuse ca n-ar fi rau poate sa scrie si cateva cuvinte, in afara autografului. Din nou mintea lui se bloca. Ce ar fi putut scrie unor necunoscuti, oameni cu stare si experiente, care poate ca au ras de stangaciile lui de pe scena ? Ea continua sa stea cu capul aplecat, in picioare, cu cartea in mana (era un B.P.T. cu poezie nordica) dand insa semne de nerabdare. Avea dreptate, pauza trebuia sa se sfarseasca iar ea sa coboare la parter acolo unde clasa ei de mate-fizica era cantonata pentru urmatorul trimestru. Ii intinse cele doua hartiute sfios, ca si cum ar fi dorit sa tragă de acel moment pentru doua trei pauze. Clara ridicandu-si capul, privindu-l distrată ca si cum nimic nu se întamplase, îi multumi si-i spuse “Negresit ne vom mai vedea”.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!