Din cauza căldurii toride și acele ceasornicului se mișcau parcă mai încet, arătînd leneș orele după-amiezei. Canicula pusese stăpînire pe orașul ce părea adormit la malul Dunării, din asfaltul încins ieșeau aburi ce-ți tăiau respirația; ici colo vedei cîte un trecător ce se îndrepta grăbit către cea mai apropiată umbră.
Ca din senin, nori negri au acoperit cerul devorînd cu nesaț lumina zilei, instalîndu-se o seară timpurie. Vîntul puternic se juca nemilos cu crengile copacilor frîngîndu-le, împrăștiind în aerul obosit parfumul florilor de tei; cerul întunecat fu străbătut de lumina unui fulger, apoi un tunet zgîlțîi puternic geamurile clădirilor. Urmă unul, încă unul și brusc se declanșă o ploaie torențială, ploua ca și cum s-ar fi spart cerul.
Pe strada Domnească Dacia roșie rula ușor prin perdeaua deasă de ploaie. În dreptul Universității ocoli cu grijă un tei ce fusese rupt de vîntul sălbatec ce pusese stăpînire pe oraș și se îndreptă către bariera Traian.
Deși avea cincizecișitrei de ani, bărbatul ce conducea mașina, părea mult mai tînăr: era înalt, cu o construcție atletică, bine proporționat iar trăsăturile regulate ale obrazului atrăgeau instantaneu atenția. Din părul șaten pieptănat cu grijă, doi zulufi cădeau discret pe fruntea înaltă; genele lungi umbreau adîncimea ochilor în care avea mereu o lumină jucăușă. Trăsăturile ferme ale chipului bronzat erau înviorate parcă și mai mult de zîmbetul discret al primilor ghiocei iviți la tîmple. Mîinile fine, cu degete lungi, ce mînuiau delicat volanul, trădau o existență plăcută, liniștită.
Părăsise orașul de ceva timp dar atmosfera era aceeași: fulgere, tunete, ploaie densă iar vîntul puternic răvășea nemilos tot ce întîlnea în cale, toate la un loc creeau o atmosferă identică cu cele din filmele lui Hitcock.
Nu-l deranja vremea rea deoarece în acele clipe era foarte mulțumit. Cîteva zile a avut o stare de disconfort fizic și a mers la medic pentru investigații, rezultatele fiind foarte bune. Nu avea nimic, fusese doar o oboseală accentuată. Aștepta cu nerăbdare să ajungă acasă unde avea să împărtășească bucuria cu cei dragi.
"Nu am nimic, singura problemă este că...sînt sănătos tun, i-a spus soției la telefon, abia aștept să ne vedem!"
A închis telefonul mobil și, vesel fiind din fire, fredona liniștit o melodie, înaintînd cu grijă prin ploaia ce nu contenea o clipă.
Rămase surprins cînd simți un zvîcnet ca și cînd cineva i-ar fi biciuit trupul. Șoseaua fantomatică genera parcă teamă, neliniște. durere...
"Ce are de gînd să facă?" se auzi spunînd cu glas tare, mirat fiind de atitudinea șoferului din mașina ce venea cu viteză din sens invers, exact spre el. Trase puternic de volan, partea dreaptă a mașinii prinse puțin panta dintre doi copaci, mușcă iarba umedă, un fulger puternic îl orbi și mașina zbură, pur și simplu, în copacul de pe marginea șoselei cu un zgomot infernal.
Simți fierul rece frîngîndu-i partea stîngă, volanul se înfipse în piept... Durerea violentă îi măcina toracele, totul se clătina în jurul lui, un fulger îi sfîrtecă privirea și căzu, în dreapta, pe scaun. Mișcă greoi pleoapele, încercă să țină ochii deschiși, cu mîna stîngă din care se prelingea un fir de sînge își pipăi chipul frumos, neatins; privirea i se încețoșă și se prăbuși în întuneric...
În ropotul ploii, pe șoseaua pustie, moartea invrăjbită dorea să-i întindă mîna. Ca și cînd i-ar fi simțit prezența în preajmă, cîteva clipe mai tîrziu, voința de a trăi îi redeschise ochii. Nu voia să se lase învins, știa că este așteptat acasă. Greutățile vieții nu-l iertaseră dar știa să fie un mare învingător, dacă pierdea lupta, sigur cîștiga războiul. Nu dorea să cedeze în fața durerii ce pusese complet stăpînire pe el, încerca din răsputeri să lupte cu întunericul ce-i dădea tîrcoale dar suferea cumplit, sunguratic, la margine de drum.
În dezolantul pustiu din jurul lui, bărbatul puternic cu cîteva minute mai înainte, se simțea de data aceasta ca un albatros cu aripile frînte, ce realizează că nu-și va mai putea relua vreodată zborul libertin spre soare.
"Este mort", spuse unul din cei șase bărbați care s-au apropiat, într-un tărziu, de locul cumplitului accident. Auzind, rănitul deschise ochii, privi rătăcit în jur și cu glas întretăiat imploră:
"Scoateți-mă de aici și duceți-mă acasă... vreau să merg acasă... scoateți-mă de aici că mor..." Durerea îl paralizase. Privea impietrit la noii sosiți, simțurile îi erau amorțite dar nu uita că trebuie să ajungă acasă.
"Vreau acasă..." șopti disperat.
L-au întrbat cum îl cheamă, cum s-a întîmplat accidentul, dar el nu voia să audă nimic, repeta cu încăpățînare : "vreau acasă, vreau acasă..."
Mai mult de o jumătate de oră oamenii au luptat din răsputeri să-l poată scoate dintre fiarele contorsionate. Mașina în care l-au urcat demară în trombă și, sfidînd toate regulile de circulație, alerga cu peste 120km/oră. Ploaiase mai liniștise și șoferul avea doar un gînd, trebuia să-l salveze pe omul de lîngă el, pe cel care îi stîrnea un sentiment de admirație, de profundă uimire. Era limpede că avea dureri cumplite dar le suporta cu un stoicism rar întîlnit, nu s-a plîns o clipă, era perfect conștient, vorbea puțin dar foarte calm, ba chiar a vrut în două rînduri să deschidă mașina pentru a coborî. Voia să simtă pămîntul sub picioare și nu fiare.
Cînd mașina a oprit la semaforul de lîngă spital, cînd șoferul credea că încă mai sînt șanse, rănitul a respirat greoi, a privit în jur, a încercat să spună ceva dar cuvintele au înghețat pe buzele livide. A rezemat capul pe spătar, înclinat ușor spre stînga și a închis ochii epuizat de suferință.
Cu o reprziciune uluitoare i se derulau imagini demult uitate: era copil acasă alături de ceilalți frați; retrăi o clipă bucuria examenului de absolvire; era chemat acasă din armată pentru a-și vedea tînăra mamă întinsă pe catafalc; o vedea pe "Lună plină"- cum îi plăcea să-i spună soției- zîmbind fericită atunci cînd de ziua ei i-a dăruit un imens buchet de bujori de pădure; își vedea cei doi băieți făcînd primii pași, ca apoi să devină doi falnici bărbați; se vedea alături de fratele lui pe oceanul cu valuri uriașe, cînd au ținut piept morții; revedea farmecul Americii, simțea căldura soarelui brazilian în acordurile sambei, revedea Roma, Milano, Veneția, auzea vag cîntecul unui gondolier ce se îndepărta... Imaginile erau tot mai neclare, se suprapuneau, a avut impresia că soția îi era alături, pentru o clipă sufletele și-au vorbit și, cu buze muribunde, a șoptit ceva de neînțeles...
A privit pierdut spre cei din jur, albul halatelor îl obosea și pleoapele grele au coborît peste lumina ochilor frumoși. Chipul era palid dar fără a purta urmele cumplitelor dureri ce l-au răpus; buzele s-au închis într-un zîmbet ușor perceptibil(zîmbi probabil ultimei imagini ce se pierduse în întuneric).
A ajuns prea tîrziu, medicii nu au mai putut face nimic. Într-o zi de vară sărutul morții a căzut rece pe chipul celui ce a fost un om de o rară noblețe sufletească. El care era un mare jucător de șah, a fost învins fără a mai putea să-și ia revanșa. Aceasta a fost partida decisivă: ultima mutare și...mat.
Viața a pierdut încă odată în fața morții!
Porțile destinului unui bărbat deosebit, ce a cochetat mereu cu viața și vitregiile ei, s-au închis cu zgomot asurzitor. S-a strecurat în templul liniștii unde cuvintele plîng cu lacrimi de tăcere. Spiritul lui a evadat din învelișul fizic, în care se simțea adesea încorsetat, pentru a rătăci liber în lumea astrală. A plecat în eternitate sărăcindu-i pe cei dragi și lăsîndu-le durerea drept toiag. Ochii lor vor fi zilnic umezi, precum diminețile ce varsă lacrimi de rouă în cupa florilor. Le va fi dor de chipul lui frumos, de parfumul glumelor necontenite, de optimismul lui molipsitor. Privirea lui blîndă îi va urmări peste tot, mîngîindu-le sufletele schilodite de suferință. Vor întinde mîinile să-l îmbrățișeze cu dor, dar vor cuprinde doar tăcerea.
Toți cei care l-au cunoscut, l-au îndrăgit și l-au prețuit, vor așeza în fiecare vară pe mormîntul lui un crin alb la umbra căruia să se odihnească în pace. Îi vor simți prezența în preajmă, îi vor simți pașii, dar totul va rămîne o prelungă dezamăgire.

Ești aici și ești departe,
Ești pretutindeni
Și nu ești nicăieri...


25.august.2001