A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a fost odată un împărat. Și împăratul acesta avea două fete. Pe cea mai mică o chema...Oprește dracu' drăcia aia, se auzi din încăperea vecină.
 Dar mami, n-am mai auzit povestea asta, zise fata oprind aparatul.
 Hai zău, fi și tu altfel. Doar n-am venit aici să le consumăm curentul, sau mai știu io ce...să le stricăm. Apăru grâbită lângă fată, ținându-și mâinile la urechea stângă.
Și mereu îmi cade cercelul ăsta...
Se uită lung, și adunându-și greoi gândurile se regăsi.
Așa, bine că l-ai oprit.
Se apropie de oglinda din perete și apoi se întoarse spre copilă. Ei uite, zise mai mult pentru sine, eu nici n-am venit bine și ea se duce să dea mâncare la pasări...De multe ori îl înțeleg și pe taică-tău, că nu vrea să-i vadă.
Ana n-o privea; urmărea cu degetul conturul unui desen de pe pătura pe care stătea, pe marginea patului.
Poate era mai bine dacă nici nu veneam, continuă ea.
 Dar vine Lisandru să ne spună povești...îi zise fata privind-o rugător.
 Îl cheamă Alexandru. Nu-i mai spune Lisandru! Nu suntem țărani...Ușa din spate și un oftat prelung o întrerupse.
 E bine, e bine că l-a avansat, se auzi o voce răgușită din hol. Și s-a făcut așa mare! se minună bătrâna intrând și închizând cu grijă ușa.
 De unde, abia anul ăsta o dau la școală.
 Ei lasă, da' a crescut! Și cum ziceai că se numește comitetul ăsta în care l-a băgat? se miră ea și mai mult apropiind un scaun de ele și așezându-se.
 Nu știu, consiliu, ceva de genul ăsta. De fapt nu l-au avansat, i-au acordat și atribuția de consilier.
 Daa?! Și tocmai astăzi l-au chemat?...Da' de ce n-ați venit și voi în altă zi, când era liber?
 Vai, da' el e ocupat tot timpul. Ar fi vrut să vă vadă, dar...dacă nu se poate...
 Hai măi Elviro, și el n-are timp de voi niciodată?
 Mamă, asta e! Așa printre picături mai are dar, o zi-ntreagă nu prea poate să piardă.
Bătrâna aproba din cap situația și rămase cu privirea-n gol.
Și tata cât stă toată ziua, la nea Matei?
 Nu, da' io cred, adică sunt sigură, că se duce și pe la frizer, vrea să... fie aranjat când te vede.
 Și... aveți și frizer? întrebă după o clipă de gândire.
 Da, parcă nu ști...Nu erai chiar așa de mică atunci când s-a făcut frizeria.
 Ei, nu știu...Da, am zis că n-am mai venit de mult. Și mă tot bătea Ana la cap, să-l vadă pe Alexandru, să-i spună povești. Și dacă tot vine...Astăzi vine,nu?
 Da, da, cred că-ntr-un ceas cel mult e-aicea. A, și dacă vine el să vezi ce-or să mai vină!
- Și-acum se mai fac hore d-astea?...
 Șezători, dragă, nu hore.
 Ei, mă rog.
 Da' de ce să nu se facă? zise ascuțindu-și dintr-odată glasul.
 E totuși o lume demodată, orice-ai spune, să știi.
 Da...Parcă și moda asta, mai bine n-ar mai exista.
 Și voi ce faceți? întrebă Elvira după un moment de tăcere. Parcă aveați un televizor dincolo.
 S-a stricat. Ne-om lua noi altul. Acum nici o lună s-a stricat. Da' să știi că dacă fata vrea s-asculte vreo poveste, avem noi plăci; avem multe.
 Nu, nu, ei. Ce acasă nu poate s-asculte?...
 Cum vrei, mamă. Da' o să se bucure taică-tu când o să vă vadă, se emoționă femeia privindu-le.
 Și probabil c-o să se bucure și mai mult c-am venit doar eu, nu?
 Haide...Lasă, nu s-au înțeles ei prea bine, dar n-are nimic cu el. Și să știi că de-aia mai stă el pe unde stă. Vrea să-și mai facă curaj, dacă dă ochii cu el.
 Lasă, că nu-l mânca.
 Nu, da' vrea, și eu vreau, să fie-nțelegere.
 Da' vine, până plecăm noi.
 Da, vine, sigur! Da' ia uite ce cuminte e Ana ta; mititica! N-a scos o vorbă, și se uită cu drag la fată, care-o privea timidă.
 Ei, și ce-ai vrea să zică?
Ana își mută privirea pe fereastră și bătrâna oftă, neștiind ce să mai spună.
 Uite, de multe ori stau așa singură și nici n-am cu cine vorbi.
 Păi, dacă tata e plecat tot timpul...
 ...Mai iese și el, ce vrei. Da' parcă vine! sări ea deodată. Da, uite-l că vine, și-o făcu să privească pe geam.
Uite cine-a venit! se duse apoi să-l întâmpine.
 Aa, Elvi! Chiar mă-ntrebam...oare n-o să facă și-acuma ca alte dăți? O să spună că vine și de fapt...
O imbratișă călduros mirându-se ușor de propria emoție.
Numai tu ai venit?
 Da, Ștefan n-a putut să vină.
 Îmi pare rău.
O zări pe Ana și se însenină.
Uite...N-am mai văzut-o de când era-n leagăn. Hai, vino!
O luă pe copilă și-o privi îndelung.
Mare s-a mai făcut!...
 El e bunicu' , îi spuse bătrâna.
 Mi-am dat seama, îi făcu ea semn că-ntelege.
 Sigur că-și dă seama, se bucură așezându-se. Și cum de te-ai hotărât în sfârșit să vii?
 Păi nu v-am mai văzut de mult. Ștefan n-a venit pentru că e foarte ocupat.
O aprobă pe gânduri, și-și zise să schimbe vorba.
 Știi că astăzi vine și Alexandru...
 Da, am vorbit cu el acum câteva zile. Și de-asta am venit; să-l vedem.
Mai ales că Ana, nu mă mai slăbea, să-l vadă pe Alexandru!
 Da’ de unde-l știe ea pe Alexandru?
 N-am fost acum vreo doi ani la el, să-l lămurească Ștefan cu casa?
 A, da, c-ați fost pe la el; mi-a spus Lina, da...
 Dar nici nu eram sigură că vine azi. Părea așa, nehotărât...El nu s-a-nsurat, nu?
 Nu s-a-nsurat! zise Lina care abia aștepta prilejul să intre-n vorbă. Cred că de-aia s-a și mutat.
 Nu poți să știi, îi spuse bărbatul.
 Hai lasă, c-aici ce făcea? D-aia venea el să spună povești, să-i adune pe toți; mai erau și fete...
 Îi place să povestească, se împotrivi în continuare bărbatul. Are daru’ povestirii. Când o să vină fii sigură c-o să-nceapă iar să povestească. El nu se poate abține; are așa o plăcere să povestească. Nici nu știu de unde știe-atâtea; probabil că le și scornește. Da' are darul ăsta.
 Da, da' și de-asta venea el, îți spun eu, îi zise nevasta pornită. A renunțat la pământ, și normal că trebuia să-nchirieze casa-din ce trăia? - și s-a mutat la oraș. Acuma ce-a făcut acolo... A făcut niște studii, nu știu; și n-am idee de ce nu s-a-nsurat. Da' a fost și el amărât...continuă ea după o clipă. Era așa ca Ana când a murit taică-su. Și ce rău mi-a părut! Vorba aia, era fratele meu. Ei, și-acum cât timp- i-a murit și mamă-sa.
 Știu, mamă, știu.
 Și-acum dacă vinde casa... ori are nevoie de bani, ori știu eu.
 Am înțeles că se descurcă, îi zise Elvira cam plictisită.
 Da' parcă vad, relua Lina, c-or să se strângă nu știu câți aici. Și după aia probabil or să se-adune la el.
 Pai de ce? se miră Elvira.
 Doar nu pleacă-n aceeași zi.
 Și de ce nu doarme-aici?
 A, da' e-nchiriată camera. De vreun an.
 Ați închiriat-o iar?
 Păi ce să facem, continuă ea posacă. E-n partea ailaltă, nu ne deranjază..
 Da. Și deci chiriașul e plecat.
 Apăi omu' ăsta de dimineață până seara, e plecat; n-am văzut așa ceva! Da-n fiecare zi.
 Cine știe ce treburi are, zise bătrânul.
 Lasă-mă, Grigore, că e culmea! Da' o zi nu-l vezi pe-aici. I-auzi-l c-a venit! Imediat! strigă ea pentru a mai potoli bătăile insistente.
Cu un aer ușor îmbătrânit încă tânărul Alexandru își făcu o intrare plină de politețe. Foarte simpatică îi era Ana, așa că nu putu decât să-i promită poveștile, lucru care de altfel îl bucura.
 Și cum de te-ai hotărât să vinzi casa? îl întrebă Elvira cu un zâmbet șiret.
 Ce să mai fac cu ea?... zise Alexandru arătându-i aceeași mască. E frumoasă, e-adevărat, dar...de locul ăsta nu prea mă mai leagă nimic.
 Ei, mai suntem și noi... interveni blând Lina.
 Da, numai că nu mai am de ce să stau aici, vreau să spun.
 Casa e f rumoasă, într-adevăr, adăugă Grigore.
 Apropo de casă, reluă el, l-am chemat și pe Costache; să ne mai relaxăm, i-am promis Anei c-o să spun povești - am mai cules unele deosebite. Trebuie să mă mai liniștesc și eu. O să stabilim mâine cum e cu vânzarea.
 Și el ce zice? Cam cât dă pe ea? întrebă Lina grăbită.
 Dă vreo câteva milioane.
 Ei, nu vrei să spui...
 Nu, da' n-am stabilit nimic.
 Și-ți place acolo, la oraș? Mai mult decât aici?
 Cum să nu-i placă, mamă? Da’ ce se compară?...
 Lasă că știu io ce zici tu...Numai că eu l-am întrebat pe el.
 Da, e mai comod acolo; ăsta-i adevărul, răspunse ușor amuzat.
 O fi, spuse ea sec. Dar ș-aici e frumos; cu grădini, vii...
Câteva bătăi în ușă îi rupseră visarea.
 Trebuie să fie Costache, zise Grigore.
La ușă apărură soții Petru cu fiul lor de vreo treisprezece ani și o altă familie, vechi cunoscuți.
 Vai! Ce bine-mi pare că vă văd! îi îmbrățișă Lina. Radule, de când nu te-am mai văzut! Haideți!
 Salutări doamnei, zise Șerban când intrară.
 Ce faci, Grigore?
 Tu ai mai fost pe la Șerban, spuse Lina cu un surâs vădit de emoție, dar eu; de când nu i-am mai văzut!
 Ia uite, ce fetiță frumoasă!
 Þi-am spus eu că e aici? Să vezi ce-o să auzim...
Toată agitația se stinse repede, și în centrul atenției păreau să răsară poveștile.
 Ai ajuns tu orâșean, măi Alexandre? îi zise energic Șerban.
 Am ajuns, ce să fac, zâmbi el.
 Dar nu ne-ai lăsat. O să mai vii pe aici, nu? Să ne mai povestești și nouă, că pe toți ne lăsai muți, zău așa.
 Doamne, ce mă mai speriam! zise Maria. Þin minte că nu-mi venea să mai ies seara din casă pentru nimic!
 Da; povestește-ne! îl rugă stăruitor Ana.
 Lăsați omu-n pace! spuse Lina prefăcut. Nu-i nici o juma’ de ceas de când a venit.
 Nu, chiar vreau să vă povestesc. Mă relaxează. Asta pe care-o să vi-o spun acuma mi-a zis-o și mie cineva. Domnule, un om, zise el după un moment, a avut o-ntâlnire, mai ciudată. Avea probleme în familie, nu se mai înțelegea cu nevasta, nu prea mai avea bani, și s-a dus la o ghicitoare. La-nceput ea s-a ferit să-i spună mare lucru. Dar fiindcă omu' era disperat - mă-nțelegeți - i-a spus, mai întâi, că lucrurile îi apar tare urât. I-a spus să se ferească fiindcă cineva îi vrea râul, și că multe sunt din vina lui; nu se ruga deloc, nu era credincios...și-așa era. I-a zis să mai meargă pe la biserici, și-a spus niște vorbe magice asupra lui. Omul a plecat. Domnule, era seară, fiindcă el nu vroia să fie văzut ziua pe-acolo. Era foarte obosit, chiar ciudat de obosit. Și deodată simte că se-mpiedică de ceva. Când se uită, ce credeți că era? O ditamai pisica neagră.
 Diavolu’, mamă, diavolu’!
 Stați să vedeți! Pisica asta i se tot ținea printre picioare. I-a dat el un șut, da' mâța doar a mieunat și iar l-a-mpiedicat. Nici nu-și dădea seama de unde-apare și cum de nu se sinchisea de picioarele lui. Lume mai era pe stradă, dar parcă nimeni nu se uita, parcă numai el o vedea.
Cu toții tresăriră la câteva bătăi în ușă.
 Uf, ce m-am speriat! strigă Lina. Intră, e deschis!
Iancu și Paraschiv, doi vechi prieteni ai lui Alexandru.
 Săru' mâinile! Nu deranjăm, nu? zise Iancu stânjenit. Mi-a spus nea Grigore că se-ntoarce Alexandru. Și-am zis să venim să-l vedem și noi; nu vă supărați.
 Nu ne supărăm, spuse stăpâna casei. Luați loc colo-n colț. Uite, e un scaun, și pe lădița aia.
 Să trăiești, Iancule! Paraschive!
 Ia-uite-ta la voi, mă! le zise și Alexandru. Bine că vă văd.
 Hai, Alexandru mamă, zi, că m-ai făcut curioasă. Ce pisică nenorocită! se exaltă Maria către ceilalți.
 Așa, și deci pisica asta o vedea numai el. Și era tot mai amețit. Pâna la urmă își dă el seama că e ceva necurat; da' nu reușește să se-nchine, domnule. Tot încearcă și nu reușește. Și nu mai știa de la o vreme nici drumul; nu mai recunoștea casele. Nu putea să-și deaseama care e casa lui. Și pisica i se tot împleticea printre picioare, și mieuna ascuțit. Putea să vadă cum îi luceau ochii, vă dați seama, era beznă - aproape. Reușește el, când abia putea să se mai țină pe picioare, să se-nchine cu limba. Și de disperare, se ruga să-l scape Dumnezeu de arătarea asta. Abia de la o vreme își dă el seama că pisica nu mai era, și că trecuse câțiva kilometri de sat. Și-a plătit omu' pe la toate bisericile.
 Vai de mine! Ai văzut ce face necuratul?!
 Da io cred, zise Lina, că și baba aia, ghicitoarea, avea o legătură. Cine știe ce-i făcuse.
 Da' e un pod pe la Horezu pe-acolo, reluă, Alexandru, despre care toți spun că e blestemat. Înainte, ,când nu se circula cu mașini, caii se speriau, o luau razna, când trebuiau să trecă în special noaptea peste pod.. Câteo-dată au și căzut oamenii cu căruțele-n apă, și s-au făcut praf de stânci. Și-acum sunt multe accidente acolo, deși pentru mulți nu e nimic suspect. Dar pe vremuri, unii care erau nevoiți s-o ia seara, sau dimineața foarte devreme peste pod, pe jos, auzeau gemete, scâncete, și cei care aveau curajul să stea-n loc și să se uite mai atent vedeau jos, la malul apei, sau chiar sub pod, oameni scofâlciți, tot felul de arătări. Odată o femeie a coborât pe o potecă de la marginea podului fiindcă i se păruse ei c-a auzit un plânset de copil, de sugar. De unde-atâta curaj pe ea nu știu, dar chiar sub pod a văzut stând în apă o femeie cu un copil înfășat, și când femeia a-ntors capul spre ea era. atât de urâta, deși nu era bătrână, da' atât de urâta că, încât a luat-o la fugă zbierând. Femeii ăsteia, care mai târziu s-a spânzurat, se spune că-i murise un copil de doar câteva luni, și c-apoi ea tot visa că i-l luase podul. AȘA că pe-acolo - mulți au spus de fapt - sălășluiau sufletele morților, care-i chemau pe cei vii.
 Doamne Dumnezeule, mare ești! se-nchină Lina speriată.
 Da'..cine să blesteme un pod? se miră adânc Maria.
 N-am idee, da'...să vă mai spun alta. Un batrân pe care l-am cunoscut la Horezu îmi spunea că un nepot de-al lui s-a dus odată cu cineva să culeagă ciuperci și nu s-a mai întors de la pădure. Prietenul ăsta cu care-a fost s-a-ntors spre seară speriat zicând că nu știe unde-a dispărut celalalt. Și totuși așa galben ca lămâia cum era parcă știa el ceva. După mai multe zile a fost văzut celălalt printr-un sat din apropiere, murdar ca naiba și mergând pe șapte cărări, și strigând că el se-nsoară cu moartea. Oamenii credeau că e beat, da’ nu era, domnule. Pană la urmă l-au luat la-ntrebări, al cui e și de unde naiba vine, da' nu se puteau înțelege cu el. Au chemat pe cineva și pâna la urmă l-au dus la un spital. Și vestea a ajuns și la părinți. S-au dus, au încercat să-l întrebe ce i se-ntâmplase, dar nimic. Nici pe cel cu care plecase-atunci nu-l mai recunoștea. Ãsta, care abia-și revenise între timp, s-a speriat și mai rău. Le-a spus după aia, după ce-au plecat de la spital, că-n seara aia, chiar înainte să se-ntoarcă, au văzut ceva alburiu care strălucea și care părea să se miște. Era un loc strâmt, și copacii păreau să fie așezați în cerc acolo. Când s-au apropiat au încremenit amândoi. Pe deasupra ierbii se strecura o fată îmbrăcată în mireasă, slabă și albă la față, încât părea vopsită. Rochia pe care o avea era foarte lungă și subțire, și plutea pe deasupra ierbii, iar picioarele nu i se vedeau. Dar ce i-a-nspăimântat pe amândoi era strălucirea pe care o răspândea în jur. Chiar și fața îi strălucea. La-nceput ei au rămas așa iar ea părea că nu-i vede. Dar apoi s-a îndreptat spre ei. Cum nu erau chiar unul lângă altul au fugit fiecare unde-a apucat. După ce-a fugit câțiva zeci de metri, tot uitându-se-n urmă, ăsta a văzut printre ramuri că lumina o luase cam pe unde-a fugit celălalt. Da' nu s-a mai oprit din fugă până n-a ieșit din pădure.
 Vai de mine! Da' l-au crezut?
 Cum să nu-l creadă?! Da' sunt adevărate! izbucni Lina înfiorată.
 Acuma nu știu, că nu mi-a spus. Dar știu că celălalt și-a revenit dintr-o dată după câteva luni; și era internat la un spital de boli mintale...
Ana vedea parcă în lumina fumurie a încăperii rochia ei transprentă, și privirile atente și lucioase ale celorlalți o înfricoșau și-i plăcea nerăbdarea cu care aștepta toate aceste umbre să se lase peste casă. Erau fermecate toate, și ceilalți parcă scădeau în lumină, cu teama de duhurile care erau pe-afară. Îi plăcea știind că este înconjurată de toți și protejată de ele. Alexandru cunoștea toată această lume, o întâlnise și știa că vine din ea. Iar acele strigoaice care așteptau la marginea pădurii nu puteau să ajungă pâna aici. Îi plăcea cum povestește și liniștea prin care putea să le-audă șoaptele. Cu toții le așteptau și le știau prin jur; iar el vorbea. Se vedea pe fețe emoția și bucuria lui de-a le aduce-aici. Da; și ea s-a dus atunci să vadă cine e...Ochii le palpitau, și în lumina tot mai slabă se puteau înfiripa demonii; era timpul lor. "Mărioara, Mărioară! Ieși puțin afaară!". Dincolo de ferestrele strâmte așteptau toate aceste ființe, ca să se-arate. Bine, încă una. Ana le cunoștea emoția, și vedea cu ochii lor. Pădurea se-nroșise, și se lăsa noaptea.
 Da știu că la povești nu te-ntrece nimeni! zise zâmbitoare Lina.
 Doamne, câte se-ntâmplă pe lumea asta! adăgă și Maria înfiorată.
 Ei, da; da' l-am obosit pe bietul Lisandru...observă Grigore cam ostenit de-atâtea întâmplări.
 Nu sunt obosit. Dar pe ziua de azi ajunge cu poveștile, într-adevăr.
 Noi ne ducem, zise Șerban răgușit de multă emoție și tăcere.
 Plecați?
 Pai e, e timpul, încheie el și se ridică.
 Și mai veniți? întrebă Lina pășind cu ei încet înspre ieșire.
 Om veni după ce rezolvăm cu casa, în câteva zile. Fiindcă după aia tot plec, răspunse Alexandru.
În amurg vântul flutura prin frunze ca o ploaie de toamnă neîntreruptă și ferestrele scunde zugrăveau dealuri gălbui și liniștite.
 Mergeți sănătoși! Și ție, Elviro, drum bun, mamă! le strigă Lina celorlalți de pe uliță.
A trecut repede ziua asta, îi zise ea lui Grigore întrând.
 A trecut.
Bătrânul se apucă să-și lustruiască niște pantofi, sub privirile gânditoare ale Linei.
 Doamne, da' ce m-a mai speriat și Lisandru...începu ea. Băiatu' ăsta ori povestește ori nu. Și vezi Gore câte sunt și noi nu știm? Da' Răduleasca asta e chiar fricoasă, continuă ea după o clipă. Nu zic, și io m-am speriat, da' ea e culmea. La orice, aoleo și aoleo! Și vezi mă Gore că Ștefan n-a venit? Ãla s-a supărat; de tot pe tine, îți spun eu. Da’ termină domnule cu ăia, că te vezi prin ei!
 Ee...lasă. Așa-s femeile, ce vrei? spuse el după ce mai lustrui de câteva ori.
 Uite ce te-ntreb io și ce zici tu...
 N-ai zis că Răduleasca e fricoasă?
 Lasă, domnule, că vorbeam de Ștefan. Și ce, nu e?
 Păi așa-s femeile, ce vrei?
 Da.... Si cu Ștefan pâna la urmă ce-ai avut?
 Da' eu n-am avut nimic cu el. Nu mai vrea să ne vadă și gata, și trecu la altă pereche.
 Ce ușor ți-e ție să zici!...
 Și ce-ai vrea să fac?
 Să termini cu ăia odată, că nu mai pot să respir.
 Las' că termin acuma.
 Da' n-a venit parcă Vasile? C-am auzit ușa.
 O fi venit, zise el liniștit.
 Nu știu pe unde tot umblă omu' ăsta...
 Umblă și el...ce să facă-aici?
Seara cădea liniștită peste povești și vii, umbrindu-le pe toate.
 M-ai omorât! Pâna nu-i faci tu oglindă nu te lași, se bucură ea văzând că termină.
Da' aprinde și tu lumina; că nu se mai vede nimic, zise Lina după ce se sculă să caute un alt ghem de lână.
 Păi aprinde-o și tu, că tot te-ai sculat.
 Ia mai fă și tu ceva; nu vezi că eu am treabă?
Se așeză ostenită după ce-l găsi; însă n-avem chef de croșetat.
Dar poate-o să-i spună Elvira că n-avem nimic cu el, și că vrem să-l vedem.
 Lui Ștefan?
 Dar cui?
 Să-i spună, Lino, să-i spună. Deși e cam căpcăun. Aveam eu ceva cu slujba lui? Doar i-am spus că-și bat ăia joc de el.
 Lasă-l și tu să hotărască singur.
 Îl las, acuma...
 Sfântă Fecioară! Doamne Dumnezeule! Se-ngălbeni Lina. Ce-i aia, Grigore?!
 Da' ce-ai, Lino?
 Diavolu' ! șopti ea închinându-se.
Bătrânul se uită și încremeni.Pe geam se zărea un cap întunecat, cu două coarne ascuțite. Prin lumina chioară se distingeau clar ochii roșcați și pătrunzatori, care priveau sfidător.
 Doamne, murmură el. Stai calmă, Lino, o sfătui el tremurând.
 Uite, parcă râde...A dispărut! se cruci ea. Doamne, ce-o fi fost asta?...
Aoleo, Grigore, să ne ducem mâine la biserică, s-aprindem lumânări.
 Ne ducem, ne ducem, îi zise el uimit. Hai să ne culcăm, Lino. C-așa, ne speriem singuri și n-o să mai dormim deloc.
 Da' cine să mai doarmă?
 Lasă, c-o să dormim. Haide, lasă...
Ramaseră așteptând în întuneric, speriați de gânduri.
Chiriașul socotea și cu cât socotea mai mult cu atât îi ieșeau mai prost calculele. Luă din nou la rând chitanțele și foile din registru. În lumina slabă i se pierdeau ochii pe cifrele mici, scrise cu cerneală, iar oboseala îi strica toate înmulțirile. Dacă l-ar fi înșelat numai prima oară mai era cum mai era. Dar nu mai era sigur de nimic. Niciodată nu se chinuise-atât, și nu i se păruse nimic ciudat atâtea zile. Si-l mai îcurcaseră și moșii, cu țipetele lor. Se mai certau ei, dar nu despre diavol. Liniștea începea să-i țiuie în urechi, și să șteargă tot mai rău cifrele. Abia acum vedea că trecuse greșit cifrele de la vânzări, în altă rubrică. Trebuia să schimbe tot registrul. Răsuflă totuși ușurat, amuzat și enervat de propria neatenție. Liniștea era acum tulburata de bătăi în ușa de la intrare.
 Coană Lino! strigă omul batând insistent.
Se miră că sunt căutați la ora asta.
 Aoleo, Grigore, se auzi din camera vecină, du-te și deschide.
 Da, stai, stai că mă duc. Au, stai! Du-te tu, că mi-am prins picioru-n asta.
 Pă unde-ai coborât, mă?
 Nu știu, că nu văd nimic.
Omul bătea și striga de zor.
 Unde naiba e lumina?
 Pă unde ești?
 Aicea e peretele dinspre hol?
 Coană Linoo!
 Unde e clanța?
Se auzi o bufnitură.
 Ce-ai făcut?
 Lasă-mă, c-am alunecat... și nu pot să-mi scot picioru' din tăblia asta nenorocită.
 Bravo! Au, nu, ăsta e peretele.
 Coană Linoo!
Chiriașul îndoise registrul sprijinindu-se pe el de râs; știa c-ar fi fost bine să deschidă, dar nu-i venea să-ntrerupă așa ceva nici mort.
 Coană Linoo! striga omul tot mai răgușit.
 Nu văd nimic; tu ce faci acolo?
 Lasă-mă, că mi-am prins picioru’, lasă-mă!
 Coană Linoo!
 Fir-ar să fie azi și mâine de pat idiot! Cum naiba...
 Aaah! A dracu' de sobă!
 Și nu văd nimic.
 Da' lasă-l dragă să bată, lasă-l să bată!
Îl durea abdomenul și-abia putea să respire, dar se liniști. Totuși nu vroia să fie auzit. La urma urmei îl vor întreba a doua zi de ce n-a deschis; iar el dormea.
De la un timp bătăile în usă încetară, ca și bufniturile din camera vecină. Chiriașul se schimbase și-acum aștepta să-i vină somnul. O pace adâncă părea să se lase peste toate, și doar lătratul înfundat al unor câini adormiți se pierdea în noapte ca un ecou, tulburându-i liniștea.
Dimineața chiriașul plecă în grabă, când încă bătrânii nu se sculaseră, pentru a întâlni un alt agent de vânzări. Avea destulă treabă cu registrul, și timpul nu-i fusese niciodată un prieten. Era răcoare din cauza adierilor prelungi, și începea să-i pară rău că nu se îmbrăcase ceva mai gros. La ieșirea din sat se auzi strigat. Se întoarse și-l recunoscu pe Ilie, un cunoscut de-al gazdelor.
 Nea Vasile! se opri omul obosit de-atâta grabă. Să le spui lu' conu Grigore și lu' coana Lina, că io nu mă mai duc acuma că n-am timp, că le-au scăpat caprele din vale. Nu știu cine a-intrat pe-acolo cu mașina și-a rupt gardu'. Să le spui să se ducă să le caute cât mai repede, că pâna-acuma deja cred c-au ajuns pe măgură-ncolo. Io am venit și-aseară și-am strigat la usă-o groază, și-am tot bătut, da' n-a ieșit nimeni. Atuncea mai erau vreo două-trei capre-n curte, da' restu' cred că s-au dus încolo, după deal, și le pierde.
 Mă Ilie, eu n-am timp acuma să mă duc, ce să zic...Poate ne-om întâlni cu vreun sătean, și-i spunem lui.
 Cum zici, că io n-am timp să mă duc. Mata mergi spre Ciordeasa?
 Da.
 Hai că merg și io.
Porniră amândoi în pas iute pe drumul prăfuit, în lumina puternică a dimineții.

septembrie 2000