A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a fost odată un împărat. Și împăratul acesta avea două fete. Pe cea mai mică o chema...Oprește dracu' drăcia aia, se auzi din încăperea vecină.
 Dar mami, n-am mai auzit povestea asta, zise fata oprind aparatul.
 Hai zău, fi È™i tu altfel. Doar n-am venit aici să le consumăm curentul, sau mai È™tiu io ce...să le stricăm. Apăru grâbită lângă fată, È›inându-È™i mâinile la urechea stângă.
Și mereu îmi cade cercelul ăsta...
Se uită lung, și adunându-și greoi gândurile se regăsi.
Așa, bine că l-ai oprit.
Se apropie de oglinda din perete și apoi se întoarse spre copilă. Ei uite, zise mai mult pentru sine, eu nici n-am venit bine și ea se duce să dea mâncare la pasări...De multe ori îl înțeleg și pe taică-tău, că nu vrea să-i vadă.
Ana n-o privea; urmărea cu degetul conturul unui desen de pe pătura pe care stătea, pe marginea patului.
Poate era mai bine dacă nici nu veneam, continuă ea.
 Dar vine Lisandru să ne spună poveÈ™ti...îi zise fata privind-o rugător.
 ÃŽl cheamă Alexandru. Nu-i mai spune Lisandru! Nu suntem țărani...UÈ™a din spate È™i un oftat prelung o întrerupse.
 E bine, e bine că l-a avansat, se auzi o voce răguÈ™ită din hol. Și s-a făcut aÈ™a mare! se minună bătrâna intrând È™i închizând cu grijă uÈ™a.
 De unde, abia anul ăsta o dau la È™coală.
 Ei lasă, da' a crescut! Și cum ziceai că se numeÈ™te comitetul ăsta în care l-a băgat? se miră ea È™i mai mult apropiind un scaun de ele È™i aÈ™ezându-se.
 Nu È™tiu, consiliu, ceva de genul ăsta. De fapt nu l-au avansat, i-au acordat È™i atribuÈ›ia de consilier.
 Daa?! Și tocmai astăzi l-au chemat?...Da' de ce n-aÈ›i venit È™i voi în altă zi, când era liber?
 Vai, da' el e ocupat tot timpul. Ar fi vrut să vă vadă, dar...dacă nu se poate...
 Hai măi Elviro, È™i el n-are timp de voi niciodată?
 Mamă, asta e! AÈ™a printre picături mai are dar, o zi-ntreagă nu prea poate să piardă.
Bătrâna aproba din cap situația și rămase cu privirea-n gol.
Și tata cât stă toată ziua, la nea Matei?
 Nu, da' io cred, adică sunt sigură, că se duce È™i pe la frizer, vrea să... fie aranjat când te vede.
 Și... aveÈ›i È™i frizer? întrebă după o clipă de gândire.
 Da, parcă nu È™ti...Nu erai chiar aÈ™a de mică atunci când s-a făcut frizeria.
 Ei, nu È™tiu...Da, am zis că n-am mai venit de mult. Și mă tot bătea Ana la cap, să-l vadă pe Alexandru, să-i spună poveÈ™ti. Și dacă tot vine...Astăzi vine,nu?
 Da, da, cred că-ntr-un ceas cel mult e-aicea. A, È™i dacă vine el să vezi ce-or să mai vină!
- Și-acum se mai fac hore d-astea?...
 Șezători, dragă, nu hore.
 Ei, mă rog.
 Da' de ce să nu se facă? zise ascuÈ›indu-È™i dintr-odată glasul.
 E totuÈ™i o lume demodată, orice-ai spune, să È™tii.
 Da...Parcă È™i moda asta, mai bine n-ar mai exista.
 Și voi ce faceÈ›i? întrebă Elvira după un moment de tăcere. Parcă aveaÈ›i un televizor dincolo.
 S-a stricat. Ne-om lua noi altul. Acum nici o lună s-a stricat. Da' să È™tii că dacă fata vrea s-asculte vreo poveste, avem noi plăci; avem multe.
 Nu, nu, ei. Ce acasă nu poate s-asculte?...
 Cum vrei, mamă. Da' o să se bucure taică-tu când o să vă vadă, se emoÈ›ionă femeia privindu-le.
 Și probabil c-o să se bucure È™i mai mult c-am venit doar eu, nu?
 Haide...Lasă, nu s-au înÈ›eles ei prea bine, dar n-are nimic cu el. Și să È™tii că de-aia mai stă el pe unde stă. Vrea să-È™i mai facă curaj, dacă dă ochii cu el.
 Lasă, că nu-l mânca.
 Nu, da' vrea, È™i eu vreau, să fie-nÈ›elegere.
 Da' vine, până plecăm noi.
 Da, vine, sigur! Da' ia uite ce cuminte e Ana ta; mititica! N-a scos o vorbă, È™i se uită cu drag la fată, care-o privea timidă.
 Ei, È™i ce-ai vrea să zică?
Ana își mută privirea pe fereastră și bătrâna oftă, neștiind ce să mai spună.
 Uite, de multe ori stau aÈ™a singură È™i nici n-am cu cine vorbi.
 Păi, dacă tata e plecat tot timpul...
 ...Mai iese È™i el, ce vrei. Da' parcă vine! sări ea deodată. Da, uite-l că vine, È™i-o făcu să privească pe geam.
Uite cine-a venit! se duse apoi să-l întâmpine.
 Aa, Elvi! Chiar mă-ntrebam...oare n-o să facă È™i-acuma ca alte dăți? O să spună că vine È™i de fapt...
O imbratișă călduros mirându-se ușor de propria emoție.
Numai tu ai venit?
 Da, Ștefan n-a putut să vină.
 ÃŽmi pare rău.
O zări pe Ana și se însenină.
Uite...N-am mai văzut-o de când era-n leagăn. Hai, vino!
O luă pe copilă și-o privi îndelung.
Mare s-a mai făcut!...
 El e bunicu' , îi spuse bătrâna.
 Mi-am dat seama, îi făcu ea semn că-ntelege.
 Sigur că-È™i dă seama, se bucură aÈ™ezându-se. Și cum de te-ai hotărât în sfârÈ™it să vii?
 Păi nu v-am mai văzut de mult. Ștefan n-a venit pentru că e foarte ocupat.
O aprobă pe gânduri, și-și zise să schimbe vorba.
 Știi că astăzi vine È™i Alexandru...
 Da, am vorbit cu el acum câteva zile. Și de-asta am venit; să-l vedem.
Mai ales că Ana, nu mă mai slăbea, să-l vadă pe Alexandru!
 Da’ de unde-l È™tie ea pe Alexandru?
 N-am fost acum vreo doi ani la el, să-l lămurească Ștefan cu casa?
 A, da, c-aÈ›i fost pe la el; mi-a spus Lina, da...
 Dar nici nu eram sigură că vine azi. Părea aÈ™a, nehotărât...El nu s-a-nsurat, nu?
 Nu s-a-nsurat! zise Lina care abia aÈ™tepta prilejul să intre-n vorbă. Cred că de-aia s-a È™i mutat.
 Nu poÈ›i să È™tii, îi spuse bărbatul.
 Hai lasă, c-aici ce făcea? D-aia venea el să spună poveÈ™ti, să-i adune pe toÈ›i; mai erau È™i fete...
 ÃŽi place să povestească, se împotrivi în continuare bărbatul. Are daru’ povestirii. Când o să vină fii sigură c-o să-nceapă iar să povestească. El nu se poate abÈ›ine; are aÈ™a o plăcere să povestească. Nici nu È™tiu de unde È™tie-atâtea; probabil că le È™i scorneÈ™te. Da' are darul ăsta.
 Da, da' È™i de-asta venea el, îți spun eu, îi zise nevasta pornită. A renunÈ›at la pământ, È™i normal că trebuia să-nchirieze casa-din ce trăia? - È™i s-a mutat la oraÈ™. Acuma ce-a făcut acolo... A făcut niÈ™te studii, nu È™tiu; È™i n-am idee de ce nu s-a-nsurat. Da' a fost È™i el amărât...continuă ea după o clipă. Era aÈ™a ca Ana când a murit taică-su. Și ce rău mi-a părut! Vorba aia, era fratele meu. Ei, È™i-acum cât timp- i-a murit È™i mamă-sa.
 Știu, mamă, È™tiu.
 Și-acum dacă vinde casa... ori are nevoie de bani, ori È™tiu eu.
 Am înÈ›eles că se descurcă, îi zise Elvira cam plictisită.
 Da' parcă vad, relua Lina, c-or să se strângă nu È™tiu câți aici. Și după aia probabil or să se-adune la el.
 Pai de ce? se miră Elvira.
 Doar nu pleacă-n aceeaÈ™i zi.
 Și de ce nu doarme-aici?
 A, da' e-nchiriată camera. De vreun an.
 AÈ›i închiriat-o iar?
 Păi ce să facem, continuă ea posacă. E-n partea ailaltă, nu ne deranjază..
 Da. Și deci chiriaÈ™ul e plecat.
 Apăi omu' ăsta de dimineață până seara, e plecat; n-am văzut aÈ™a ceva! Da-n fiecare zi.
 Cine È™tie ce treburi are, zise bătrânul.
 Lasă-mă, Grigore, că e culmea! Da' o zi nu-l vezi pe-aici. I-auzi-l c-a venit! Imediat! strigă ea pentru a mai potoli bătăile insistente.
Cu un aer ușor îmbătrânit încă tânărul Alexandru își făcu o intrare plină de politețe. Foarte simpatică îi era Ana, așa că nu putu decât să-i promită poveștile, lucru care de altfel îl bucura.
 Și cum de te-ai hotărât să vinzi casa? îl întrebă Elvira cu un zâmbet È™iret.
 Ce să mai fac cu ea?... zise Alexandru arătându-i aceeaÈ™i mască. E frumoasă, e-adevărat, dar...de locul ăsta nu prea mă mai leagă nimic.
 Ei, mai suntem È™i noi... interveni blând Lina.
 Da, numai că nu mai am de ce să stau aici, vreau să spun.
 Casa e f rumoasă, într-adevăr, adăugă Grigore.
 Apropo de casă, reluă el, l-am chemat È™i pe Costache; să ne mai relaxăm, i-am promis Anei c-o să spun poveÈ™ti - am mai cules unele deosebite. Trebuie să mă mai liniÈ™tesc È™i eu. O să stabilim mâine cum e cu vânzarea.
 Și el ce zice? Cam cât dă pe ea? întrebă Lina grăbită.
 Dă vreo câteva milioane.
 Ei, nu vrei să spui...
 Nu, da' n-am stabilit nimic.
 Și-È›i place acolo, la oraÈ™? Mai mult decât aici?
 Cum să nu-i placă, mamă? Da’ ce se compară?...
 Lasă că È™tiu io ce zici tu...Numai că eu l-am întrebat pe el.
 Da, e mai comod acolo; ăsta-i adevărul, răspunse uÈ™or amuzat.
 O fi, spuse ea sec. Dar È™-aici e frumos; cu grădini, vii...
Câteva bătăi în ușă îi rupseră visarea.
 Trebuie să fie Costache, zise Grigore.
La ușă apărură soții Petru cu fiul lor de vreo treisprezece ani și o altă familie, vechi cunoscuți.
 Vai! Ce bine-mi pare că vă văd! îi îmbrățișă Lina. Radule, de când nu te-am mai văzut! HaideÈ›i!
 Salutări doamnei, zise Șerban când intrară.
 Ce faci, Grigore?
 Tu ai mai fost pe la Șerban, spuse Lina cu un surâs vădit de emoÈ›ie, dar eu; de când nu i-am mai văzut!
 Ia uite, ce fetiță frumoasă!
 Þi-am spus eu că e aici? Să vezi ce-o să auzim...
Toată agitația se stinse repede, și în centrul atenției păreau să răsară poveștile.
 Ai ajuns tu orâșean, măi Alexandre? îi zise energic Șerban.
 Am ajuns, ce să fac, zâmbi el.
 Dar nu ne-ai lăsat. O să mai vii pe aici, nu? Să ne mai povesteÈ™ti È™i nouă, că pe toÈ›i ne lăsai muÈ›i, zău aÈ™a.
 Doamne, ce mă mai speriam! zise Maria. Þin minte că nu-mi venea să mai ies seara din casă pentru nimic!
 Da; povesteÈ™te-ne! îl rugă stăruitor Ana.
 LăsaÈ›i omu-n pace! spuse Lina prefăcut. Nu-i nici o juma’ de ceas de când a venit.
 Nu, chiar vreau să vă povestesc. Mă relaxează. Asta pe care-o să vi-o spun acuma mi-a zis-o È™i mie cineva. Domnule, un om, zise el după un moment, a avut o-ntâlnire, mai ciudată. Avea probleme în familie, nu se mai înÈ›elegea cu nevasta, nu prea mai avea bani, È™i s-a dus la o ghicitoare. La-nceput ea s-a ferit să-i spună mare lucru. Dar fiindcă omu' era disperat - mă-nÈ›elegeÈ›i - i-a spus, mai întâi, că lucrurile îi apar tare urât. I-a spus să se ferească fiindcă cineva îi vrea râul, È™i că multe sunt din vina lui; nu se ruga deloc, nu era credincios...È™i-aÈ™a era. I-a zis să mai meargă pe la biserici, È™i-a spus niÈ™te vorbe magice asupra lui. Omul a plecat. Domnule, era seară, fiindcă el nu vroia să fie văzut ziua pe-acolo. Era foarte obosit, chiar ciudat de obosit. Și deodată simte că se-mpiedică de ceva. Când se uită, ce credeÈ›i că era? O ditamai pisica neagră.
 Diavolu’, mamă, diavolu’!
 StaÈ›i să vedeÈ›i! Pisica asta i se tot È›inea printre picioare. I-a dat el un È™ut, da' mâța doar a mieunat È™i iar l-a-mpiedicat. Nici nu-È™i dădea seama de unde-apare È™i cum de nu se sinchisea de picioarele lui. Lume mai era pe stradă, dar parcă nimeni nu se uita, parcă numai el o vedea.
Cu toții tresăriră la câteva bătăi în ușă.
 Uf, ce m-am speriat! strigă Lina. Intră, e deschis!
Iancu și Paraschiv, doi vechi prieteni ai lui Alexandru.
 Săru' mâinile! Nu deranjăm, nu? zise Iancu stânjenit. Mi-a spus nea Grigore că se-ntoarce Alexandru. Și-am zis să venim să-l vedem È™i noi; nu vă supăraÈ›i.
 Nu ne supărăm, spuse stăpâna casei. LuaÈ›i loc colo-n colÈ›. Uite, e un scaun, È™i pe lădiÈ›a aia.
 Să trăieÈ™ti, Iancule! Paraschive!
 Ia-uite-ta la voi, mă! le zise È™i Alexandru. Bine că vă văd.
 Hai, Alexandru mamă, zi, că m-ai făcut curioasă. Ce pisică nenorocită! se exaltă Maria către ceilalÈ›i.
 AÈ™a, È™i deci pisica asta o vedea numai el. Și era tot mai ameÈ›it. Pâna la urmă își dă el seama că e ceva necurat; da' nu reuÈ™eÈ™te să se-nchine, domnule. Tot încearcă È™i nu reuÈ™eÈ™te. Și nu mai È™tia de la o vreme nici drumul; nu mai recunoÈ™tea casele. Nu putea să-È™i deaseama care e casa lui. Și pisica i se tot împleticea printre picioare, È™i mieuna ascuÈ›it. Putea să vadă cum îi luceau ochii, vă daÈ›i seama, era beznă - aproape. ReuÈ™eÈ™te el, când abia putea să se mai È›ină pe picioare, să se-nchine cu limba. Și de disperare, se ruga să-l scape Dumnezeu de arătarea asta. Abia de la o vreme își dă el seama că pisica nu mai era, È™i că trecuse câțiva kilometri de sat. Și-a plătit omu' pe la toate bisericile.
 Vai de mine! Ai văzut ce face necuratul?!
 Da io cred, zise Lina, că È™i baba aia, ghicitoarea, avea o legătură. Cine È™tie ce-i făcuse.
 Da' e un pod pe la Horezu pe-acolo, reluă, Alexandru, despre care toÈ›i spun că e blestemat. ÃŽnainte, ,când nu se circula cu maÈ™ini, caii se speriau, o luau razna, când trebuiau să trecă în special noaptea peste pod.. Câteo-dată au È™i căzut oamenii cu căruÈ›ele-n apă, È™i s-au făcut praf de stânci. Și-acum sunt multe accidente acolo, deÈ™i pentru mulÈ›i nu e nimic suspect. Dar pe vremuri, unii care erau nevoiÈ›i s-o ia seara, sau dimineaÈ›a foarte devreme peste pod, pe jos, auzeau gemete, scâncete, È™i cei care aveau curajul să stea-n loc È™i să se uite mai atent vedeau jos, la malul apei, sau chiar sub pod, oameni scofâlciÈ›i, tot felul de arătări. Odată o femeie a coborât pe o potecă de la marginea podului fiindcă i se păruse ei c-a auzit un plânset de copil, de sugar. De unde-atâta curaj pe ea nu È™tiu, dar chiar sub pod a văzut stând în apă o femeie cu un copil înfășat, È™i când femeia a-ntors capul spre ea era. atât de urâta, deÈ™i nu era bătrână, da' atât de urâta că, încât a luat-o la fugă zbierând. Femeii ăsteia, care mai târziu s-a spânzurat, se spune că-i murise un copil de doar câteva luni, È™i c-apoi ea tot visa că i-l luase podul. AȘA că pe-acolo - mulÈ›i au spus de fapt - sălășluiau sufletele morÈ›ilor, care-i chemau pe cei vii.
 Doamne Dumnezeule, mare eÈ™ti! se-nchină Lina speriată.
 Da'..cine să blesteme un pod? se miră adânc Maria.
 N-am idee, da'...să vă mai spun alta. Un batrân pe care l-am cunoscut la Horezu îmi spunea că un nepot de-al lui s-a dus odată cu cineva să culeagă ciuperci È™i nu s-a mai întors de la pădure. Prietenul ăsta cu care-a fost s-a-ntors spre seară speriat zicând că nu È™tie unde-a dispărut celalalt. Și totuÈ™i aÈ™a galben ca lămâia cum era parcă È™tia el ceva. După mai multe zile a fost văzut celălalt printr-un sat din apropiere, murdar ca naiba È™i mergând pe È™apte cărări, È™i strigând că el se-nsoară cu moartea. Oamenii credeau că e beat, da’ nu era, domnule. Pană la urmă l-au luat la-ntrebări, al cui e È™i de unde naiba vine, da' nu se puteau înÈ›elege cu el. Au chemat pe cineva È™i pâna la urmă l-au dus la un spital. Și vestea a ajuns È™i la părinÈ›i. S-au dus, au încercat să-l întrebe ce i se-ntâmplase, dar nimic. Nici pe cel cu care plecase-atunci nu-l mai recunoÈ™tea. Ãsta, care abia-È™i revenise între timp, s-a speriat È™i mai rău. Le-a spus după aia, după ce-au plecat de la spital, că-n seara aia, chiar înainte să se-ntoarcă, au văzut ceva alburiu care strălucea È™i care părea să se miÈ™te. Era un loc strâmt, È™i copacii păreau să fie aÈ™ezaÈ›i în cerc acolo. Când s-au apropiat au încremenit amândoi. Pe deasupra ierbii se strecura o fată îmbrăcată în mireasă, slabă È™i albă la față, încât părea vopsită. Rochia pe care o avea era foarte lungă È™i subÈ›ire, È™i plutea pe deasupra ierbii, iar picioarele nu i se vedeau. Dar ce i-a-nspăimântat pe amândoi era strălucirea pe care o răspândea în jur. Chiar È™i faÈ›a îi strălucea. La-nceput ei au rămas aÈ™a iar ea părea că nu-i vede. Dar apoi s-a îndreptat spre ei. Cum nu erau chiar unul lângă altul au fugit fiecare unde-a apucat. După ce-a fugit câțiva zeci de metri, tot uitându-se-n urmă, ăsta a văzut printre ramuri că lumina o luase cam pe unde-a fugit celălalt. Da' nu s-a mai oprit din fugă până n-a ieÈ™it din pădure.
 Vai de mine! Da' l-au crezut?
 Cum să nu-l creadă?! Da' sunt adevărate! izbucni Lina înfiorată.
 Acuma nu È™tiu, că nu mi-a spus. Dar È™tiu că celălalt È™i-a revenit dintr-o dată după câteva luni; È™i era internat la un spital de boli mintale...
Ana vedea parcă în lumina fumurie a încăperii rochia ei transprentă, și privirile atente și lucioase ale celorlalți o înfricoșau și-i plăcea nerăbdarea cu care aștepta toate aceste umbre să se lase peste casă. Erau fermecate toate, și ceilalți parcă scădeau în lumină, cu teama de duhurile care erau pe-afară. Îi plăcea știind că este înconjurată de toți și protejată de ele. Alexandru cunoștea toată această lume, o întâlnise și știa că vine din ea. Iar acele strigoaice care așteptau la marginea pădurii nu puteau să ajungă pâna aici. Îi plăcea cum povestește și liniștea prin care putea să le-audă șoaptele. Cu toții le așteptau și le știau prin jur; iar el vorbea. Se vedea pe fețe emoția și bucuria lui de-a le aduce-aici. Da; și ea s-a dus atunci să vadă cine e...Ochii le palpitau, și în lumina tot mai slabă se puteau înfiripa demonii; era timpul lor. "Mărioara, Mărioară! Ieși puțin afaară!". Dincolo de ferestrele strâmte așteptau toate aceste ființe, ca să se-arate. Bine, încă una. Ana le cunoștea emoția, și vedea cu ochii lor. Pădurea se-nroșise, și se lăsa noaptea.
 Da È™tiu că la poveÈ™ti nu te-ntrece nimeni! zise zâmbitoare Lina.
 Doamne, câte se-ntâmplă pe lumea asta! adăgă È™i Maria înfiorată.
 Ei, da; da' l-am obosit pe bietul Lisandru...observă Grigore cam ostenit de-atâtea întâmplări.
 Nu sunt obosit. Dar pe ziua de azi ajunge cu poveÈ™tile, într-adevăr.
 Noi ne ducem, zise Șerban răguÈ™it de multă emoÈ›ie È™i tăcere.
 PlecaÈ›i?
 Pai e, e timpul, încheie el È™i se ridică.
 Și mai veniÈ›i? întrebă Lina pășind cu ei încet înspre ieÈ™ire.
 Om veni după ce rezolvăm cu casa, în câteva zile. Fiindcă după aia tot plec, răspunse Alexandru.
În amurg vântul flutura prin frunze ca o ploaie de toamnă neîntreruptă și ferestrele scunde zugrăveau dealuri gălbui și liniștite.
 MergeÈ›i sănătoÈ™i! Și È›ie, Elviro, drum bun, mamă! le strigă Lina celorlalÈ›i de pe uliță.
A trecut repede ziua asta, îi zise ea lui Grigore întrând.
 A trecut.
Bătrânul se apucă să-și lustruiască niște pantofi, sub privirile gânditoare ale Linei.
 Doamne, da' ce m-a mai speriat È™i Lisandru...începu ea. Băiatu' ăsta ori povesteÈ™te ori nu. Și vezi Gore câte sunt È™i noi nu È™tim? Da' Răduleasca asta e chiar fricoasă, continuă ea după o clipă. Nu zic, È™i io m-am speriat, da' ea e culmea. La orice, aoleo È™i aoleo! Și vezi mă Gore că Ștefan n-a venit? Ãla s-a supărat; de tot pe tine, îți spun eu. Da’ termină domnule cu ăia, că te vezi prin ei!
 Ee...lasă. AÈ™a-s femeile, ce vrei? spuse el după ce mai lustrui de câteva ori.
 Uite ce te-ntreb io È™i ce zici tu...
 N-ai zis că Răduleasca e fricoasă?
 Lasă, domnule, că vorbeam de Ștefan. Și ce, nu e?
 Păi aÈ™a-s femeile, ce vrei?
 Da.... Si cu Ștefan pâna la urmă ce-ai avut?
 Da' eu n-am avut nimic cu el. Nu mai vrea să ne vadă È™i gata, È™i trecu la altă pereche.
 Ce uÈ™or È›i-e È›ie să zici!...
 Și ce-ai vrea să fac?
 Să termini cu ăia odată, că nu mai pot să respir.
 Las' că termin acuma.
 Da' n-a venit parcă Vasile? C-am auzit uÈ™a.
 O fi venit, zise el liniÈ™tit.
 Nu È™tiu pe unde tot umblă omu' ăsta...
 Umblă È™i el...ce să facă-aici?
Seara cădea liniștită peste povești și vii, umbrindu-le pe toate.
 M-ai omorât! Pâna nu-i faci tu oglindă nu te laÈ™i, se bucură ea văzând că termină.
Da' aprinde și tu lumina; că nu se mai vede nimic, zise Lina după ce se sculă să caute un alt ghem de lână.
 Păi aprinde-o È™i tu, că tot te-ai sculat.
 Ia mai fă È™i tu ceva; nu vezi că eu am treabă?
Se așeză ostenită după ce-l găsi; însă n-avem chef de croșetat.
Dar poate-o să-i spună Elvira că n-avem nimic cu el, și că vrem să-l vedem.
 Lui Ștefan?
 Dar cui?
 Să-i spună, Lino, să-i spună. DeÈ™i e cam căpcăun. Aveam eu ceva cu slujba lui? Doar i-am spus că-È™i bat ăia joc de el.
 Lasă-l È™i tu să hotărască singur.
 ÃŽl las, acuma...
 Sfântă Fecioară! Doamne Dumnezeule! Se-ngălbeni Lina. Ce-i aia, Grigore?!
 Da' ce-ai, Lino?
 Diavolu' ! È™opti ea închinându-se.
Bătrânul se uită și încremeni.Pe geam se zărea un cap întunecat, cu două coarne ascuțite. Prin lumina chioară se distingeau clar ochii roșcați și pătrunzatori, care priveau sfidător.
 Doamne, murmură el. Stai calmă, Lino, o sfătui el tremurând.
 Uite, parcă râde...A dispărut! se cruci ea. Doamne, ce-o fi fost asta?...
Aoleo, Grigore, să ne ducem mâine la biserică, s-aprindem lumânări.
 Ne ducem, ne ducem, îi zise el uimit. Hai să ne culcăm, Lino. C-aÈ™a, ne speriem singuri È™i n-o să mai dormim deloc.
 Da' cine să mai doarmă?
 Lasă, c-o să dormim. Haide, lasă...
Ramaseră așteptând în întuneric, speriați de gânduri.
Chiriașul socotea și cu cât socotea mai mult cu atât îi ieșeau mai prost calculele. Luă din nou la rând chitanțele și foile din registru. În lumina slabă i se pierdeau ochii pe cifrele mici, scrise cu cerneală, iar oboseala îi strica toate înmulțirile. Dacă l-ar fi înșelat numai prima oară mai era cum mai era. Dar nu mai era sigur de nimic. Niciodată nu se chinuise-atât, și nu i se păruse nimic ciudat atâtea zile. Si-l mai îcurcaseră și moșii, cu țipetele lor. Se mai certau ei, dar nu despre diavol. Liniștea începea să-i țiuie în urechi, și să șteargă tot mai rău cifrele. Abia acum vedea că trecuse greșit cifrele de la vânzări, în altă rubrică. Trebuia să schimbe tot registrul. Răsuflă totuși ușurat, amuzat și enervat de propria neatenție. Liniștea era acum tulburata de bătăi în ușa de la intrare.
 Coană Lino! strigă omul batând insistent.
Se miră că sunt căutați la ora asta.
 Aoleo, Grigore, se auzi din camera vecină, du-te È™i deschide.
 Da, stai, stai că mă duc. Au, stai! Du-te tu, că mi-am prins picioru-n asta.
 Pă unde-ai coborât, mă?
 Nu È™tiu, că nu văd nimic.
Omul bătea și striga de zor.
 Unde naiba e lumina?
 Pă unde eÈ™ti?
 Aicea e peretele dinspre hol?
 Coană Linoo!
 Unde e clanÈ›a?
Se auzi o bufnitură.
 Ce-ai făcut?
 Lasă-mă, c-am alunecat... È™i nu pot să-mi scot picioru' din tăblia asta nenorocită.
 Bravo! Au, nu, ăsta e peretele.
 Coană Linoo!
Chiriașul îndoise registrul sprijinindu-se pe el de râs; știa c-ar fi fost bine să deschidă, dar nu-i venea să-ntrerupă așa ceva nici mort.
 Coană Linoo! striga omul tot mai răguÈ™it.
 Nu văd nimic; tu ce faci acolo?
 Lasă-mă, că mi-am prins picioru’, lasă-mă!
 Coană Linoo!
 Fir-ar să fie azi È™i mâine de pat idiot! Cum naiba...
 Aaah! A dracu' de sobă!
 Și nu văd nimic.
 Da' lasă-l dragă să bată, lasă-l să bată!
Îl durea abdomenul și-abia putea să respire, dar se liniști. Totuși nu vroia să fie auzit. La urma urmei îl vor întreba a doua zi de ce n-a deschis; iar el dormea.
De la un timp bătăile în usă încetară, ca și bufniturile din camera vecină. Chiriașul se schimbase și-acum aștepta să-i vină somnul. O pace adâncă părea să se lase peste toate, și doar lătratul înfundat al unor câini adormiți se pierdea în noapte ca un ecou, tulburându-i liniștea.
Dimineața chiriașul plecă în grabă, când încă bătrânii nu se sculaseră, pentru a întâlni un alt agent de vânzări. Avea destulă treabă cu registrul, și timpul nu-i fusese niciodată un prieten. Era răcoare din cauza adierilor prelungi, și începea să-i pară rău că nu se îmbrăcase ceva mai gros. La ieșirea din sat se auzi strigat. Se întoarse și-l recunoscu pe Ilie, un cunoscut de-al gazdelor.
 Nea Vasile! se opri omul obosit de-atâta grabă. Să le spui lu' conu Grigore È™i lu' coana Lina, că io nu mă mai duc acuma că n-am timp, că le-au scăpat caprele din vale. Nu È™tiu cine a-intrat pe-acolo cu maÈ™ina È™i-a rupt gardu'. Să le spui să se ducă să le caute cât mai repede, că pâna-acuma deja cred c-au ajuns pe măgură-ncolo. Io am venit È™i-aseară È™i-am strigat la usă-o groază, È™i-am tot bătut, da' n-a ieÈ™it nimeni. Atuncea mai erau vreo două-trei capre-n curte, da' restu' cred că s-au dus încolo, după deal, È™i le pierde.
 Mă Ilie, eu n-am timp acuma să mă duc, ce să zic...Poate ne-om întâlni cu vreun sătean, È™i-i spunem lui.
 Cum zici, că io n-am timp să mă duc. Mata mergi spre Ciordeasa?
 Da.
 Hai că merg È™i io.
Porniră amândoi în pas iute pe drumul prăfuit, în lumina puternică a dimineții.

septembrie 2000