Se amestecă haotic amintirile în mintea mea și de fiecare dată mi-e greu să continui deși știu unde am rămas, știu fiecare detaliu, retrăiesc fiecare clipă.
Regrete.
Regretele sunt inevitabile și inutile.
Atunci când orașul a prins din nou viață, când marea își schimbase culoarea renunțând firesc la culoarea gri apăsătoare a reflecției norilor și fremăta încălzită din nou de soare, când iahturile au prins să-și poarte turiștii relaxați sau proprietari excentrici și faimoși...
...atunci noi două trebuia să plecăm...
Îmi părea tare rău că voi părăsi acel loc minunat.
În ultimele zile, așteptând la rând în fața unei tabacherii să-mi cumpăr țigări, priveam cu inima strânsă, cu un nod în gât, gata să izbucnesc în plâns, vederile expuse.

Liguria- rezona în mintea și-n sufletul meu. Orașul florilor și-al mării.

Ca și Ana simțeam că-n acel colț de lume, în acel golf din coada Italiei, cum spuneam noi, era loc pentru toată lumea, gândeam subiectiv desigur, dar cum puteam altfel când toate în jurul meu erau așa cum mi-aș fi dorit mereu să fie?
Îmi aminteam despre o poveste din copilărie unde se vorbea despre tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și eram convinsă că odată pornită pe drumul spre întoarcere, toate acele imagini despre fericire se vor șterge încet, se vor topi în mine fără putința de a le reține la nesfârșit, voi ajunge să-mi închipui că au aparținut, în cele din urmă altei vieți sau doar închipuirii mele.
Sufletul meu se va îngreuna, odată intrați în România, cu gropile străzilor, cu imaginea blocurilor gri ce amintesc despre un altfel de sclavie, ochii mei vor întâlni priviri suspicioase și triste, închistate într-un spațiu strâmt, fără lumină, fără scăpare...
Eram timorată mai ales când încercam să-mi imaginez ce simte Ana, mă așezam uneori în pat, închideam ochii și-mi repetam la nesfârșit...
...eu sunt Ana și trebuie să mor...
încercând astfel, cu o curiozitate bolnavă, să trăiesc drama prin care trecea ea, să-mi explic felul ei blând de a-și accepta întotdeauna înfrângerile ca pe ceva firesc.
Uneori, relevând anumite flash-uri în care credeam eu că se reflectă de obicei slăbiciunea oamenilor, încercând să mi le aplic mie, apoi să caut soluții de scăpare sau de împăcare cu situația dată, mă ridicam brusc, cu inima-n gât, scrâșnind aiurea din dinți și începeam să plâng prostește, numai imaginându-mi.
Eu n-aș fi făcut față...


Mi-aș fi dorit, așa cum mergeam noi două pe stradă, eu vie, cu nasul în vânt mirosind a viață, ea sprijinită uneori la brațul meu, cu ochii ei verzi, care parcă se măriseră de când slăbise, cu buzele albe, cu mâinile subțiri, străvezii, gata să se topească, aș fi vrut să se întâmple ceva, nu știu, orice, să o lovească ceva din senin, să cadă deodată, să nu aibă timp să-și dea seama.
Să-i fie astfel cruțat sufletul de suferința pe care ți-o poate da propria-ți degradare.
E atât de...ciudat, de inutil să realizezi că în următoarea perioadă pașii tăi n-or să mai bată străzile, picioarele, mâinile, inima și tot ce alcătuiesc ființa nu-s decât elemente ale unei mașinării create de cine mai știe, poate de o entitate superioara, poate de natură, supusă uzurii, reciclată pe cât posibil dar inevitabil perisabilă, inevitabil distructibilă.
Va rămâne în amintirea noastră...aceste cuvinte îmi stârnesc de fiecare dată un sentiment de tristețe...
nenorocite cuvinte...
Și sigur ea, Ana se măcina zilnic gândindu-se.
De aceea consideram că ar fi fost mai bine să moară brusc. Având timp să se gândească, murea în fiecare zi câte puțin.

Ziua în care am hotărât să plecăm a fost prima în care am intrat în casa lor.
N-am putut dormi în acea noapte. M-am furișat din pat și am mers pe terasă.
Din cauza plecării se stârnise o oarecare isterie. Cumpărături, cadouri, planuri, întrebări, toate dansau o horă nebună în creierul meu. De aceea m-am așezat pe scaun și am încercat să-mi limpezesc mințile, să-mi iau rămas bun de la ceea ce însemnase pentru scurt timp casă.
Nu aveam chef să ascult pe nimeni.
Nu mă interesa nimic. Aveam impresia că el, soțul meu se bucură, că-mi acordă subit o atenție exagerată care în loc să mă stimuleze, mă adâncea parcă mai tare în depresie. Cum să se bucure că ne vom despărți? Mi-aș fi dorit din tot sufletul să rămân, ce anume îl pornise să mă vrea acasă, acolo unde știa că nu mă așteaptă nimeni, că voi chinui de una singură încercând să fiu și mamă și tată pentru fiul nostru, încercând să rezist zi de zi absurdității unor oameni de care mă despărțisem fericită că nu va trebui să-i mai văd vreodată.
Când s-a luminat de ziuă, s-a trezit și el.
- Ce faci aici?
- Mă gândesc. Nu vreau să plec. Mai ales nu vreau să mă întorc acolo, la ai tăi.
- Păi și unde ai vrea să stai? Avem altă soluție?
- Păi ar fi, aș merge și-aș sta cu Ana, apoi m-aș întoarce.
- Iulia, am mai vorbit despre asta, tu te gândești doar la tine?
- Nu, eu mă gândesc la noi, vreau să fim împreună, să ne creștem fiul amândoi. Se poate, de ce nu vrei să rămânem aici?
- Știi ceva, n-ai decât să faci cum vrei, dar dacă va fi ca într-o zi, să nu ne mai descurcăm și fiul nostru va avea de suferit din cauza asta, tu ești singura vinovată.
Nu era corect.
Dar nu i-am mai zis, oricum ar fi fost inutil.

Aveam emoții când am sunat la ușa lor. Clădirea era mai veche decât cea din care tocmai mă rupsesem cu lacrimi în ochi să plec.
Ne-a deschis Mirko, mi s-a părut extrem de obosit, nu ne-a privit nici o clipă în ochi, de fapt niciodată nu-mi amintesc să-i fi întâlnit privirea în acea perioadă.
Casa era superbă în interior, toate erau parcă mici și armonios așezate, se cunoștea că fiecare lucru purta amprenta înțelegerii, a iubirii.

Se auzea din dormitor râsul lui Andrei și al Anei.
Mi s-a strâns stomacul de tristețe, mi-am zis în gând a mia oară
...e prea mult pentru mine, nu știu dacă o să rezist...
În casă ne-au întâmpinat Dănuț cu Diana. Era prima dată când îi vedeam deși aveam impresia că-i cunosc de când lumea, Ana mi-i descrisese perfect.
Mi-a plăcut mult Dănuț, părea mult mai tânăr decât era, de fapt ei frații, amândoi păreau să nu aibă vârstă, aceeași ochi verzi, pătrunzători, aceleași buze senzuale, același comportament, de parcă veniseră pe lume datori ca toată lumea să se simtă bine, să-și găsească un loc, să nu stea stingheri.
Era atât de trist, am simțit din privirea lui că e doborât de hotărârea Anei, ce nebunie să vrei să înfrunți singur moartea, să nu ai pe nimeni apropiat alături!
Mi l-am închipuit brusc cum îi mângâia mâinile mamei lor, nu demult...
Ce familie tristă!
Diana mi-a părut înainte de toate o femeie deosebit de frumoasă, corpul ei era atât de fin, hainele atât de potrivite, părea ieșită cumva din decor, aterizată aiurea între noi, oameni triști și sobri.

Am intrat în dormitor și i-am găsit pe cei doi în pat, aveai impresia că sunt doi frați care tocmai s-au trezit din somn și se hârjonesc. Amândoi în pijamale, erau ascunși sub cearșaf, am râs strâmb, încercând o simulare palidă a dezamăgirii că nu știu unde s-ar putea afla.
Nu mă puteam preface, nu sunt bună uneori să mimez stări în contradictoriu cu ceea ce simt.

De fapt consideram că, înafară de fiul meu, viața mea se irosise până în acel moment degeaba, nu realizasem nimic, nu aveam aspirații, nu aveam chef de viață, eram deja înfrântă și lupta nici nu începuse măcar.
De ce nu alesese soarta pe cineva ca mine să extermine, dacă tot trebuia să mai rărească oamenii?
Ea ar fi putut să facă ceva, își câștigase prin sacrificii dreptul la fericire.
Eu trecusem doar prin compromisuri, eram lipsită de voință, nu aveam casă și mă sufoca incertitudinea în care eram nevoită să-mi cresc copilul.

S-a ridicat când m-a văzut, era aproape roșie în obraji.
M-a prins de braț, mi se părea că are totuși ochii înlăcrimați și-i tremurau mâinile.
Pe comoda cu sertare stăteau împrăștiate o mulțime de medicamente. Fiole, folii, cutiuțe și plicuri, pungi pentru perfuzii, o icoană din argint masiv cu Maica Domnului, goblenele ei, înrămate și așezate în patru colțuri ca pentru a alunga răul.
Mi-a observat privirea și am simțit cum mâna i se încleștează nervos, strângându-mă.
- Hai coborâm? Jos e târg, hai să-ți cumpăr ceva frumos.
I-am lăsat pe ceilalți și-am coborât , vestibulul m-a îngrozit, obloanele erau închise acolo, mobilierul vechi, treptele negre și abrupte, drumul spre fericirea ei trecea prin vestibul...ce prostii, ce coincidența parcă.
Târgul despre care îmi vorbise era în capătul străzii opuse celei pe care venisem noi.
Era aglomerat, mă oboseau culorile stridente, nu știu de ce, era aproape vară, ar fi trebuit să mă bucure.
Era haos în mine.
Ea se strecura surprinzător de repede, de parcă urmărea pe cineva.
Haine, electronice, bijuterii, accesorii, jucării chinezești, fețele oamenilor, tarabe și extensii ale lor, unele ridicate deasupra, rochii, fețe de masă, chestii tradiționale din in fluturau în vântul călduț, prosoape de plajă, eram incapabilă să procesez informațiile, eram un aparat de fotografiat, ochii mei făceau poză după poză...
Mi-a cumpărat o mulțime de nimicuri, ea și-a luat pulovere pentru cei de acasă, suveniruri, un ceas pentru taică-su, o eșarfă acelei femei, o șapcă nouă pentru ea, lui Andrei o placă mare pentru înot.
- Hai Iulia, ce stai așa pleoștită, uite ghetele astea, sunt super, probează-le, vreau să ți le iau.
- Sunt frumoase Ană, dar nu trebuie să cheltui cu mine...mă simt aiurea...
- Sunt ieftine draga mea, prietenia ta e neprețuită, chiar dacă ai mai auzit cuvintele astea. Ai un suflet deosebit, dar trebuie...să faci curățenie, o să cazi într-o zi, porți prea multe...acolo...
Cu degetul ei subțire mi-a indicat zona inimii, ochii ei erau atât de frumoși când stătea serioasă, fără să se încrunte.
Îmi venea continuu să plâng.
Un tânăr îmi recomandă o geantă, îmi zâmbește cuceritor, Ana îi dă banii și intrăm înapoi în gangul în care se află casa lor.
Totul se desfășoară repede și parcă lipsit de logică.
Se oprește în fața casei și, cu spatele la mine îmi spune
- Andrei știe, Iulia. Nu am putut să-l mint. E destul de mare, și-a dat seama, mai ales că o mai avea pe mama încă în memorie.
- Nu se cunoaște, nu pare afectat.
- Da, i-am spus că voi merge să mă tratez în țară, acolo sunt doctori mai buni și dacă nu voi câștiga, voi fi lângă el oricum.
- Și?
- Nu știu, am avut impresia că, ori nu înțelege ce înseamnă, ori...nu-l afectează, n-am fost o mamă model, legătura dintre noi e șubredă pe alocuri, tu știi.
Deși el e la fel de închis ca și mine. Mi-a zis Mirko. Plânge prin somn și se agață de el, are însă spirit de supraviețuitor, sper să reușească, e cel mai bun din școală, face doi ani într-unul, iar Mirko e cel mai bun om de pe pământ.
Tu și cu el de fapt, amândoi v-ați sacrificat cumva. Bărbată-tu ce spune?
- Spune că dacă mă întorc aici și n-o să ne putem adapta, eu sunt singura vinovată.
- Drobul de sare, nu?
- Da...
- Să nu rămâi în țară Iulia, gândește-te la fiul tău, tu însăți ai ceva al tău, aici lumea apreciază, ai putea reuși, tu ai și studii, trebuie să-ți dorești să fii fericită.
- Nu cred în fericire Ana.
- Nici eu nu credeam, dar sunt, da, nu te încrunta, o să vezi că o să fie bine.
- Așa zici tu...
- Așa cred eu.
Am intrat apoi, am făcut bagajele, Ana a desprins trei goblene și mi le-a așezat în geantă.
- Ca să nu mă uiți, ele îți vor aminti că-ți mulțumesc tot timpul. Ai apărut atunci când aveam nevoie, să nu râzi că spun așa, parcă faci parte din acel plan...
Cum să râd?
Lacrimile mi-au căzut pe căruța acoperită, peste ochii perfect redați ai cailor, cum să râd Ana?
- Sunt superbe, n-o să se supere Mirko?
- Nu, mai aredestule, el te respectă și nu-i place că ești la fel de tristă cum eram eu...când l-am cunoscut.

Andrei se juca cu fiul meu, ceilalți încropiseră o discuție, era o atmosferă ciudată, fiecare ar fi vrut să anime cumva spiritele, ar fi putut fi o duminică normală când ne puteam întâlni ca între prieteni.

Apoi ne-am despărțit prea brusc parcă.
Am îngrămădit bagajele în mașină, l-am strâns în brațe pe bărbată-miu, era aiurea faptul că atunci, în acel moment, aveam o poftă nebună să fac dragoste cu el, să-i simt mâinile, să-i aud vocea...
..”hai Iulia, nu mai sta încordată, nu-ți place, e bine așa?”
Nu era bine, nimic nu mai era bine, și nu știam dacă din cauza Anei sau din cauza mea.
Voiam să rămân.
M-am urcat în mașină, Andrei îi așeza pe mână Anei două mătănii, Mirko i-a cuprins pe amândoi, s-au ținut în brațe și-mi părea bine că nu aud ce-și spun, îmi venea să vomit de la atâtea senzații, i-am văzut apoi râzând, Dănuț a luat copilul, eu am închis ochii și m-am rugat să rezist, să nu plâng, să nu stric acest moment, deși-mi venea să cobor și să fug de toți, să mă pierd și să nu mai știu.
Am pornit.
I-am mai văzut, cum ne făceau din mână, pe cei rămași, soțul meu era deja întors să plece, Diana plângea în brațele lui Dănuț, Andrei încă ne mai privea cu ochi gravi, apoi mașina a dat colțul străzii.
Albert începuse și el să plângă.
Ana s-a întors spre el.
- Nu plângepuiule, o să te întorci, o să stai cu Andrei al meu, să creșteți aici, amândoi, îți promit eu că așa va fi, bine? O să-ți cumperi câte ceva din România, o să rezolve mama ta câte ceva și vă întoarceți, o să vină tot Mirko să vă ia.
Aveam impresia că Ana știe ceva ce eu nu știam, de fapt am crezut atunci absurd, pentru câteva clipe că e sigur un suflet revenit să-și clarifice chestii rămase din altă viață, că acesta va fi ultimul drum pe pământ, se va ridica și...m-am scuturat de gânduri, Ana îi povestea lui Albert despre o pisică, pe care o va lua cu el...de unde mai are resurse oare?
Ochii mei se agățau disperați de peisajul marin, de clădiri, de flori, de oameni, mașina mergea prea repede parcă, nu reușeam să prind nici o imagine clară pe telefon, nu făcusem destule poze cu aparatul, mai voiam...
Îi vedeam profilul Anei, devenise palidă, nu spunea nimic.
Am urcat apoi pe serpentine mult. Curbe scurte, închise, urcam în munți, mi se făcuse rău, îmi țiuiau urechile din cauza altitudinii, era o tăcere apăsătoare în mașină, apoi, după o curbă am avut impresia că o să cădem cu tot cu mașină în gol.
Sub noi era marea, soarele o făcuse roșie, suprafața ei imensă era atât de calmă, sufletul meu o cuprindea în întregime. O singură bărcuță cu velă, undeva departe...liniștea aceea...ideea că e primul răsărit de soare pe care îl văd eu și ultimul pe care îl va prinde Ana.
-Oprește Mirko, o aud spunând cu glas răgușit.
Mașina frânează brusc lângă un fel de parapet de lemn asemănător unui gard, dedesupt prăpastie, undeva jos se văd casele cu acoperișurile lor roșii, case din Sanremo, inima-mi bate haotic iar, simt că marea mi-a inundat sufletul.
Ana coboară-n fugă și se agață înainte de a cădea de parapet. Se chircește acolo și-ncepe să plângă în hohote. În răstimpuri din pieptul ei răzbăteau sugrumate sunete asemănătoare unui urlet reținut, mă împungea ceva în stomac văzând-o.
Coborâm și noi, e răcoare, aerul de munte e proaspăt, iarba e crudă , cum poate mintea să înregistreze atâtea deodată?
- Nu vreau să plec Mirko!
Acesta o ia în brațe, se așează cu ea în iarbă, își ascunde fața în curbura gâtului ei, șapca îi căzuse Anei, sub ea părul începuse să crească, arăta ca un copil, așa cum stătea frântă-n brațele lui, cu o mână atârnând aiurea în jos.
Fluturașul pentru perfuzie , lipit de brațul ei era semnul realității.
Mașinile treceau nepăsătoare pe lângă noi, de fapt viața însăși surâdea indiferentă...
Ce inutil!
Am intrat în mașină, n-avea rost să stau acolo, îmi venea să ies și să mă arunc peste lemnele alea așezate cruciș, eram convinsă că n-aș fi ajuns niciodată până jos, s-ar fi întâmplat să dispar în aer sau să mă opresc pe unul din norii albi ce pluteau sub noi, peste oraș.
Spațiul era atât de larg, noi oamenii atât de mici, de neputincioși...
Apoi, tot drumul ne-am ferit să ne gândim, am vorbit continuu, uneori Anei îi era rău, atunci Mirko, grijuliu, îi agăța perfuzia de un cârlig improvizat, îi punea acul și conducea încet sau oprea.
Noi doi, eu cu el, nu prea ne ziceam nimic, fumam unul lângă altul în tăcere, fiecare cu gândurile lui, cu durerea lui...
Nici nu ar fi fost nevoie, am fi exagerat cu ajutorul cuvintelor situația, ne-am fi făcut rău, era bine așa, să fumezi în tăcere, în noapte...
...la granița cu România...
sufletul meu rămăsese gol, ochii mă dureau de cât îi căscasem, mușchii mi-erau încordați de cât mă abținusem să nu plâng.
Acum nu-mi mai păsa, am închis ochii, mi-am sprijinit capul de marginea scaunului , voiam să dorm, nu-mi era dor să văd nimic, urma partea cea mai grea...