De-ale mele (Ziua copiilor)

Acum vreo opt ani de zile, eram într-un oraș de provincie, care mă adoptase cam forțat de împrejurări.
Murise tata...nu voiam să accept sub nici o formă dispariția lui neașteptată. Și nici nu era de acceptat, nu fusese niciodată bolnav de inimă și a binevoit să facă infarct. O să spuneți: ce-i cu asta ? li s-a întâmplat și altora ...da, dar fiecare spune ca necazul lui e cel mai mare, cel mai cumplit și mai greu de suportat. In zilele acelea dacă nu erau copii, și nu numai copiii mei( am un băiat și o fată)ci toți copiii care mi-au ieșit in cale, cred ca aș fi facut lucruri pe care le-aș fi regretat amarnic mai târziu. Am fost copil unic la părinți, nu am frați, nu am surori...după moartea tatălui am rămas pustiită de dor. Nu credeam ca tata a murit, știiam ca trebuie să-mi fac datoria și atât. Așteptam să revină împreună cu mama care a murit în urmă cu zece ani, în brațele mele.
In așteptarea mea, bateam la ușile școlilor, căminelor de copii, vorbeam cu copiii, cu tinerii care îmi ieșeau în cale. Ii ascultam cu interes și căutam sa le dau sfaturi, atât cât mă pricepeam și eram uimită
câte probleme pot să aibă acești copii. Cumpăram și împărțeam cu generozitate,cărți celor mai mari și dulciuri celor mici. Îi întîlneam la expoziții, ( cei de la Liceul de Artă îmi erau cei mai dragi, erau cei mai creativi )la spectacole organizate pentru ei, la teatru...( atunci l-am cunoscut pe Paul Ioachim ... cam târziu...), la competiții sportive, la plimbare în parc, la discotecă ...
...........................................................