Anșar privea incruntat orizontul așteptand să-i vadă venind dar ei incă nu se zăreau. Așteptarea asta dura de doua zile, iar incordarea si oboseala ii sleiseră de puteri, mai ales că pregătiseră totul in cele mai mici amănunte, astfel incat să fie scutiti de eventuale surprize.
- Mai trimite-l o dată, sopti Anșar iar sora sa eliberă porumbelul din mainile ei delicate urmărindu-l cu privirea.
- Cu cat sunt mai aproape cu atat se va intoarce mai repede.
Porumbelul se inăltă, se invarti de două ori deasupra Castelului Valhol apoi dispăru pentru ca numai dupa o clipă sa reapară intorcandu-se pe degetul ei.
- Sunt foarte aproape, dragă Anșar, foarte aproape!
- Mda. Nu-i nimic, cu cat va incepe mai curand cu atat mai degrabă vom termina.
Intr-adevăr trupele atacatorilor se apropiau si o dată cu ele un imens nor de praf se ridica spre cer. Erau multi, la inceput ii zăriră ca pe un tot indescifrabil, apoi se conturară cavaleria, arcasii si vitejii pedestrasi, insă tot apropiindu-se deveniră vizibili conducătorii acestei ostiri, putand să-l vadă deja pe marele print, viitorul imparat al tuturor celor vii, printul Osirian, cu armura sa argintie, cu chipul alb, crunt si indurerat. In ochii lui negri se regăsea acum durerea neamului omenesc, durerea pricinuită de atatea războaie, de atatia morti nevinovati.
Trecusera mai bine de nouă sute de ani de la ultimul război, de la teribilul război. Fusese cea mai mare si devastatoare luptă văzută vreodata, atat de groaznică incat omenirea aproape că dispăru pentru o vreme si odată cu ea toata civilizatia cunoscută pană atunci. A fost cataclismul care a schimbat lumea, planeta cu toată geografia si clima ei. Acum totul arăta altfel si din ce fusese nu se mai păstrase nimic, trecutul fiind ingropat in sute de ani de uitare, căci oamenii sunt tot mai putini iar creaturile multe si nebănuit de ciudate.
Legenda spune că va fi fost să vină o zi, o ultimă zi, cand toate se vor fi sfarsit, cand oamenii se vor lupta intre ei, cand armele ii vor face să se creada zei, cand vor distruge si se vor distruge, ultima zi … sfarsitul. Dar cum bine stiti orice sfarsit e inceputul unuia nou si acest inceput a venit in aceeasi zi, in acea prima zi. A fost ziua cand linistea s-a asternut după ani, mii de ani de răcnete, urlete si durere, o zi in care groaza ar fi trebuit să dispară pentru totdeauna, războaiele să se fi terminat si o dată cu ele armele sa fie trecut. Asa că atunci, legenda spune, că lumea ar fi fost impărtită in cinci tinuturi si fiecare tinut incredintat unui conducător ales dintre oameni. Cei mai intelepti, drepti si curajosi cinci oameni au fost primiti in Impărătia Bethel unde s-a hotărat astfel: Mlastina Retas si Insula Madyadesa i-au revenit bravului sultan Pablo; Stancile inghetate Moksa ii apartineau uriasului tar Hassan care a construit Cetatea Ugarit, pentru ca pădurile Prakriti si Castelul Obeid să-i fie incredintate Donului Boris cel mandru si drept. Cel mai important tinut, Grădinile Kama i-au fost date inteleptului Christian, cel ce avea să ridice aici orasul Dilmun si Palatul cu acelasi nume, iar in final Castelul creat de ingeri Valhol s-a hotarat sa fie stăpanit de mana de fier a regelui Vladimir, ca de altfel tot tinutul Manas.
Acestor cinci conducători le revenea rolul de a păstra ordinea si pacea, de a oferi dreptate tuturor, iar cand timpul li se sfarsea fii lor duceau mai departe, secole de-a randul ceea ce s-a numit Perioada Marelui Torah. A fost numită astfel deoarece toate legile si normele acestor timpuri erau pastrate in aceasta culegere de legi. Legile Torahului fusesera create de ultimii doi arhangheli Gabral si Baalus in prima noapte a noii oranduiri iar fortele cerului vegheau asupra respectarii lor. O adevarata armata condusa de cei doi proteja din cer cele cinci tinuturi pentru a impiedica orice posibila incercare de conflict intre aceste cinci natii.
Tot legenda spune ca noua sute de ani nu a fost nici un razboi, ca noua sute de ani a fost liniste, domnind prietenia si intelegerea, dragostea si bunatatea. In acesti ani s-au schimbat generatii peste generatii, iar oamenii si creaturile au dus sistemul in care traiau spre perfectiune. Totul pana acum cand...
Acum cand viitorul Imparat Osirian, fiul Imparatului Alisandru, ultimul descendent al lui Christian a faurit o alianta cu Donul Marduk, o alianta pornita cu ganduri necunoscute spre Castelul Valhol. Aceasta alianta va ramane in istorie sub denumirea de Armata Mrry, fiind adunata cu scopul de a tine piept celei mai mari primejdii ce avea sa ameninte lumea, o primejdie mai presus de toate, dincolo de viata si de moarte, de curaj si intelepciune, un pericol venit din intuneric si foc sub numele de Artry. Sub amenintarea Armatei Artry lumea urma sa nu mai vada lumina soarelui niciodata iar cerul sa dispara in neant.
Armata Mrry inainta, iar in zare incepura sa se vada turnurile vestitului castel cand Osirian se opri si o data cu el intreaga-i armata.
- Se vede castelul, striga bucuros Marduk, insa viitorul imparat nu era la fel de incantat stiind ca ceea ce urma sa se intample era mai mult rau decat bine si spuse mai mult pentru sine:
- Da, am ajuns ... ciudata situatie!
- Trebuie sa parem de temut dar nu trufasi, trebuie sa-i speriem dar nu sa ni-i facem dusmani, striga increzatoare printesa Sanșka catre soldati din goana calului ei negru.
Printul o privi si el, ridica mana dreapta aratand castelul si porni. Dupa el Dona Varuna, Marduk si Sanșka iar in spatele lor armata ce facea un zgomot asurzitor lovind sabiile si sulitele de scuturi in timp ce tobele bubuiau infernal. Pentru intaia oara dupa multi ani, sute de ani, mirosea a groaza, mirosea a razboi. In aceasta atmosfera ingrozitoare, imbacsita de praf ars de soare, pornira usor, fara graba, cu pasi marunti dar hotarati. Cei patru conduceau trupele Mrry spre Castelul Valhol, stiind ca pot fi atacati in orice moment si ca ceea ce faceau nu era nici bine nici corect, insa nu aveau alta sansa caci toti se aflau chiar si in acea clipa sub aceeasi amenintare, o amenintare mult mai mare, fie ca o constientizau, fie ca nu.
Zgomotul soldatilor era atat de puternic ca de la o vreme zidurile castelului incepura sa vibreze, iar aparatorii sai priveau inmarmuriti si nu intelegeau: “ o atat de numeroasa armata!... dar pentru ce? “
Ansar incruntat si calm incerca sa inteleaga ce vor acei oameni, care intre timp ajunsesera foarte aproape, prea aproape gandi el ridicand mana stanga spre cer, moment in care din senin pornira spre pamant o puzderie de fulgere care cazura toate pe o linie imaginara chiar in fata Armatei Mrry ca un mesaj clar: opriti-va!! Osirian opri cu un singur semn inaintarea trupelor si in acelasi timp vacarmul produs de acestea. Acum era liniste, o liniste grea prin care Ansar isi auzea gandurile, intrebarile: “ oare de ce? De unde acest razboi absurd intre prieteni? “ Raspunsul venea de undeva mai de demult. Cu treisprezece ani in urma avusese loc un fapt putin probabil, ceva ce nu se credea posibil sa se intample, ceea ce s-a numit mai apoi Primii pasi spre infern.