Urcă agale pe scenă, în aplauzele publicului și, cu mâna tremurândă primi trofeul atât de mult râvnit. Îl privi cu mândrie și satisfacție: „Premiul pentru întreaga activitate artistică.” Adamescu îl ridică deasupra capului și închise pentru o clipă ochii savurând uralele sălii ridicate în picioare.
În spatele acestui trofeu stăteau ani de muncă asiduă, de căutări și renunțări. Palmele sculptorului, asprite de praful de piatră, mângâia, ca pe un copil venit la bătrânețe, statueta de bronz ce înfățișa o siluetă de femeie,. Avea patruzeci și nouă de ani dar se simțea bătrân. Părea că timpul său zboară prea repede, că toate ceasurile lumii rămâneau mereu în urmă. Asta o simțise mai puternic ca niciodată, a doua zi dimineață, când, obosit de recepția ce a urmat după decernarea premiilor, se privi în oglindă. Sub ochii lui gri-verzui, se adânceau cute oblice pe care încerca să le netezească frecându-le cu putere. Își privi chipul istovit, ascuns sub barba grizonată ce crescuse alandala pe fața slabă. Aproape că nu se mai recunoștea. „Ce-ai ajuns, maestre?” se întrebă cu amărăciune.
Își turnă o ceașcă de cafea din ibricul afumat de pe plită și sorbind încet răsfoia la întâmplare unul dintre multele albume cu fotografii. Cele mai multe erau cu lucrări de ale sale. Le privea pe rând și clătina nemulțumit din cap. Ochiul său de profesionist, găsea mereu câte un detaliu prost finisat, câte o linie nelalocul ei… În fine, ceva ce ar fi putut fi făcut mai bine. Toate astea îl întunecau. Știa că lucrările sale erau mediocre, niște copii nereușite a ceea ce a gândit. Părea că dalta nu îl mai asculta, că aluneca pe piatră, după cum vrea ea. Lutul devenea elastic și alunecos, se răzvrătea și îi fugea printre degete.
Trânti albumul pe o poliță, clăti cana de zațul de cafea și, privind pe fereastră soarele proaspăt al dimineții de vară, inima îi fu străpunsă dureros de un simțământ de inutilitate. Atunci îi trecură prin fața ochilor toți anii în care renunțând la atâtea lucruri, se închisese în atelier, muncind de dimineață până seara, la nopțile nedormite în care frământa lutul, pregătindu-l pentru o nouă zi de muncă, la săptămânile în care suferea de crampe musculare, când nici măcar să-și țină lingura de supă între degete nu reușea. Își amintea de Eva, marea lui dragoste, femeia care i-a umplut nopțile cu parfumul ei subtil de flori de câmp, singura care i-a înțeles pasiunea lui pentru sculptură, dar la care a renunțat pentru că i se părea că îl acapara prea mult, îl sufoca, îl amețea, îi contamina opera. Într-o clipă de luciditate băgă de seamă că toate lucrările sale aveau chipul ei. Atunci o imploră să plece. După despărțire a urmat o perioadă neagră, de secetă, în care nu se mai putea concentra deloc, pe care cu greu a depășit-o.
Toate acestea i se păreau acum inutile. O viață întreagă jertfită pe altarul acestui zeu vanitos care era arta. Un zeu care cere totul și nu îți dă în schimb decât iluzii. Un zeu gelos care te subjugă, pentru care o viață de muncă nu valorează mai mult decât o statuetă de bronz. Pentru ce, toate acestea?
Își aminti un vers dintr-un cântec trist: „Ce caut eu în viața mea?” „Ce naiba am făcut cu viața mea?” continuă el cu voce tare. Cu mișcări febrile cotrobăi prin debaraua strâmtă de unde scoase un ciocan greu pe care îl înveli într-un ziar.
Se îmbrăcă în grabă și porni spre atelier.
Va urma.