Alexandru, tu ești un copil și când faci dragoste, dragă… Râsul sănătos al Andradei umple camera și se topește apoi în ciripitul vrăbiilor puse pe sfadă… E o după-amiază de vară, fereastra dormitorului, larg deschisă, lasă să intre murmurul orașului toropit de căldură, iar Andrada, goală, stă în picioare și bea apă plată cu lămâie dintr-o sondă pe care o ține cu două degete… Are un trup perfect și este pe deplin conștientă de impactul vizual pe care îl oferă privitorului. O admiră așezat pe o parte, cu mâna dreaptă sub cap. Femeia se întoarce către el, lăsând cascada părului blond să cadă doar pe un umăr. Auzi, Alexandru, nu cred că ești chiar ceea ce mi-am dorit. Râde din nou în hohote, apoi pune sonda pe măsuță și apucă telefonul mobil. Formează un număr. Cosmin, dragă, ce faci, scumpule, gata proiectul acela european despre care tot povestești cu atâta pasiune? Felicitări, superb… Cum? Unde, dragă, chiar acolo? În rochie de seară? Of course, dragă, roșie… Nu știu dacă vine Alexandru, știi cum sunt idealiștii. Navighează printre insulele pustii ale gândurilor lor… Nu, nu, nu se supără, întotdeauna evită mondenul, parcă nu-l cunoști… Bine, dragă, pe deseară, atunci, te sărut… Se îmbracă încet, cu gesturi studiate, întârziind dureros de mult până își trage ciorapii peste picioarele lungi. Alexandru, tu nu-mi poți oferi exact ceea ce vreau eu. Ești un bărbat atrăgător, recunosc, inteligent, nu ești rău la pat dar preferi lumile imaginare. Iar eu vreau să trăiesc, Alexandru, auzi? Să trăiesc… Înainte de a ieși pe ușă, femeia îl sărută în fugă pe frunte și-i ciufulește câteva fire de păr rebele… Mai vorbim, pa! În urma ei, ușa separă cele două lumi paralele…

***

Imaginea Andradei, goală în fața ferestrei și cu sonda între două degete, îi apăruse în minte dintr-o dată, lovitură aproape năucitoare dată de pumnul greu al trecutului său așa-zis sentimental. Se dezmetici și împinse cu putere gândurile cât mai departe, apoi lăsă geamantanele pe trotuar, pentru câteva minute. Scoase din buzunarul impemeabilului pachetul de Dunhill superlong, cartonat, căută bricheta cu gesturi înfrigurate – fusese doar o părere sau îi tremurau mîinile? -, iar după ce o găsi aprinse o țigară și trase din ea cu voluptate…. Andrada… Exuberanta și nonconformista mea iubire… Auzi zgomotul unei mașini care se apropia și simți miros de pâine caldă după ce camioneta îl depăși hurducăind pe piatra cubică a străzii. Și latră în piață un câine și vine mașina de pâine, zâmbi, aducându-și aminte de versurile lui Păunescu, apoi mai trase alte două fumuri lungi și aruncă țigara în rigolă. Ridică geamantanele și își continuă drumul pe strada Mare, mărginită de copaci cu tulpinile groase și date cu var. Trecu pe lângă curți în care bolțile de vie ridicau verde către cer, privi supermarketul despre care îi vorbise șeful de gară, și văzu, la mică distanță în fața sa, un șir de case acoperite cu țiglă roșie. Hai că nu mai e mult până la coana Măndica, își spuse, sorbind o gură zdravănă din aerul dimineții. Un maidanez pastelat îl amușină preț de câteva zeci de secunde, apoi, ca și cum nu ar fi descoperit nimic demn de a fi reținut, se îndepărtă de el dând din coadă și intră apoi prin spărtura unui gard… Încercând să se debaraseze de imaginea chinuitoare a Andradei, Alexandru Stoian grăbi pasul și o apucă pe o stradă laterală, căutând cu privirea firma din poarta pensiunii familiale fără mușterii în această perioadă… Undeva, în spate, răsună sirena unei fabrici. Auzi o voce nerăbdătoare de femeie: Domn’ scriitor, domn’ scriitor, aici, hai că ați ajuns, numai la Măndica se mănâncă și se doarme ca la mama acasă! Asemenea oaspeți de la oraș ne fac întotdeauna plăcere, haideți, haideți… Ridică privirea din pământ și zări posesoarea vocii, o femeie între două vârste, al cărei chip încadrat de un păr roșcat bogat spunea încă poveștile unei frumuseți care pusese cu siguranță pe jar multe inimi masculine într-o anumită perioadă a vieții sale. Veștile circulă cu viteza luminii pe-aici, murmură, numai Georgescu putea să o informeze pe coana Măndica despre sosirea unui mușteriu… Telefonul fără fir… Arboră zâmbetul larg al turistului care a ajuns la destinația dorită și vrea să facă impresie bună gazdei, apoi lăsă valizele jos și sărută mâna cu degete lungi și pline de inele a femeii. Stoian, Alexandru Stoian, scumpă doamnă, bucuroasă de oaspeți care nu mai vor să plece? De undeva, din clar-obscurul unei vieți lăsată în urmă, o Andradă goală ridică în aer sonda cu apă plată și lămâie și îl salută ștrengărește. I se pare că vede cum o rază de soare jucăușă mângâie sânul ce împunge agresiv aerul…