Trenul hulpav, șarpe negru strecurându-se prin defileul întunecat, înghițea cu poftă fâșii lungi de noapte, lăsând în urmă mângâierea catifelată a brazilor ancorați pe versanți orgolioși și kilometri înciudați de o șerpuire care măcina în ritm alert distanțele dintre halte și gări. Într-un compartiment de clasa I, bărbatul rămăsese sprjinit cu fruntea în palmă și încerca să descifreze în întunericul de dincolo de fereastră taina nocturnă a drumurilor lungi către un nou început... Deasupra sa, în plasa pentru bagaje, două geamantane ofereau culcuș temporar unui trecut împachetat în grabă, iar pe măsuța care trepida aproape insesizabil se odihnea un roman încă nedeschis. Era singur în compartiment. Trăsese draperiile, încuiase ușa, se izolase temporar de ceilalți călători și își degusta singurătatea amestecată cu o picătură de nostalgie... Râsese: „În noaptea asta, îmi beau singurătatea șpriț”... Visase călătoria izbăvitoare de multă vreme, amânase de fiecare dată momentul plecării – poate pentru a savura până la limita răbdării dorul de ducă - apoi, în seara abia încheiată, oftase adânc și trăsese o linie groasă peste ceea ce fusese nu mai dorea să fie... Sunase la birou, anunțase că plecarea sa este irevocabilă, scosese telefonul din priză și își făcuse bagajul. Trăia singur, așa că nu avusese de la cine să își ia rămas bun. Nu existaseră lacrimi de despărțire și batiste fluturate hollywoodian pe un peron... Închisese fără regrete ușa apartamentului, chemase un taxi, cumpărase din gară un bilet dus și urcase în primul tren. Destinația putea fi oricare... Își propusese să coboare doar la capăt de linie, undeva unde să fie cât mai departe de propriul trecut și cât mai aproape, la o atingere, de viitorul pe care își propunea să îl construiască încetul cu încetul, atent chiar și la cele mai mici detalii... Pierdut într-o legănare dulce, bărbatul închise ochii și medită la ceea ce avea să urmeze... O viață nouă, o lume nouă, o femeie nouă, poate... În spatele său, depărtându-se cu fiecare kilometru, trecutul se contorsiona și țipa într-o agonie de amintiri... Implora reîntoarcerea dar – acceptând deznodământul – făcea loc noilor speranțe înflorite într-un compartiment de clasa I, purtate printr-un defileu nesfârșit de trenul hulpav, înfometat de drum, de noapte și de gustul dulce al viitorului incert...