Mi-a plâns la ureche un bătrân lăutar, sătul de nopți prefăcute în zi, de muzică și de toți mesenii lumii în fața cărora a stat cu vioara într-o mână și cu dor de singurătate în cealaltă. L-am rugat să îmi cânte „Vânzătoare de plăceri” și, după ce i-am oferit o sută de mii, mi-a declarat slăbindu-și nodul de la cravată că toată viața a vândut cui a vrut să asculte filozofie pe note muzicale. În jurul nostru, doi ospătari urcau scaunele pe mese, dând de înțeles că și petrecerile de pomină se termină la un moment dat, iar bătrânul lăutar, mângâind vioara lui veche, mi-a fredonat „Să-mi cânți cobzar” și m-a petrecut până la ușă îngânând „Du-mă acasă, măi tramvai”... Am plecat împleticindu-mă, poate pentru că vinul fusese prea bun și cursese repede, dar mai degrabă pentru că mă cuprinsese o beție de viață și am dorit să fiu mahmur în drumul spre casă. Bătrânul lăutar a rămas ca o stană de piatră în ușa cârciumii, făcându-mi semn către vioară și salutându-mă cu o plecăciune până la pământ. „Domnule”, mi-a strigat, „toți au plecat de lângă mine pe trei cărări, iar eu nu m-am îmbătat decât cu bucuria din sufletul lor”... Se retrăgea noaptea cu pași catifelați și o nouă zi arunca asupra cartierului zvon de neliniști. M-am uitat încă o dată în urmă și l-am văzut pe lăutarul fără nume așezat pe treptele locantei, depunând cu gesturi aproape tandre vioara veche în cutie. M-am gândit în acel moment că nu-ți trebuie Stradivarius pentru a picura dorul din stoarcerea corzilor și am început o nouă zi cu zâmbetul pe buze... Mahmur de viață...