Am ucis iubirea și nu știu când. Poate atunci când el m-a cerut de soție iar răspunsul meu a fost tăcerea, poate atunci când mi-am data seama că în mine se ascunde o taină pe care el nu vrea să o cunoască niciodată sau poate atunci când am privit în ochii celuilalt...
Of, am greșit atât de mult, de fiecare dată am spus adevarul iar acum sunt singură. Ce și cât trebuie să mai platesc...Am iubit sincer persoanele din viața mea, indiferent de vârstă, educație, poziție socială iar atunci când am simțit că nu mai este nimic care să mențină flacăra, am plecat.
Fiecare suflet iubit, îmi poartă o amintire plăcuta. Deși am plecat din viața lor cand se așteptau mai puțin, îmi dau seama că o revedere le-ar face plăcere. Păcat însă, că inima mea este orgolioasă. Sau, felicitări construcției sale!?
Nu mă văd retrăind aceleași sentimente ca la 20 de ani, nu regăsesc acele trăiri și atunci de teama unor repulsii cu care nu aș putea trăi, refuz să dau vreo șansă trecutului.
Și totusi, anii zboară, trecutul nu se întoarce sau, dacă revine, îl refuz cu îndârjire... Toate la timpul lor, dar care timp? nu cumva a trecut? oare nu acesta este momentul în care privesc de pe peronul vieții la trenul în care ar fi trebuit să fiu și eu cu cei pe care i-am cunoscut? De ce totul mi se pare atât de familiar, de ce ma binedispun replicile lor și de ce sunt atât de bucuroși să mă vadă?
Nu apuc să mă bucur prea mult, trenul pleacă fără niciun avertisment, toți îmi fac cu mâna și parcă așteaptă altceva de la mine...dar oare trenul pleacă sau eu?
Nu mai știu... mă uit în jurul meu și nu recunosc nimic.

Sunt aceeași, dar cu amintiri multe și cu 20 de ani mai in vârstă. Ce am făcut cu viața mea, unde am greșit și ce ar trebui sa schimb? Oare mai pot sau e prea târziu? ...Nu știu, mă afund în somn (aș vrea să fie unul foarte lung) și sper ca la trezire să fie cu totul altfel de cât este acum.

Genele grele îmi intunecă privirea, știu că trebuie să mă rog înainte de somn, dar nu-mi vine în gând decât "Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat D-zeu..." abia îmi mai aduc aminte de restul. O văd pe bunica cum ma învelește și mă sărută pe frunte. Mi-e frig și-mi ridic genunchii la piept, gândindu-mă că poate astfel voi primi o mângâiere...
Cerșesc clipe și atenție, dar am avut și nu am știut să le prețuiesc. Îmi simt ochii umezi. Poate din cauza rănilor din sulfet ce ies la suprafață prin lacrimi sau poate din cauza fulgilor de nea...Cu greu deschid ochii și văd cerul de deasupra mea. Sunt afară, e iarnă și abia mă pot mișca.

Întotdeauna am iubit iarna, cu toate că am avut mereu o sensibilitate la frig și întotdeauna am știut că totul se va termina în aceeași zi de februarie în care m-am născut. Fulgii sunt fluturi, mâinile-mi sunt râuri de gheață doar sufletul mi-e un șemineu îndepărtat cu multă iubire. Sunt prea departe amintirile calde la care mă pot dezmorți și cu care aș putea sorbi din potirul vieții, rămân aici și aștept. D-zeu va decide pentru mine.Din nou.

Așa Doamne, fă cum știi Tu mai bine, mă cunosti și știi că eu nu am fost în stare să fac alegerile cele mai bune pentru viața mea. Viața mea, care este a Ta....Îngerii din viața mea mi-au dăruit o iubire efemeră. Þine-mă în brațe, iubește-mă și dă-mi căldura iubirii Tale eterne. Primește- mă și iartă-mi rătăcirile.