poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-12 | |
- Mă scuzați, zise Micăle. Faceți, vă rog, comanda că trebuie să plec și lipsesc cam o juma de oră, iar Bicuță nu vine pînă la prînz. Am de dat un examen, completă ea, plină de importanță. Era într-o dimineață de duminică, cu două săptămîni înainte de Paști. La mese, erau adunați toți clienții de bază, cu sacoșele pline de zarzavat, pîine și alte de-ale gurii.
- Ia uite, dom’le, zise Săndel, surprins. La ce dai, domnișoară, examen? Faci liceul la seral sau dai vreo corigență? - Dacă vreți să știți, sînt studentă și sînt chiar în seziune. - I-auzi! zise Profesorul. Felicitări! Și la ce ești mata studentă? - La Drept, normal, răspunse Micăle. Un verișor de-al meu, polițist, care e anul trei, mi-a dat ideea. Și tot el s-a ocupat și de înscriere. E mai ușor și pentru mine, că îmi dă caietele lui și îmi xeroxează, cînd termin, și lucrarea lui de licență. Adică toți funcționarii din Primărie și jandarmii din oraș să facă facultate și eu să rămîn mai proastă? Cică la unii din Consiliu a venit chiar decanul și l-a rugat să se înscrie, că în rest nu are nimic de făcut, decît să se prezinte la examenul de licență. Eu n-am funcție așa de mare ca să-mi bată ei la ușă, așa că m-am înscris ca orice student normal, dau examene ca orice student normal. Și plătesc la fel ca orice student normal. Mai am de dat patru răți și scap. - Adică, doar duminica? Studiați la fără frecvență, am înțeles. - Uneori și sîmbăta, preciză Micăle. Dar stați liniștiți, azi mă întorc repede, decît ne întîlnim să strîngem banii de cadou. Eu nu rămîn cu ceilalți la restaurant, că n-am atîția bani. Odată plecată, ceilalți se apucară de băutură și povești așa cum îi șade bine creștimului, într-o zi de duminică, Ziua Domnului. Clopotele bisericii Sfîntul Ion se auzeau chemînd enoriașii la slujbă. Din cîrciumă se auzea clinchetul paharelor și vocea răgușită a lui Săndel. Vecina de vizavi traversă strada și intră în cîrciumă. Era îmbrăcată într-un capot de zenana cu flori galbene, mari, pe un fond grena. În picioare avea papuci, încălțați peste șosete. O șosetă era albă, cealaltă verde. - Nu e Bicuță aici? întrebă femeia. Că mă trimise omu’ să-i cumpăr o sticlă de votcă. Văz că nu e. Da’ nici fata aia nouă? - Lasă că-ți dau eu o sticlă, zise Săndel, ridicîndu-se de la masă. Luă o sticlă din raft, ultima, o șterse de praf și i-o întinse femeii. Normal, n-ar fi trebuit să mă bag în gestiune, zise Săndel, dar eu știu cum e să ai chef de o votcă și să n-ai nimic de băut în casă. - Mulțumesc, spuse femeia și ieși. Se întoarse din ușă: Da’ mă treceți în caiet, nu? Că n-am bani pînă pe doișpe cînd ne dă halocația. - Pe caiet, pe caiet, stai liniștită, răspunse Săndel. Mi-e milă de ăștia, cînd îi văd în halat. Îmi amintesc de vremea cînd am fost internat la TBC, două săptămîni, pentru o pneumonie. Plecau bieții bolnavi în pijamale și cu un halat albastru pe ei, să-și cumpere băutură și țigări, pînă la prima cîrciumă, care era la vreo trei kilometri, peste cîmp. Ãștia, din spitalul central, au viață mai bună, decît trec strada și vizavi e „Reanimarea” lui Iulică. Seara, după ora șapte, nici n-ai loc de ei acolo. Mai vin asistentele să le facă tratament. Le face injecțiile chiar acolo, pe loc, să nu-i streseze. Pe urmă, beau și ele una mică și pleacă înapoi, la program. Micăle apăru și începu să spele pahare. - Ei, cum a fost la examen? întrebă Profesorul. Ai trecut, nu? - Cum altfel? răspunse fata. Am dat cadoul, da’ am dat și examenul, ce s-o mai frecăm? Mai greu mi-a fost la început, pînă am învățat termenii ăia juridici. Acum sînt relaxată, nici n-am treabă. A umblat cineva în bar? întrebă ea. Că lipsește o sticlă. - Păi, a venit vecina, țiganca, și a luat o sticlă de votcă, îi răspunse Săndel. Am trecut-o în caiet, nu-ți fă griji. - Păi, domnu’ Săndel, află că gestul lu’ matale e lovit de nulitate absolută, că sticla aia era doar de decor, avea apă de ghivetă în ea. Dar vă rog eu, nu-mi mai vorbiți cu fă. - Asta ce înseamnă? Că vine înapoi și reclamă? Ce să reclame, cînd nici n-a plătit-o? - Asta așa e, zise Micăle. Adică, cum s-ar zice la noi la facultate, nu există procedură. Lasă că vine ea înapoi și o lămuresc eu, nu e prima dată. - E bine să știi termeni din ăștia, juridici, interveni Profesorul. O dată, la nunta unor prieteni, a venit și o judecătoare tînără, colegă cu mireasa. Sta țanțoșă și nu băga pe nimeni în seamă, îi refuza pe toți la dans. Mie îmi cam plăcea de ea, eram și flăcău pe vremea aia. Ea la fel, nemăritată. Așa că m-am dus la mireasă și am întrebat-o direct: „Ia zi, cum intru în vorbă cu colega asta a ta”? „Întreab-o cum e cu practica neunitară”, mi-a răspuns ea. Așa am și făcut și a mers strună. Dar după vreo trei luni ne-am despărțit, deja nu mai suportam probleme ei și nici nu mai suportam termenii ăia juridici cu care îmi împuia capul. I-am spus sincer că sunt bolnav de epilepsie și ea a acceptat să întrerupem relația. - Adică a achiesat, interveni Micăle. Și chiar sunteți bolnav de epilepsie? întrebă ea. Că ați spus „sincer” - Păi, altfel nu mai scăpam. Sinceritatea e foarte utilă, cu condiția s-o mimezi bine. Ca pisica, de pildă. - Apropo de pisică, zise Poetul. Eu am avut un amic arab. L-am adus o dată pe la bunicii mei, la țară. Era tot așa, ca acum, înainte de Paști. I-a plăcut mult, se minuna cînd vedea animalele din ogradă. Mai ales mîța i-a plăcut, o lua mereu în brațe și o mîngîia, „nais bizica”, pînă l-a zgîriat aia pe față, de i s-a infectat falca, a trebuit să-l duc înapoi la Capitală, să se trateze. - Mie nu-mi plac pisicile, zise Profesorul. Cîinii însă, îmi plac, mi se par mai sinceri. Dar nici pe ăștia nu i-aș ține în casă. După un timp încep să semene cu stăpînii. Și viceversa. - O știți pe doctorița Anda Smeroiu? întrebă Săndel. Aia de copii, pediatra. A cumpărat acum vreo trei ani o cățea Rottweiler de la niște neamuri de-ale mele. Fătase cățeaua și am dus-o să-și aleagă unul. A ales o cățelușă, dar a mai lăsat-o trei săptămîni, să sugă la mă-sa. I-a pus și un șnur roșu la gît, să n-o încurce cu altul. Între timp, mai trecea pe acolo, că trebuia să facă niște vaccinuri copiilor. Puștiul cel mic, cred că avea vreo cinci ani, vine într-o zi, chiar cînd era și doctorița acolo, țipînd: Mamă, a ieșit doamna doctor din coteț! Eu am ieșit afară să pot să rîd, dar nici doctorița nu s-a fandosit, că avea simțul umorului. S-a roșit nițel și pe urmă a dat-o pe glume. I-am sugerat să-i dea nume de medicament, ceva gen Pastila, dar pînă la urmă i-a zis Mura, că era mai scurt. Bicuță își făcu apariția roșu la față de efort, dar numai un zîmbet: - Uite-așa îmi place, cînd e oamenii fericiți și bea la mine în restaurant. Tocmai am tocmit un miel, așa că vă fac cinste, că mi-a ieșit ieftin. Micăle, dă-le la băieți din berea aia proaspătă și pune-mi și mie un șpriț, că mie berea îmi cade greu. Hai noroc! - Sănătate maximă și fericire postumă, zise Profesorul și sorbi cu poftă din halbă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate