A fost odată ca niciodată …Așa începe orice poveste. Așa începe și povestea noastră. O poveste de copii, cu copii și despre copii. O poveste despre noi. Despre 32 de suflete unite de 4 pereți. Despre 32 de drumuri intersectate preț de câțiva ani.
Povestea noastră e simplă. La început eram doar niște suflete albe, pure, încă nepătate de păcatele vieții, niște ochi mari, setoși de cunoștințe, niște brațe larg deschise la tot ce e nou, niște forme necizelate, nemodelate…Eram și noi copii. Nu prea știam ce e acela bine sau rău, nu știam că viața poate fi pe atât de roz, pe cât de neagră…Știam doar că suntem aici și acum…
Stăteam toți între cei 4 pereți bej, uitându-ne uimiți la tot ce ne înconjura, la omul din fața noastră și la mustăcioara lui veselă, la băncile acelea atât de mari pentru mâinile noastre mici ce ședeau pe ele, la tabla neagră, la geamurile scunde și la lumina ce pătrundea prin ele. Și mintea noastră lucra. Și punea întrebări. Și vroia răspunsuri…
Anii treceau….Încet, cu răbdare, fiecare nouă zi aducea cu ea un adevărat spectacol de cunoștințe, de ură și iubire și de bucurie…Acea bucurie infantilă care se scurgea prin vene și ne înviora gândurile si percepțiile…Acea bucurie care încet, încet a dispărut....
Legături, prietenii, bisericuțe, amintiri, momente de neuitat.... Și totul între 4 pereți, în 4 ani…. Înăuntrul nostru se dădea zilnic o luptă crâncenă între dragoste și ură, între prietenie și dușmănie... Aparențele arătau multe sentimente negative între noi…Bătăile, injuriile, ofensele adresate unul altuia păreau să ne dezbine….Păream fără speranță,dar, în adevăr, în interior noi o simțeam…Era puternică și ne ținea întotdeauna apropiați unul de altul. Pe atunci nu o puteam numi într-un fel, dar acum știu:era iubire. O iubire atât de simplă și atât de pură pentru cel de lângă tine...
Lucrurile se schimbau tot timpul...Apăreau colegi noi. Întotdeauna auzeam nemulțumiri, dojeniri, mustrări. Fețele se schimbau de la un semestru la altul. Curând și mustăcioarei vesele i-a luat locul o frumoasă femeie, o femeie deșteaptă, blândă, cu un suflet mare. Dar noi eram aceeași...
Și ca orice poveste, trebuia să aibă și un sfârșit....Speram să fie un sfârșit fericit, dar n-a fost să fie....Ziua aceea...Ziua aceea ploioasă de 6 iunie...Până și cerul plângea. Era atâta durere în sufletele noastre măcinate și zdruncinate... Ochii plângeau, inima plângea, trupurile noastre plângeau din toți rărunchii....Dar noi zâmbeam. Zâmbeam și eram fericiți pentru că am petrecut alături acești minunați ani de școală, pentru că ne-am format prietenii, ne-am format caractere și pentru că acum aveam șansa să ne promitem unul altuia că vom fi tot timpul acolo, vom fi tot timpul uniți de o forță neînțeleasă de ceilalți din afară, vom fi mereu a 8-a A.
Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat. Din păcate mult mai mult decăt m-aș fi așteptat. Noi ne-am schimbat. Suntem acum la liceu. Ar trebui să fim mai deștepți, mai maturi în gândire. Dar nu suntem. Ne înjosim pe zi ce trece. Uităm de unde am venit, contează doar unde suntem. Uităm să ne ținem promisiunile, uităm să fim oamenii. Zi de zi, ne ingropăm în tehnologie, în fashion și în bârfe, în lucruri efemere și fără valoare.
Spune-mi, câți dintre noi își aduc aminte de acele momente în care nici Dumnezeu nu ne-ar fi putut despărți, câți dintre noi încă mai simt lacrimile prelinse pe obraz în ultima zi de școală, câți dintre noi își mai aduc aminte cum se zbătea inima în pieptul nostru înainte să pășim spre ultima noapte de dragoste, întâia noapte de...uitare? Câți dintre noi își mai aduc aminte toate acele promisiuni ce păreau atât de frumoase pe atunci? Câți dintre noi mai știu semnificația adevărată a cuvintelor “a 8-a A” ?
Prea puțini. Prea puțini am rămas oameni. Prea mulți am întors spatele trecutului și am șters totul cu buretele. Prea mulți ne-am lăsat influențați de biți, de viteza lumii moderne, de vremurile astea atât de schimbătoare. Și nu înțeleg de ce. De ce ne supunem singuri acestui sclavagism modern? De ce ne place să ne înrobim de la o vârstă atât de fragedă? De ce lăsăm sistemul să ne tragă sforile și să ne conducă? De ce nu mai putem fi acele suflete albe, pure, nepătate de noroiul cotidian?