Am mintea aprinsă. Cu ultimele lacrimi am umplut un mic pahar roșu. Eram pe malul mării, dacă îți mai aduci aminte. Eram doar noi și o mică stea. Am luat un fir de nisip între degete și am zis că asta e lumea noastră. Eram fericiți cu frigul din vânt prin negura nopții. Ar fi fost atât de frumos să se termine lumea, să murim amândoi cu visul în ramă. Mă uit la urma nisipului din piciorul meu. Oare ce caută acolo? Te privesc fără să pot trăi perfectul din mine. Niciodată nu pot să cred că există perfectul chiar și când îl trăim împreună.
Ai lăsat să cadă ideea. Am prins-o și am vrut să ți-o dăruiesc mai frumoasă. Am atașat bobul de nisip de ea. Mă privești cu lumea mea cu tot. Ochii tăi vor să creadă că timpul nu există. Te prind de mână și te fur peste valul plin de apă și întuneric. Picături de ploaie se bat cu valurile. Văd strălucirea apei peste pielea ta zgribulită. Desenam inimioare pe sânul tău ud de idei. Erai atât de frumoasă cu haina de apă pe tine. Te dezbrăcam cu mâna pe umăr și dansam împreună în valul de fericire.
Pe ultimul val mi-am sprijinit mâna și te-am ridicat în aerul nostru. Încă simțeam lumea noastră sub talpă. Acum părea atât de mare. Am început să mă sprijin cu a doua mână de o altă idee a ta. O țineai atât de bine strânsă la piept. Era o luptă cu fericirea. Ai zis că nu îți mai trebuie jumătate din ea, și mi-ai dăruit și mie...
Am mintea aprinsă de gândul cu tine. Nimic nu mai merită făcut decât în gândul cu tine...