poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-16 | | Prolog Un disc imens și roșu se iți de după orizontul unduitor al eternei mări. Deși o răcoare înmiresmată plutea în atmosferă, vietățile mai matinale îl însoțeau spre o dimineață plină de aur și lumină. Aerul nemișcat era săgetat de rândunele și lăstuni grăbiți să-și îngrijească hămesitele odrasle, iar cocoșii întâmpinau aurora prin recurente dovezi ale masculinității lor, eternul cucurigu. Sunând la ora setată dinainte, orologiul deșteptător al telefonului mobil nu fu luat în seamă, ci numai oprit din intonarea poate chiar soporifică a unei partituri trance. Proprietarului îi plăceau nespus muzicile ultimelor clipe ale Secolului Sângelui și ale primelor răsuflări ale Mileniului Terțiar. Nici faimoasele creații clasice nu-i iritau timpanele, ba dimpotrivă, aripile visării se întindeau ample, viguroase, purtându-l într-o fâlfâire divină spre orizonturi și sfere de revelație. Mai dormi un timp; era, totuși, cel mai plăcut somn, cel din zori. Omul nu este făcut să se trezească la ore mai mici decât opt. Ceea ce se întâmplă însă, e o regulă și o constrângere aberantă instaurată de societatea umană. Vor veni și vremurile în care munca în vederea asigurării existenței va face act de prezență exclusiv în tratatele de istorie, dar până atunci, sute de milioane și chiar miliarde de oameni, vor fi obligați de Sistem să-și părăsească așternuturile calde la cinci sau șase înaintea meridianului, pentru a trudi opt, zece sau douăsprezece ore, cinci ori șase zile din fiecare șapte. Numeroase și necontabilizate disfuncții și dereglări ale organismului descind din acest obicei. Poate că și din ante-menționata cauză, ochii ce nici măcar nu se deschiseseră spre a găsi celularul au rămas închiși, iar creierul captiv pe tărâmul viselor din zori. Minunată îndeletnicire ! Ar trebui experimentată de mai mulți oameni. După un misterios și incitant vis, în care creierul îl purtă de-a lungul următoarelor două, trei ore, fu nevoit să se și trezească. Și se trezi. Era zece și douăzeci de minute. Dormitorul de la etajul somptuoasei reședințe ce dispunea de un vast teren adiacent și de două bazine de înot, unul pentru fiecare mediu, interior și exterior, se scălda în lumina caldă. Încăperea era orientată cu amplele-i ferestre către răsărit și miazăzi, tocmai din dragoste pentru luminătorul natural al planetei, zeul Ra-Amon. Deși încercă a-și aminti, nu reuși să raționeze fantezia din care tocmai se deșteptase. Se strădui o vreme să readucă în obiectiv realista trăire REM, însă fără rezultat. O amară dezamăgire îi cuprinse sufletul văzând că nu era cu putință să izbândească. Nu mai avea chef să-și înceapă în forță ziua. Energia matinală se risipi în neant și mai că îl poftea din nou între așternuturi. Ciocănitura ritmată în lemnul de esență nobilă al ușii principale îi distrase atenția de la undele domoale pe care marea le arunca, nu prea departe de poziția sa, în brațele plajelor pustii. - Intră, sunt treaz ! Fără zgomot ușa se deschise, iar în camera luminoasă, complet albă, se înființă o gingașă siluetă de Venus. - Te-ai trezit de mult ? – îl întrebă o voce de privighetoare, într-o vagă șoaptă. El, răsucinduse pe călcâie pe parchetul de culoarea înghețatei cu vanilie, păși către ea, pironită lângă patul deranjat dar impecabil prin ținută. - Nu, zise el și tonul folosit îi păru ciudat domnișoarei Venus mai ales că studiase psihologia.. - Văd că un lucru nu e la locul lui, spuse ea îmbrățișându-l cu tandrețea unei regăsiri. - Ai dreptate, mormăi el. Am visat ceva cu siguranță extraordinar și am uitat totul... Detest când se întâmplă asta. - Aaa ! Asta era ? Păi, nu-i mare lucru, poate reușesc să te ajut să-ți amintești, doar am parcurs multă materie în domeniu. - Mă îndoiesc... - Eh ! Mai știu și eu câte ceva, nu degeaba am terminat magna cum laudae, nu ? – îi zise ea într-un ton liniștitor, abia parceptibil urechilor lui. Capitolul I. - Ce tâmpenie ! – oftă Andrei și își aprinse ultima Rothmans Intl din pachetul cu design elitist. În ritmul ăsta, voi termina eu toată lista cu nume în zorii paștelui cailor... Poate chiar la prânz, își zise el plictisit, ostenit. Se ridică din fotoliu și se plimbă prin ambientul semiobscur al dormitorului. Încerca din răsputeri să conceapă un plan, să întrezărească o șansă de izbândă, dar toate exercițiile de memorie sau de imaginație rămâneau repede fără un punct de sprijin suficient de solid pentru a permite clădirea unui monument artistic precum ar fi dorit creatorul. Își crease singur această poveră. Nu îi convenea că asta îl ținea treaz în zadar, nereușind să scrie nici măcar o frază pe noapte, dar își acceptase ingrata soartă de „scriitor” cu mult timp în urmă. - Evidnt, nu voi putea scrie despre ceva ce încă nu cunosc îndeajuns de bine. Va trebui să fac un efort și să caut semnele și indiciile parcursului firului narativ. Să caut, practic, povestea, acolo unde ea probabil că s-a ascuns de mine, cel ce are nevoie de ea pentru a mai zăbovi un pic sub soare, se încuraja el, ascultând cum cuvintele se războiesc cu mobilele ale căror trupuri și contururi puteau fi numai intuite și cum se izbeau de pereți și ferestre, revenind precum un bumerang sonic și făcându-l să creadă că o altă persoană le rostise. Se așeză din nou pe fotoliu, cufundânduse în confortul relativ iar acoliții zeului Hypnos îl învăluiră numaidecât într-un plăcut și odihnitor văl de somn. Morfeu, odrasla lui Hypnos, suflă o măsură din al său praf de vise peste chipul tânăr, apoi sorbi din cappuccino-ul găsit pe masă, stinse lampa de pe birou și plecă spre o nouă adresă, cu alte fantasme gata pregătite. Andrei se trezi în zori, dar nu se afla acolo unde știa că dormise. Ce lucru straniu ! Nici măcar nu mai purta aceleași haine de stradă, sacoul și pantalonii de stofă crescută pe spinarea oilor britanice. Dar unde era el acum ? Prin plasticul unor jaluzele verticale ce aproape că intrau în contact cu lemnul parchetului, vedea sau ghicea ascensiunea discului incandescent al soarelui. Lumina ce se infiltra prin toți porii jaluzelelor care acum nu mai erau din plastic ci dintr-un soi de țesătură, dezvăluia privirilor buimace o sală destul de generoasă, foarte luxoasă și cu certitudine altundeva decât la el acasă. Dormise pe un pat, lucru straniu, fiindcă el numără trei fotolii în această încăpere albă, toate libere. Nu mai dormise pe un pat de... de ani întregi. Nu-i plăcea să se afunde în valurile extra reconfortante ale saltelelor pe care dormeau toți oamenii „întregi la mansardă”. Descoperise în adolescență că somnul în fotoliu, oricât de absurd ar părea la o primă vedere, îl ajuta să gândească mai limpede, mai concis, mai punctual. Asta și desigur somnul cu toate hainele – exclusiv de stradă, pe el. Mulți dintre cei ce auziseră de comportamentul său atipic în legătură cu momentul ce ar trebui să fie de completă relaxare, îl sfătuiseră cu bune intenții să renunțe și să doarmă orizontal, pentru a-și proteja spatele. Aiurea ! Opiniile altor oameni contau cu atât mai puțin cu cât relația lor era mai distantă. - Hei ! – exclamă el sărind din pat pe covorul moale, de o textură gâdilăcioasă. Era surprins și chiar revoltat de modul în care dormise, dar un gând stingher îl contrazise în șoaptă „hai, că a fost bine, nu te mai stresa”. Un zâmbet încolți discret în colțul buzelor pline și-apoi înflori într-un surâs ce-i acoperi întreg chipul. - Frumos... Foarte frumos... Dar unde sunt ? – schimbă el registrul tehnic dând un tur de orizont amplului salon, fără a-și mișca tălpile desculțe din acel punct. - Ei, uite cine s-a trezit ! Cred că era și timpul, dormi de douășpe ore ! Vocea cristalină, subțire și înaltă, cu niște sâni rotunzi, peruzele în loc de iriși, omăt în loc de pigment și o vibrantă candoare în gesturi și atitudine, aparținea nimănui altcuiva decât Carolinei. Cine e Carolina ? – Păi el de unde să știe ?! - Nu cred că am avut onoarea, șopti el; ar fi vorbit mai tare, dar divina apariție îi tăiase alimentarea cu oxigen a mai tuturor organelor. Simținduse amețit, se gândi că îi fugea sângele din creier. Unde ? – Ei, unde ? Acolo unde ar fi fugit sângele oricărui mascul aflat în prezența zeiței frumuseții. Se subînțelege că zeița frumuseții ar fi împotriva firii dacă și-ar acoperi, fie și într-o infimă proporție, trupul desăvârșit. Zeița îl prinse de ambele mâini, ignoră salutul primit din partea „micului Andrei” și, sărutându-l ușor pe buza de jos, aflată mult mai departe de soră-sa, îi șopti la fel de tremurândă: - Eu sunt cea care te iubește mai mult decât oricine... - Carolina, desigur ! – i se aprinse LED-ul și, bucuros că memoria îi revenea, o sărută și el. - Andrei, cred că trebuie să știi ceva despre mine, strică ea buna dispoziție a lui Andrei, omorându-l totodată prin tonul oficial pe Andrei-cel-mic. - Ce anume ? – o întrebă el cu o reținere ca înaintea unei vești mov. - Știi... Eu nu am fost a nimănui până acum, murmură zeița, perplexând muritorul. - Cum ? Adică noi nu am... ? Ce se întâmplă ? - Nu-ți amintești nimic ?! – se miră ea. - Așa s-ar zice, admise el. Stelele sclipeau ademenitor din cerurile eterne unui visător efemer, țintuit pe o bobiță de rouă ce se dădea de-a dura prin spațiu de vreo patru miliarde de ani. El se uita la ele cu adâncă reverie, cu inima mai mult decât cu creierul, cugetând profund la sensurile lumii, la existență, la tot și la toate. Era un filosof autoeducat, dar vârsta fragedă îl forța adesea să-și pună o întrebare fără răspuns – poți fi prea tânăr pentru filosofie ? Și, cum nu găsise pe nimeni de încredere care să-i ofere un răspuns viabil, întrebarea urca încet-încet, ineluctabil, către aștrii reci. Într-o noapte, pe la trei și zece, Luna îi spusese că filosofia nu începe la o vârstă anume, ci este înnăscută în oameni. „În oamenii destinați să fie filosofi, desigur”, adăugase ea. „Desigur”, o aprobase el. Nu vorbea des cu Selene, dar nu din cauza lui, ci din cauza ei. De parcă ea ar fi avut cine-știe-ce alte lucruri mai importante de făcut decât să se întrețină, ideologic, conceptual și filosofic, cu el, Visătorul. Avea toane la fel ca și o femeie adevărată. Și poate că de-asta avea un nume de gen feminin... Dar și când se puneau pe conversație !... De câte ori nu-i apuca aurora cea oranj, roz, bleu și albă, în toiul dezbaterilor... Se pricepea muza la toate cele știute de el, fie că erau asimilate sau enunțuri proprii. Știa însă mai multe lucruri decât el, iar când fusese nevoită să-i răspundă cu privire la sursa atâtor cunoștințe, Selene îl impresionă din nou: Eu sunt eternă. Sunt aici de când a fost făcut Pământul. Am văzut totul, știu totul. Voi, oamenii, specia binecuvântată, sunteți doar cei mai noi invitați sosiți la bal. Dar în atâtea mii de milioane de ani nu m-am distrat atât de bine precum am făcut-o de la apariția voastră. Ați avut vizionari, artiști, poeți, visători, filosofi... Deși ei toți au fost oameni, nimic mai mult decât puțin praf de stele și o mână de lut, pentru a fi evidențiați posterității a fost inventat cuvântul geniu. Geniul înseamnă acel atribut ce înglobează toate trăsăturile atipice și non-caracteristice restului indivizilor, motiv de oprobiu și de suferință. Unul dintre primii oameni ce au posedat esența aparte a geniului, a remarcat că el nu era contemporan cu niciun geniu. Așa a rămas ! Numai trecutul a fost umblat de genii, doar trecutul ar fi fost potrivit existenței celor ce sunt genii în prezent. Unii vor să trăiască în viitor, dar viitorul este mult prea abstract pentru a le satisface absurdele năzuințe și revin la vremile marilor epoci culturale, ale marilor imperii și civilizații antice... Deși, crede-mă pe mine, nicio epocă nu a fost specială, nu s-a evidențiat prin lucruri extravagante. „Toate-s vechi și nouă toate”, a scris unul din geniile mele favorite. Momentul creației pentru majoritatea „lor”, noaptea, mă găsea pe mine servindu-le drept muză. O să te miri, dar nouă din zece poeme ale întregii istorii a artei îmi sunt fie dedicate, fie se referă la mine, chiar și într-un singur vers. Nu e greu de înțeles că tot ceea ce conține numele meu îmi este mai cunoscut mie decât le este creatorilor. Dându-i dreptate eternei zâne a nopții, Visătorul încercă să afle de la ea și alte răspunsuri, însă Selene știa că, indiferent de numele și visele Geniului, ea nu trebuia să trădeze legea firii. Muza era făcută să inspire, nu să dicteze, mot à mot, opere. Compensând, mintea asacuțită a visătorului avea resurse nelimitate pentru a extrage înțelepte cugetări chiar și din absența vorbelor. Și tăcerea e o formă de comunicare, știa el. Andrei îi vorbea Selenei chiar și când ea nu îi răspundea. Vorbea, practic, de unul singur și, din idee în idee, într-un simulacru de silogisme bazate în special pe senzații și un evoluat spirit de revelație, conducea rațiunea la concluziile ce apăruseră ca evidente și logice marilor filosofi, din antichitate și până în prezent. Gândea în spiritul geniilor ce nu mai umblau pământul de secole și asta fără a se osteni cu ideile publicate de precursorii săi într-ale viziunii globale. Cultura îl pasiona la nebunie, dar prea puține fonduri îi stăteau la dispoziție în vederea culturalizării, de aceea umbla prin anticariate și cumpăra cărți vechi, ediții îngălbenite de inexorabilul timp și de crunta uitare, din care sorbea fiecare al treilea sau al șaptelea cuvânt, amuzânduse copios la întâlnirea unor enunțuri identice alor sale în cele scrise de geniile altor vremi. Se considera descendentul spiritual al tuturor celor ce trăiseră pentru a gândi și dădea mai puțin de doi bani pe opiniile contemporanilor, intelectuali sau ignoranți. Capitolul II În prima zi a Cireșarului, am simțit nevoia fizică de a părăsi decorul finit și familiar al camerei de studiu-creație-rezidență-somn, fără a-mi stabili o țintă. Nu aveam niciun motiv pentru a face asta. Nu îmi puteam explica acea senzație de nespusă încorsetare, de revoltă, de plictiseală ce mă tot bătea în bostan de cu zori. Răsfoind hârtiile de pe masă, întrucât în ultimele săptămâni altceva nici nu făcusem, am găsit un titlu intrigant. Acest titlu conținea o referință filosofică, poate chiar ascetică și implica un drum, o călătorie, un pelerinaj poate. Dar, destinația acestei călătorii era una imposibilă: Soarele. Cum să ajungă cineva la Soare ? Doar dacă nu cumva era vorba despre o călătorie metafizică – puțin probabilă, dar nu exclud posibilitatea – sau conceptuală. În Metafizic, nu m-aș încumeta nici beat, nici treaz, dar în Abstract, mă simt ca acasă. Știu, cele două noțiuni par similare, cum de eu le deosebesc, nu ? Păi, așa sunt eu. Metafizicul ține de lucruri mai „sfinte”, mai catolice decât Papa, pentru că prin metafizică au probat geniile secolului XX existnța Unui Dumnezeu, iar Abstractul, oricât de mult ar aduce a metafizică, este doar mediul meu favorit de expresie a ideilor, a gândurilor năvalnice care nu contenesc nici în somn. Bun. Și mă încalț eu cu ghetele aflate la ușă, plecând la drum. În fond, aș fi putut ajunge (și) până la Soare, de ce nu ? Doar gândul este cea mai mare putere conform unora dintre filosofii. Un geniu al primei jumătăți din secolul mai sus pomenit a sesizat că mii de brațe nu pot opri o frunză să cadă, dar un singur gând abate trăznetul din drum. Cum aș putea eu să nu ajung la poarta de aur a mărețului zeu Ra ? Ar fi și absurd, pentru un spirit evoluat precum sunt eu. Și, umblând brambura, în căutarea lucrului fără de care nu eram întreg, fără de care nu puteam concepe una dintre capodoperele mele, ajung, într-un amurg spectaculos, pe străzile unui mic orășel din zona piemontului carpatic. Hotelul era mic, confortabil, cu servicii complete, făcându-mă să cred că trioul stelelor la care fusese cotat reflecta numai parțial adevăratul standard. Împrejurimile erau însă bogate în hoteluri, moteluri și pensiuni, concurența fiind responsabilă de eterizarea comportamentului personalului și diversificarea serviciilor. M-am retras în camera special aleasă pentru numărul șapte purtat și am așteptat în penumbră room-service-ul. Fotoliul de piele mă răsfăța ca pe un veritabil connaisseur. Parcă fusese plasat în inventarul mobilierului aparte pentru sosirea mea, cel ce aveam nevoie de el și știam cum să-l folosesc, să-l apreciez la justa-i valoare. Ascultam ploaiea ce începuse imediat după ce mă cazasem eu, sorbind fumul toxic al unui Rothmans Intl. Glasvandul ce reprezenta una dintre cele patru laturi ale dormitorului meu, cel puțin în această noapte, avea jaluzelele verticale neînchise, astfel că, în lumina unor proiectoare ascunse în iarbă, vedeam șiroaiele molcome curgând la streașină. Tot atunci, întrerupându-mi atenția acordată muzicii celeste a picăturilor reci, sosi și cina. Fata care venise cu platoul se numea Carolina. Ce nume frumos, mi-am zis eu imediat după ce am consemnat cu titlul „de reținut” acel cristalin și distinct nume. Nu am devorat întreg meniul deodată. Nici nu cred că s-ar fi cuvenit un asemenea festin: trei grepfruturi roz, patru banane și trei tablete de ciocolată cu lapte. Am evaporat totuși cana de cappuccino cu ciocolată răzuită. Era și păcat să o las să se răcească, pentru că în această eventualitate nu m-ar mai fi încălzit precum a făcut-o. Dar s-a dovedit a fi o eroare de strategie bând cappuccino la zece, fiindcă la miezul nopții, în fotoliul alb de piele, nu dormea un musafir obosit, ci privea ploaia măruntă, autumnală în manifestare, un singuratic gânditor. - Room-service, răspunse o voce caldă, un ton blând dar nu somnoros, apelului inițiat de subsemnatul prin intermediul tastei dedicate a telefonului ce moțăia pe măsuța din proximitatea perimetrului meu de moțăială; moțăiam în noapte ca un om și-un telefon. - Da, aș dori și eu, la camera șapte, un whisky mic, zic. - Îmi pare rău, dar nu servim alcool în camere, mă dezamăgește vocea numai din punctul său de vedere, deoarece eu nu vroiam cu adevărat să beau. - Aa, nu-i nimic, reiau încercând să-i zâmbesc... prin telefon. Cred că ar fi mai adecvat un pahar cu lapte; dacă se poate... - Desigur, mă încredințează suava glăsuire. Imediat sosește un pahar cu lapte. Integral ? - Integral, confirm. Carolina urma să împlinească optsprezece ani peste două luni. Era, așijderea-mi, leoaică. Numai că ea avea mai multă vorbă în ea decât aveam eu la acel moment. Locuia în stațiune, iar la hotel lucra pentru a-și ajuta părinții – proprietarii și pentru a se deprinde cu managementul, întrucât după Bac-ul programat a fi luat cu media maximă anul următor, plănuia să se mute cu studiile în Capitală, la o facultate economică, poate chiar la româno-americană... Nu era însă decisă. Îi cerusem un mic sumar al vieții sale, iar ea îmi vorbise o oră și ceva peste, fără a fi spus de două ori același lucru. Era impecabilă. - Știi, îi zic pe la două și jumătate, încă de când te-am văzut la recepție mi-am dat seama că tu nu muncești pentru bani... - Adică ?! – se miră ea mai mult adormită. - Adică ținuta, atitudinea, stilul tău, nu fac portretul unei fete din clasa muncitoare, mă explic amuzat, poate chiar un pic superior. Nu o spun în termeni depreciativi, dar trebuie să știi că sunt bun la citirea cărților deschise numite oameni. - Aaa, acum mai și citești, nu ești doar autor ! – chicoti micul înger ce-mi ședea ghemuit la piept. - Sunt totul și nu sunt nimic, îi dezvălui cu un aer vădit filosofic. Sunt doar un om, iar asta mă face muritor și semizeu în egală măsură. Depinde numai de cine mă privește. - Îmi placi, filosofule, șopti ea și mă sărută pentru a mia oară. Noaptea s-a terminat mai repede decât ar fi lăsat de înțeles insomnia mea anterioară cunoașterii Carolinei. Zorii ne-au găsit pe fiecare dormind epuizat; o lăsasem pe ea în grija și confortul patului supre king size, iar eu mă retrăsesem îndată ce m-am asigurat că a adormit, în fotoliul din proximitatea glasvandului translucid. Nu mai ploua. Soarele se aruncase entuziast pe cer și, înspăimântați de-atâta bună dispoziție, norii fugiră de se ascunseră în deșert. M-am trezit înaintea-i, dormind oricum cu un ochi deschis, preocupat de idei, gânduri ce nu prea au punte comună cu realitatea perceptibilă de homo sapienși. Nici măcar nu visasem. Dormisem maxim două ore, iar acum, descoperind o nimfă în patul ce-mi fusese destinat, nici că mai puteam dormi. Am început, totuși, să visez, dându-i și Carolinei un rol – destul de măricel, în epopeea mea din starea de veghe. - Scumpa mea comoară, îi zise el și o făcu să plângă într-o clipă. Eu o să plec pentru o vreme, dar tu vei rămâne aici... - Unde vrei să pleci ? – găsi ea un moment de calm dintre două suspine pentru a-l întreba o copilărie. - Voi pleca să găsesc răspunsuri și, pentru răspunsuri, unele lămuriri... - Ce întrebări ai tu și nu știi răspunsurile ? - Aaa, păi sunt câteva ce mă toacă de secole... - Întreabă-mă pe mine ! - Ce este Dincolo de noi ? Dincolo de percepția limitată, dincolo de conștiința și rațiunea noastră, a gâzelor fără nume și fără număr. Ea râse ușor. Uitase că era revoltată de decizia lui inopinată. Crezu că îi este la îndemână să arunce un răspuns „logic”, de parcă ar fi aruncat un os unui cățel tâmp: - Dincolo de noi e haosul, neantul, nefirea... Stăpânește un tiran cu discipoli printre oameni ! Și mai este o lume a perfecțiunii, în care domnește Cel ce a făurit, din neant și din haos, Universul. Amuzat de naivitatea ei, veni rândul lui să râdă gentil. - Nu crezi că toate lucrurile din lumea asta, mai puțin existența unei surse, a unui designer al acestui univers, ar trebui trecute printr-un ciur al îndoielii și al cugetării detașate, argumentative ? Dacă luăm totul și toate de-a gata, considerându-le fundamente incontestabile și apodictice, neîndoielnice, atunci ce sens are cuvântul „evoluție” ? De fapt, această noțiune ar fi suprimată de însăși adevărul potențialei axiome, enunțată de tine ca reluare a tezelor teologice și mitologice. - Da ?! – se miră ea confuză. - Da, afirmă el simplu, continuându-și expunerea: Alb și negru, lumină și întuneric, yin și yang, bine și rău... Toate astea le zic oamenii de milenii, dar dacă există și un altfel de răspuns ? Un alt mod în care posibila realitate concepută de mistici și dezvoltată de gânditorii laici de-a lungul istoriei și nu numai, ar putea fi cunoscută. O altă definiție, un alt piedestal de pe care să troneze Adevărul. Un colț de stâncă deasupra hăurilor neantului, în care se amestecă Alb cu Negru, Lumină cu Întuneric, Bine cu Rău... Dacă noi, temându-ne de poziția extremă a oamenilor sau, în sinea noastră, de ceea ce va crede stăpânul și arhitectul universului despre cercetarea pe care o întreprindem, ne stingem năzuințele de iluminare prematur, dezamăginsu-ne atât pe noi înșine cât și pe Creator ? Nu pot să cred că El ne dorește atât de ignoranți, de tâmpiți, în a noastră lume meschină, plină de rău și de întuneric ! Trebuie, din când în când, să mai lase pe cineva să întrezărească, cel puțin, templul, incinta care găzduiește Adevărul... Aș muri pentru a afla Adevărul... Nu e singurul lucru pentru care aș renunța la existența asta, dar cu siguranță aș lăsa Îngerul Nex să mă ia de-aici... - Mă sperii, se plânse fata. - Nu ai de ce să fii speriată de adevăr, o liniști el. Eu nu vorbesc lucruri mari pentru a-mi etala vocabularul sau pentru bravadă. Tot ceea ce spun, cred din toată inima. - De ce ești atât de convins că tu vei primi acceptul creatorului pentru a întrezări, cel puțin, Adevărul ? Ești și tu un simplu om, un muritor ca noi toți. - Draga mea, mă cunoști de când aveai doi, trei anișori, nu ? - Ba da; ce legătură ? - Păi are, că până acum trebuia să fi înțeles că eu nu sunt croit din aceeași stofă precum restul oamenilor. - Asta am remarcat, dar în esență și tu ești om... - Spiritele luminate nu se împiedică de asemenea mizilic. Oamenii spun și cred că Însuși Dumnezeu a fost aici, pe pâmânt... Eu de ce nu pot fi măcar un înger ? - Ba poți fi, râse ea cu sinceritate. Ești îngerul meu ! Și te iubesc; nu vreau să pleci aiurea și să mă lași singură... Nu știu cum să fiu singură... - Nu vei fi singură, o încredință el. Nici nu vei ști că sunt plecat. Ai încredere în mine ! - Nu pot... Vreau să cred, dar nu pot, sunt prea slabă. Nu am puterea ta de abstractizare și determinarea psihică pe care o ai tu. Tu ești, într-adevăr, o altă specie... - Þi-am zis eu ?! – exultă el sărutând-o pe buze, ceea ce se dovedi o eroare de calcul, întrucât zeița seminudă îl trase peste ea, pe salteaua unduindă. Andrei se ridică și, din mijlocul geometric al âncăperii o privi cu ochii lui mari, blânzi, abătuți. Zâmbi, dar niciunul dintre ei nu știu și nu se întrebă din care anume motiv. Zâmbi și ea. - Serios vorbind, reluă el la un moment ulterior, căutarea Adevărului îmi apare ca o necesitate fizică, mai mult decât aș putea cenzura și autocontrola cu ajutorul psihicului. Simt că se transformă într-o obsesie... E obsesie de mult timp, dar acum își cere drepturile asupra realității faptice. Și mai simt că voi descoperi ceva minunat la capătul drumului... - Nu te pot opri, indiferent ce aș face, așa că nu voi încerca; nu ar fi decât o piedică, o mică pietricică în drumul pe care vei purcede, se complăcu ea în lipsa autorității asupra lui. Ar fi o insultă adusă inteligenței tale și în plus, consider că tu știi cel mai bine ce trebuie să faci, care îți este chemarea, destinul. - Aș vrea eu, zâmbi el în loc să suspine. Dar tot cee ce pot face este să-mi intuiesc destinul. Să încropesc posibile desfășurătoare, din piese infime precum un puzzle astronomic în numărul de fragmente în care a fost fracționat de acest... „firewall” care ne blochează accesul la memoria sufletului și cel mai important, la adevărul pe care esența indubitabil îl cunoaște într-o anume proporție. Nu de alta, dar sufletul este de origine divină, în poziție antagonică față de trup și nimte, care sunt doar materii secundare, pământești, expuse eșecului. - Mă gândesc dacă nu cumva ar trebui să te însoțesc în această călătorie inițiatică, în acest parcurs ascetic, făcu ea vorbind extrem de serios. - Da, ar fi ceva nemaipomenit ! – exclamă el. O călătorie inițiatică, pentru descoperirea răspunsurilor, în compania unei alte ființe... Și ce mai ființă ! – O zeiță ! - Recunosc, sună straniu, dar de ce ar fi și imposibil ? Nu tu ai spus că tot ceea ce știm ar trebui supus îndoielii ? Ei bine, eu mă îndoiesc, măcar de dragul discuției, de modul în care ar trebui efectuată peregrinarea asta, ascetică ! Aș face-o în cuplu, reluă ea în aceeași notă revoluționară. - Mă amuz sincer când te aud vorbind astfel, îi dezvălui el un „secret”, de parcă zâmbetul cât toate uâzilele ce-l purta pe chip ca reacție la anterioarele ei cuvinte ar fi fost disimulat. De câte ori, în viața ta, ți-ai pus problema unui adevăr suprem, la care nimeni născut pe pământ nu va ajunge vreodată, viu sau mort ? De câte ori te-ai întrebat. Din curiozitate proprie și nu datorită întrebărilor mele, ce este Dincolo de noi ? - Păi, nu cred să fi avut tendințe filosofice înainte să-mi deschizi tu apetitul, admise ea. Dar nu sunt încă foarte convinsă că vreau să aflu acest Adevăr al universului... Nu cred că s-ar putea; exact cum zici tu... A, da ! Și dacă realizezi că nimeni născut pe pământul ăsta nu este menit să afle adevărul, tu de ce nu te dai învins ? Ãsta-i un joc pierdut la masa verde... Nu e pentru oameni. - Nu e pentru oamenii convenționali, pentru oamenii cotidieni, pentru turmă ! – afirmă el cu o deosebită convingere. Dar, din turmă, uneori, se mai rătăcește câte-o mioară... Aceasta, fie de o înșfacă vreun lup, fie de paște liniștită pe o pășune secretă, necunoscută, poate, chiar și păstorului, nu va mai fi niciodată o mioară oarecare; deși nu a suferit nicio modificare fizică, mental și spiritual ea e oaia care a ieșit din turmă, mânată de un instinct, de o chemare stranie, inexplicabilă... de soartă, descoperind ceva ce turma nu ar bănui măcar că există, nu ar accepta relatarea sa, evoluând atât în plan intelectual, prin revelație, cât și în plan spiritual, prin asimilarea revelațiilor. Carolina tăcea. Părea că digeră discursul ticluit al iubitului său. El îi ceru reacția: - Ei ?! - Ei, șopti ea și-l privi cu un aer blând-superior, realizând că dăduse peste un punct de rupere în enunțul lui atât de fumos în concepție și în intonație. Și dacă mioara astaa nu (mai) ajunge pe pășune în primul rând ? Dacă se va întâlni cu „vreun lup” și unicul loc în care va trăî o revelație va fi stomacul și colții lupului ? - Atunci totul se va simplifica, pentru că, în absența unui balast material, spiritul nu va avea și alte dificultăți în călătoria sa, rezonând cu însăși legea constitutivă a universului... Va întâlni îngerii care fie îi vor răspunde întrebărilor, fie o vor congratula pentru faptul că li s-a alăturat, explică el fără urmă de îndoială, lăsând impresia unor convingeri puternic înrădăcinate în inima sa încă foarte tânără. - Ha ! – făcu iritată zeița. Și cum rămâne cu iubita acestui berbec plecat în stele ? La ea nu s-a gândit îmainte de a căuta pășuni de care fizic nu avea atât de mare nevoie ? - Draga mea, surâse el, pentru acel berbec, spiritul său face legea. Nu instinctul de supraviețuire, materialismul sau alte atribute caracteristice existenței fizice au trecere. Sufletul lui „vrea” să știe, să cunoască răspunsurile întrebărilor ce-l mistuie pe dinăuntru și care seamănă destul de mult celor ce i-au animat pe mulți alți berbeci din trecutul turmei. - Îți accept și răspunsul ăsta, oftă ea dar nu se lăsă pradă deznădejdiei ce-i cotropea gradual inima. Totuși, cine este păstorul turmei ? Nu pot crede că ai făcut o analogie atât de fracventă în creștinism din pură inerție polemică ! Și dacă nu ai făcut-o accidental, ceea ce nu concep la tine, atunci păstorul va lăsa mielușelui că iasă din turmă pentru a ajunge undeva unde nu-i voie ? Cred că mai degrabă îl va înșfăca sau va pune câinii pe el decât să-l piardă din vedere. - Nu și dacă destinul spune că mielul nu trebuie să fie oprit... - Dar nu ai de unde ști ce destin are mielul ! - Nu cu certitudine, dar conform intuiționismului, aș putea afirma că mare parte din el îmi este seja cunoscut. Că știu, din revelații, deducții raționale și din instinct, ceea ce va urma pentru „miel”. - Ai grijă, dragul meu, că mieii sunt predispuși sacrificiului... - Pentru Adevăr, acest mielușel este bucuros să fie sacrificat. Dar refuz varianta ! Tu ai venit cu „mielul”, deși eu am ales un „berbec”... - Și ce, berbecii nu sunt buni pe altarul ritual ?! - Hai să punem un punct temporar, pentru că totul a revenit la religie, la teologie, ceea ce nu cred că trebuia să se petreacă ! – sesiză el direcția ușor inadecvată. Nu îl caut pe Dumnezeu, El este în inima mea de când am eu inimă. Nu merg să-mi descopăr credința, să mă întăresc cu revelații religioase... Nu-mi pun problema din punctul de vedere al unui rătăcit ce-și caută originile prin intermediul credinței. De fapt, Adevărul suprem, spre a cărui formă exterioară cel puțin, tind eu acum, nu are multe în comun cu religia, cu un cult monoteist sau altul, cu un cult politeist sau altul. Acestea sunt născociri și revelații eronat interpretate ale și de către oameni. Toate religiile acestei specii au puncte comune, se inspiră – cel puțin la origini – una din cealaltă, iar câte ceva din fiecare este o reflecție aproape de realitate a Adevărului. În rest, totul e absurditate. Este o absurditate pe care aș putea risca să mi-o explic, dar din moment ce absurdul este irațional, iar eu sunt o ființă rațională, mă abțin. - Nu, nu, nu, insist ! Spune-mi de ce sunt religiile absurde ! – exclamă ea precum un copil care își cere dreptul la un răspuns meritat, ori la desenul animat favorit. - Sfințesc popoii toate armatele de când există armate și de când există religii ? – o întrebă el retoric. - Sfințesc ! – răspunse ea de dragul jocului. - Omoară soldații oameni ? Soldați, civili, copii... - Omoară... - Care Dumnezeu își trimite copiii să se măcelărească bezmetici în Numele Lui ? - În niciun caz nu Dumnezeul meu. - Atunci, ce rost mai are, altul decât controlul gloatei descreierate și sălbatice, religia ? - Aștept să-mi spui tu. - Credința, departe de a fi o invenție recentă sau a civilizației, este o necesitate psihică a „ciudatei maimuțe”. Îi calmează să „știe” că Cineva absolut, un creator infinit, îi veghează în ale lor infime și infame existențe. Altfel, presiunea conștiinței i-ar înnebuni și s-ar omorî unii pe alții până la ultimul, ori ar fugi toți și s-ar ascunde în creierii munților sau în spumele mării... Îi ajută să își creeze o existență, să se preocupe de viață. Știind că Cel ce le-a dat viață veghează de undeva de deasupra-le, nu mai au ei grija ca nu cumva cerul să le cadă pe cap și să-i radieze din existența universală... Evident, ei nu au habar dacă lucrurile stau într-adevăr în acest fel, ceea ce îmi întârește convingerea că există un creator. Împreună cu mintea puțină pe care le-a pus-o celor mulți în cap, le-a mai dat un dar, pe care ei nici nu știu că-l au și cât de fericiți îi face... El se opri, așteptând ca ea, sorbindu-i fiecare cuvânt cu un apetit profan și prozelitic în același timp, să îl întrebe despre acel „dar”. Și întrebarea veni numaidecât: - Care e darul ăsta ? - Prostia ! Gândește-te puțin ! Dacă oamenii nu ar avea această doză de ignoranță nativă, care este în fapt pura și izbăvitoara prostie, ci și-ar pune întrebări „absurde” și „inutile” subzistenței – așa cum mă vezi pe mine făcând-o, câte capete sparte am vedea la Știri ? Câți oameni morți datorită acțiunilor voliționale proprii nu ar pieri ? Cred că aceste două lucruri au venit cumva „la pachet”. Credința asigură oamenii că există cineva care le poartă de grijă, iar prostia, pe lângă faptul că nu le permite să gândească mai mult decât le este necesar pentru a supraviețui, le mai insuflă și eronata concepție, preconcepție, că „Dumnezeu are grijă de noi, nu ne va lăsa să pierim”. - Și nu-i așa ?! – făcu, surprinsă și chiar stupefiată, Carolina. - „Ciudata maimuță”, în aroganța și vanitatea fără de margini ce-i este înscrisă în codul genetic, care este însă un apanaj al conștiinței, spre exemplu, dacă ar fi fost să evolueze marile feline, sau dinozaurii, în ființe de sine conștiente, religia și credința ar fi fost inventate de la sine, ar fi fost „acolo”, pentru ca inteligența să poată uza de ele spre evitarea nebuniei. Deci, maimuța gânditoare crede că din moment ce numai ea are conștiință, putând gândi și în alte planuri, nu doar liniar și prezent, neapărat este diamentul coroanei. Că Dumnezeu nu ar lăsa vreodată să i se întâmple un lucru serios, cum ar fi extincția absolută... - Știu, prostia lor nu le dă unghi de vizibilitate, zise, bucuroasă că înțelesese teoria, fata. - Să fie precum mințile lor înguste le șoptesc, ce simplu ar fi creatorul în gândire ! – surâse Andrei și își luă un răgaz pentru a sorbi cappuccinoul a cărui cană susținătoare se găsea pe una din noptierele mega-patului. Specia asta are o afinitate spre două concepții filosofice: antropocentrismul, care explică de ce ne credem, în sinea noastră, ombilicul universului și antropomorfismul, în care totul, inclusiv creatorul, are ceva uman îl El. Or fi scris teologii antici că omul e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar în realitate, omul crede că Dumnezeu seamănă creației sale „principale”... - Ce nebunie ! – chicoti Carolina. Și, ce se poate face pentru a corecta această stare de fapt ? - De către mine, nimic, își dădu Andrei o importanță care-l amuză; grăbit, explică: Multe scriei de cult, dar mai ales cea a creștinismului, promit o rezolvare a tuturor problemelor, inclusiv a celor ridicate de însăși ciudata maimuță. Dar, cu rugăciuni fariseice și abstracte, ea, gloata, în frunte cu ai săi păstori spirituali, consideră că promisiunile venite prin intermediul profeților nu-i vor lovi niciodată. Sau cel puțin nu cât vor viețui ei. Nu li se poate întâmpla tocmai lor, nu ? Cum să lovească tocmai generția asta ? Ce-am făcut noi mai rău decât generațiile precedente ?... Da’ ce n-au făcut, fiecare la rândul său ?! - În concluzie, care ar fi verdictul tău în privința credinței și religiei ? - Știu că voi părea cinic, dar filosofia este astfel dintotdeauna... Nu avem nici șansă ca tot unitar. De fapt, un întreg suntem numai priviți prin prisma speciei. În rest, toți vorbim și facem altceva, adeseori doar pentru a-i irita pe alții... Specia asta va dispărea complet ori va evolua intr-una mai „reușită”; deci, orice ar fi, homo sapiens nu are un viitor luminos. - Pariez pe niciun viitor, oftă Carolina. La cum evoluează lucrurile în prezent... - Dar lucrurile au stat astfel mereu, spuse Andrei cu un era ușor obosit. Oamenii s-au măcelărit în războaie, și-au cultivat ura, au făcut excese de tot felul, inclusiv de cea mai importantă funcție biologică, încă dinaintea istoriei. Face parte din comportamentul tipic uman, caracteristic păstrând proporțiile, tuturor mamiferelor. Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt; doar uită-te la vreo două, trei show-uri pe Animal Planet și vei dezvolta impresia că acele sălbăticiuni, în haine croite și postură bipedă, s-ar integra excelent în societatea umană. În fond, omul este singurul animal care gândește despre sine că nu este un animal... - Da, și de fapt el este cel mai mare dintre toate, râse Carolina. - Cel mai mare pentru că își folosește capacitatea intelectuală vizând cu preponderență scopuri distructive. Pentru semeni și natură în mod egal, punctă el finalul. Capitolul III Din munte cobora, leneșă, o briză răcoroasă. Drumul trecut pe hartă se terminase de vreo jumătate de oră, iar terenul devenise cu adevărat străin sufletelor de om. Pădurea întuneca aerul, lumina luptânduse cu acele, crengile și trunchiurile molizilor veșnici pentru a-l ajunge în desiș. Hainele sale și bocancii până sub genunchi îl făceau invizibil ochiului neasistat de vreo minune a fizicii optice sau electro-tehnico-magnetice. Nici nu putea fi distins de trupurile zvelte și smolite ale arborilor aciculați, fremătători. Rucsacul impermeabil și imbrifug îl îngreuna întrucâtva, dar era un obiect absolut necesar acestei incursiuni. Deoarece pașii mari și ostenitori îl purtau sus și tot mai sus, se pomeni la un moment dat la marginea pădurii. Doar atunci lăsă povara pe iarba umedă ce creștea din abundență printre și pe sub jnepenișul ce preluase controlul terenului accidentat. Căută cu înfrigurare discul solar pe bolta curată ca un cristal de cuarț bleu. Soarele nu era. Dar nu știu sigur dacă acesta scăpătase, se lăsase după vreun pisc sau, cine știe, poate că nici nu răsărise. Nu avea niciun orologiu asupra sa, așa că nu putu fi sigur de adevărul lipsei soarelui de pe firmament. Decise că nu trebuia să riște o înserare prin surprindere și se puse să-și instaleze tabăra. Întinse câteva corzi între trunchiurile a patru molizi considerați de încredere și apoi apăru, sub prelată, un hamac în care se desfășură un sac de dormit. Atârnă într-alt punct pe corpul fusiform al unui conifer și rucsacul, asigurânduse astfel că nu va avea onoarea de a fi lăsat să rabde de foame de vizita inopinată a vreunui gurmand patruped, de drept rezident al locurilor, sau că, cel puțin moș Martin avea să muncească pentru acele tablete de ciocolată și cele nouă banane ecuadoriene. Părăsi amplasamentul ce campanie punânduse pe căutat vreascuri pentru foc. Și, în pofida aparenței de mediu îmbibat cu apă, găsi câteva zeci de crenguțe uscate lângă trunchiul mort al unuia dintre eternii străjeri ai munților, încă nedoborât de viscolul iernii. Așa cum se dovedi în curând, zeul-soare apusese, iar la dogoarea limbilor de foc parfumat de rășina secretată din belșug de materia primă, rătăcitoarul asimilă caloriile unei tablete de ciocolată cu lapte de la vacile inteligente și potasiul unei întregi banane. Adormi și neîntros dormi. Mai viteaz decât însăși măria-sa, atotputernicul zeu Ra, peregrinul ridică tabăra și porni printre jepi către obiectivul final, știut doar de el. Ridicat și dumnealui deasupra unui pisc oriental, Soarele îl lumină și-l încălzi, dar mai risipi și negura lăptoasă ce cobora dinspre creastă. Călătorul metafizic se opri simțind dogoarea de dinapoi și întrocânduse, îl salută pe măreț, mulțumindu-i totodată pentru binele făcut. Evident, astrului nu-i ardea de discuții cu unul care avea de gând și chiar punea în practică ideea de a ajunge la El și a-l lua întrebări. Își văzu liniștit de-a sa cale celestă. - Ei, las’ că vorbim noi ! – îi promise călătorul și acel zâmbet ca o amenințare rămase multă vreme întipărit pe chip, însoțindu-i gândurile nebunești și absurde. La prâz ajunse pe un platou vast, împresurat de versanți din toate laturile. Pietrele albe vinete erau azvârlite aici, pe malul lacului, de uriași ancestrali care, murind de bătrâneși multe, fuseseră acoperiți de pământ și alte nenumărate pietre. Acum, malurile ochiului de smarald nu mai erau netede și oglinda neclintită nu mai vedea chipul cald, jovial, al soarelui, decât atunci când discul urca îndeajuns de mult pentru a trece de culmile sterpe și prăfuite. Legenda spunea că uriașii, doi la număr, se luptaseră în tinerețe cu niște zmei înaripați căzuți din stelele nopții, care poftiseră la apa lacului lor. Și cum zmeii erau năzdrăvani, aceștia ar fi sorbit ditr-o înghițitură tot luciul apei, lăsându-le spre veghe o dolină. Lupta dintre vitejii titani pământeni și zmeii căzuți din stele durase din amurg și până în zori. Și nici că ar fi încetat, dar soarele, ieșind falnic de după munți, slei de vlagă zburătorii de obârșie noptatică. Văzând că zeul solar le ajută, cei doi uriași frânseră numaidecât frumoasele aripi și astfel aceștia s-au risipit în lumina albă a dimineții. Lungile aripi penate au fost ascunse de uriași pe platou; la bătrânețe, când pământul avea deja oameni de-l umblau fără frică de ființele acestei lumi ori ale celei nevăzute, uriașii au primit de la un înger să arate unuia dintre muritori Taina Lumii, aripile de zmeu. În scurtă vreme, un om fu ales dintre aceia câți erau și căpetenii îngerești îl vegheară până în creierul munților. Bătrânii titani au stat cu omul deopotrivă și i-au arătat taina lumii și a nemuririi. A doua zi, omul a plecat. Dar a revenit în fruntea mai multor mii, gata să omoare uriașii păstrători ai tainicului Adevăr. Bătrâni și slăbiți, uriașii s-au refugiat pe un munte vecin, primind de știre de la un înger despre soarta ce urca spre ei din văi adânci. Ajunși pe platou, lângă lacul verde și limpede precum cerul, au dat să-și însușească puterea ce sălășluia pe fundul apei, dar mulți s-au înecat în zadar. Restul au fost alungați de titani care, desprinzând pietre din mutele pe care se izolaseră, le aruncau spre aceștia, cu grija a nu-i omorî, căci erau ființe dragi creatorului și numai El, prin îngerul său aveau rezervat acest privilegiu. Coborâți de pe muntele vecin, uriașii nu au mai fost niciodată călcați de hoardele avide de nemurire ale oamenilor. „Am vrut să văd ce vor face dacă le pun la dispoziție taina cea de căpătâi a lumii”, le zise îngerul Domnului titanilor. „Nu sunt demni de un asemenea lucru, de o asemenea încredere”, răspunseră titanii îngerului, iar acesta, fâlfâind ușor aripile sale de lumină, se înapoie în ceruri, ducând cu el taina lumii, aripile de zmeu. De atunci, adevărul nu a mai fost lăsat pe pământ, în calea muritorilor, a oamenilor cărora numai simpla știre a existenței acestuia le întunecă mințile. Uriașii, zânele, nimfele și toate făpturile ce au sălășluit pe lumea asta înainte de om, nu au cutezat vreodată să se apropie de lacul titanilor pentru a-și însuși Adevărul, pentru a deveni ei înșiși zei. Povestea a fost scrisă spre a motiva rătăcitorul alpin de azi. Și ce importanță mai avea că autorul acesteia era el însuși ? Nu-i așa că-i o poveste frumoasă ? - Ba da, este foarte frumoasă, îi răspunse un înger în straie la fel de cernite ca ale lui. Își întoarse capul spre dreapta, unde, la un pas de piatra pe care ședea el, începea oglinda statică a lacului. Deasupra suprafeței răcoroase, îngerul plutea netulburat. Netulburat fu și rătăcitorul, de parcă asemenea apariții aveau loc în cotidian. Îl întrebă curios, confuz, pe cel de pe apă: - Spui asta doar pentru a mă încuraja, sau pentru că nu-i decât o născocire fantastică ? - Nu. Este ceva fictiv, o componentă mitică și supranaturală a unei temerare încercări, zise îngerul cu un calm nepământesc, rezonanța cuvintelor sale făcând fibrele muritorului să vibreze activ. - Vrei să spui că nu am nicio șansă de a-mi afla întrebările împodobite cu răspunsurile scoase din cartea adevărurilor ? - Ce te face să crezi că există o „carte a adevărurilor” ? – făcu îngerul surâzător. - Rațiunea, zise cu o simplitate șocantă rătăcitorul. - Da... Păi, să vezi... Rațiunea omului nu este validă în ecuația universului actual, vorbi îngerul părând să încerce a nu-l deziluziona pe muritor prin selecția de noțiuni. Omul nu contează foarte mult... Atât cât se consideră el de esenția bunului-mers al lumii, este doar vanitatea specifică speciei. Nu omul este punctul focal al creației, ci una dintre părțile sale constitutive. Inutil să abordăm asta, oricum nu vei mai ști nimic după ce te vei trezi din somn jos, în dormitorul Carolinei... - Am plecat de treizeci de ore de la Carolina, strărui omul, iar îngerul contraargumentă. - Și de ce te cramponezi de un detaliu neesențial precum acesta, când eu îți vorbesc de lucruri mai mari ? Știi prea bine că numai în vis este posibilă ignorarea evidentului dimpreună cu abstractizarea decorului pentru a te agăța de ultimele frânturi, pentru a nu reveni la starea de veghe... - De ce îmi spui că numai o parte din om este importantă pentru creator ? – cârmi Visătorul încă o dată cursul discuției metafizice. - Pentru că are o prea mică importanță ce crezi tu, ce știi tu și ce vei face tu... Eu îți cunosc destinul, eu sunt o parte implicită a acestui destin, venind aici să-ți spun ceea ce îți voi spune... - Bine, accept că nu mă pot opune unui înger și te ascult, zâmbi împăcat omul. Conștiința lucrului tocmai trăit îl făcu pe Andrei să tresară. Faptul că decorul se compunea acum din cu totul alte detalii îl miră. Nu se mai găsea pe platoul lacului de smarald, îngerul nu mai era suspendat prin grație divina deasupra oglinzii încremenite și momentul de timp se caracteriza prin absența astrului principal de pe bolta azurie. Milioane, stelele Cireșarului luceau în adâncurile spațiului negru. Deasemenea, echipamentul expediționar lipsea rătăcitorului. Făcu un efort strașnic spre a-și aminti ce căuta la malul mării și de ce nu-și putea accesa informațiile privitoare la decursul dintre conversația cu îngerul și sosirea la capătul de est-sud-est al țării. Strădania nu se soldă nici pe departe cu efectele scontate, ba dimpotrivă. Mare parte din însăși dialogul alpino-angelic se evaporase în atmosfera confuză a minții sale și în semn de suvenir primi o impresie ce i se întipări într-unul din lobii corticali: discutase cu un înger aievea, întrebările erau de prisos. „Cel puțin nu m-am trezit în dormitorul Carolinei, cum a susținut el”, își zise la un moment dat, privind de pe plaja caldă, pustie și zgomotoasă, pleiadele aștrilor fremătători. „Câte stele !?” – făcu el plin de uimire, atunci când zborul lin, al uitării și libertății depline – în limitele restrictivei condiții a materiei, dar lesne suprimate de spirit – îl purta departe-departe, în sferele incandescente ce-l ademeneau cu-ale lor sclipiri insinuante... „Omul nu ar trebui să existe ca specie dacă ar fi adevărat echilibrul moral Bine-Rău pe care el îl tot postulează. Pentru atâta rău cauzat, ar trebui să fie eradicat din lanul de stele tot așa precum el otrăvește pământul cultivat spre a-și proteja culturile de dăunători. Dăunătorul este el, homo sapiens imbecilus, regele animalelor, regele tuturor speciilor și-al planetei. Dar faptul că încă mai umblă sub soare nu denotă decât că morala aparține exclusiv sieși, prin răstălmăciri de învățături filosofice antice, ancestrale. Dacă ar lucra si creatorul, sursa acestui univers, cu aceleași măsuri și cu aceleași unități de calcul, la ora astrală percepută de mine drept prezent, trebuia să fim deja doar o filă, una complet terifiantă pentru potențialii lectori, din istoria planetară.” - Nu crezi că ești un pic prea drastic ? – îl surprinse o voce mlădioasă și gingașă, evident feminină, în mod direct făcând referire la șirul gândurilor sale. Întorcând capul spre dreapta, distinse o siluetă angelică privind dintr-o postură similară lui, spectacolul mut. Bazânduse pe datele culese de-ale sale pupile dilatate, nu reuși identificarea ființei de alături. Raționând, malaxând rezonanța cuvintelor auzite și amănuntul că ea îi cunoștea – aparent, interiorul rețelei neurale responsabile cu gândirea, se lovi de un zid ferm, de cărămizi în culoarea neputinței. O întrebă pe bună dreptate: - Ne cunoaștem ? Prezența chicoti, deși păru inițial a fi încercat o reprimare a insinctului. - De ce e o întrebare perfect rațională motiv de amuzament ?! - Pentru că este ! – exclamă ea convinsă. Habar nu ai tu cât de bine funcționează mecanismele adevăratei Conștiințe a Universului... Micro-angrenajele cuantice care țin și acționează totul, de la atomi, quarcuri și toate particulele pe care omul abia le presupune și le „prevede”, până la stele, galaxii și univers. - Bineînțeles că nu am habar, oftă Andrei. Doar nu cumva s-a ostenit cineva să trimită vreun înger care să-mi spună și mie ce și cum e prin universu’ ăsta bagatelizat de Ciudata Maimuță ce-și spune om. - Þi-am trimis mai mulți îngeri, ultimul fiind Arcus, sus pe munte, dar nu e momentul conștientizării Adevărului. - Dacă suntem de acord că există un moment pentru orice este „scris” să aibă loc, de ce ne mai batem capul cu planurile, cu filosofia, cu toate cele care ne apar ca descinderi ale voinței noastre ? - Fiindcă omul e făcut să trăiască, nu să stea cu mâinile încrucișate pe malul mării și să admire stelele, glumi zâna. - Scuză-mi observația, dar unde vezi tu oameni care să se uite și la ceruri ? - OK, tu ești acel caz aparte. Dar și întrebarea ta a fost una... retorică, zise ea redevenind sobră. Știi bine că destinul, fie de crezi în el, fie de te încăpățânezi să te consideri stăpânul acțiunilor tale și unicul ce poate decide calea de urmat, este o axiomă a metafizicii, a științei speculative. - Știu, admise el, pentru că tocmai am fost citat. - Da, îmi pare rău, dar eu îți cunosc toată baza intelectuală, toate amintirile și ce se mai poate găsi prin creierașul tău – pomenesc și lucrurile pe care „nu” le știi, pentru a nu fi eu cea care te influențează. - Desigur, tu ești Conștiința mea, surâse în întuneric Andrei, iar respirația îi trădă suspinul. - Diana... Încântată să-ți pot vorbi, pufni ființă din umbra verii boreale. - Nici nu ai putearea să-mi spui mai multe lucruri decât știu, căci tu știi tot ceea ce știu eu, iar eu, tot ceea ce știi tu, vorbi cu tristețe în glas Andrei. Credeam că ești și tu un înger, poate chiar Selene, momentan în valurile mării... - Conștiința interacționează nemijlocit cu Sursa, acea Conștiință universală presupusă și prevăzută de savanți, deci știu mai multe lucruri decât tine... - La asta chiar nu m-am gândit și nici nu era pe lista priorităților mele, deveni Andrei din nou preocupat de discuția litorală. - Arcus, îngerul, ți-a spus care parte din om este importantă pentru creator. - Dar am uitat tot ce mi-a zis el... - Eu n-o să-ți împrospătez memoria, ci o să-ți deschid ochii minții către un alt domeniu al obiectivului tău final. - Totul se compune din detalii, evident, o completă el întru reafirmarea legăturii lor. Lumina alungă rămășițele nopții în zori. Ra-Amon își urcă treptele piramidei sale celeste și se încoronă zeu al lumii într-o euforie de mișcare, zumzet și culoare. Andrei se trezise buimac. Nu știuse cum a ajuns în acel dormitor select, ori chiar numele nimfei nude ce-l sărutase de bună dimineața în centrul geometric al sălii de sticlă și marmură. Se mirase că el și iubita lui nu fuseseră mai mult decât prieteni, dar ea nu putea poseda răspunsurile revelate lui și acum pierdute în câmpurile metafizice ale conștiinței și subconștientului. O sărutase și stătuseră apoi îmbrățișați pe salteaua de omăt. - Trebuie să fie ceva mai important care îmi este disimulat ! – scrâșni el din dinți. Mintea asta limitată de materie mă împiedică „să știu”... - Vei ști, șopti nimfa de la pieptu-i. Vei ști... În concluzie, visele profetice, revelatoare, nu-i erau de niciun folos. Oricât de bine intenționați erau îngerii, conștiința sa în legătură cu Sursa, acea origine a întregului univers, sau alte entități exclusiv metafizice, Andrei era împiedicat de simpla condiție umană să asimileze înțelepciunea tânjită. Decise că trebuia să-și abandoneze acest balast material – condiția umană, dar nu avea încă idee ce și cum trebuia să facă. De această dată nu-i mai spuse Carolinei că pleacă. Și nici nu mai visă toată aventura. Era decis să ducă drumul până undeva, cât ar fi putut de departe, fiindcă simțea o poveste minunată prinzând contururi, devenind din complet abstractă la o primă privire, din ce în ce mai realistă, mai palpabilă, mai concretă. Parcă știa de ce pleacă, pentru ce motiv își începea voiajul, pelerinajul... Dar nu ar fi putut puncta cu precizie, nici doar ca o presupunere, acest motiv. Îl simțea adânc scris în codul său genetic, desenat ca o hartă moleculară, cromozomială, în circumvoluțiunile creierului său hiperactiv, în fiecare dintre trilioanele celulelor constitutive. Doar de ar fi știut și răspunsul unei ântrebări ce-l frământa mai serios decât întreagă această poveste – înnebunea, sau totul e doar un Vis ? Capitolul IV Neavând dispoziția propice în vederea scormonirii minții sale evoluate, în antiteză cu ale plafonaților și ignoranților homosapienși, Andrei se ridică și plecă din nou în munți. De data aceasta, „știind” că nu mai visează în somnul reconfortant fizic dar stresant și angoasant din punct de vedere psihic, duse cu el și un carnețel, pentru notițe. Însemnările din filele insuficiente ale notebookului urmau a constitui acea poveste minunată la care el lucra de zor, în plan ideatic cel puțin, sfredelind crusta și nucleul tuturor sferelor ce-i erau la îndemână. În poveste nu era vorba despre altceva decât despre un individ ce își căuta, în Abstract și în Metafizic, evoluția. Personajul său principal plecase la munte să rămână definitiv acolo, să acceadă către următorul sau următoarele niveluri ale existenței spiritului, dacă exista spirit, spre întâlnirea supremei conștiințe universale, dacă exista conștiință. Dacă ar fi fost întrebat, Andrei nu ar fi putut răspunde cu precizie de ce mergea în această experimentare ascetică a esențelor proprii. O făcea dintr-o nevoie de iluminare, de evoluție, sau „doar” pentru a-și scrie opera ? Un specialist i-ar fi spus că identificarea la absolut cu produsul imaginației sale dimpreună cu descoperirea firului narativ și a datelor ce urmau a compune lucrarea în cauză, se puteau lesne transforma într-o alienare devastatoare. Ar fi crezut teza, dar totodată și lui îi trecuse prin cap amănuntul. La fel de bine precum îl și aruncă deoparte, considerânduse oricum suficient de alienat spre a se preocupa de o adâncire a condiției. O singură și capitală inadvertență reușise să se strecoare în toată ecuația, iar Andrei părea să îi cunoască forma, însă, contrar rațiunii, continua să o ignore. Nepotrivirea în speță era chiar anticipata concluzie a poveștii pe care urma a o scrie. Personajul său central avea să-și lase oasele la albit sus pe crestele stâncoase, ceea ce, în contextul identificării la absolut cu autorul, implica, fără umbră de îndoială și un corespondent în lumea aievea. Să fi fost această asceză o simplă premiză pentru supremul gest de negare a existenței ? Dar de ce atâta deranj ? Se putea împușca foarte eficient folosind carabina de vânătoare a tatălui Carolinei. S-ar putea totuși ca nevoia de a-și proteja iubita, prietena și confidenta să-l fi alungat din micul orășel-stațiune spre căutarea unui loc cu o vagă aură de misticism. Toate sunt pure supoziții. Andrei nu a prezentat până acum tendințe evidente către suicid; de ce să considerăm că numtele avea să-i fie loc de odihnă eternă, dacă el nu s-a declarat „dispus” să piară prin aport propriu ? – cel puțin nu în termeni categorici, fiindcă Adevărul suprem era întotdeauna un obiectiv pentru care exista dispoziție propice. Plecarea din mediul familiar câtre un mediu sălbatic și neumblat, nu-i stătea în caracter. Nici nu ar fi conceput o asemenea escapadă cu un an sau doi mai devreme. Totuși, pentru toate câte sunt probabile să se întâmple, există un moment critic, o oră astrală la care vor deveni sau nu, realitate. Se cocoțase destul de sus, fără a uzita vreuna dintre metodele tehnologice de ascensiune montană, când soarele își începu declinul. Și mai merse cale de vreo patru ore, înainte de a trăi o minune ce-l mișcă grozav. Pietre, bolovani și o iarbă litofită nicicum altfel decât arțăgoasă, defineau decorul accedentat ce se insinuă nu foarte târziu într-o largă depresiune împresurată de pereți granitici verticali. Undeva la doi pași de intrarea sinuoasă în „con”, începea oglinda netulburată, strălucitoare și vastă a unui iezer. Cerul pur-turcoaz de deasupra se îngemăna și se continua cu cerul de peruzea din lac. - Magnific ! – exclamă pelerinul lăsându-și rucsacul negru lângă un bolovan imens. Dădu să-și verifice display-ul GPS-ului tocmai extras dintr-un buzunar din cele fără de număr ale vestei operaționale, iar elevația raportată de sistemul de sateliți micului dispozitiv era de 2914 metri. Andrei pufni amuzat, comentând: - Toto, se pare că nu mai suntem în Kansas... Nicăieri în țară nu există formă de relief la o altitudine mai mare de 2544 de metri, deci cum putea fi el la cota 2914, cu trei sute șaptezeci de merti deasupra vârfului Moldoveanu ? Și pe de altă parte, murii împinși de munte spre cer mai contau pentru vreo trei sute de alți metri. Rațional, ajunse la concluzia evidentă a gadgetului ce tocmai acum își căsise timp și loc să interpreteze „după ureche” partitura codată în microunde a sateliților geostaționari. - Evident, GPS-ul s-a tâmpit, îl îngână vântul ce pătrundea în con prin unica intrare accesibilă cu piciorul. Andrei se răsuci pe călcâiele bocancilor dar nu văzu pe nimeni dinapoi. Zâmbi, gândind că deja începuse procesul ineluctabil, secvența cea a deznodământului, confruntarea cu propriile-i limite. - Nu căuta cu ochii ceea ce nu le este dat ochilor să vadă ! – reluă „Vântul” o idee. Andrei se-ntoarse către oglinda lacului, de-a dreptul înfiorat. Nimic și nimeni înaintea privirilor sale. - De ce crezi tu că nu se mai „mișcă” Soarele în cerul său ? Și de ce ți se indică o altitudine despre care știi cu certitudine că nu te mai plasează în țara ta ? – continuă acea voce lină, cu o frecvență joasă, având în undele concentrice ce se loveau atât de pereții verticali din proximitate cât și de timpanele stupefiatului pelerin, un efect liniștitor. - Am murit ? – întrebă Andrei singura idee ce-i fulgurase prin creier, cătând spre înalt. - Vrei să mori ?! – se miră ecoul angelic. - Da, păi... Nu mai știu ce vreau, se codi Andrei. Tocmai în căutarea unor răspunsuri am pornit eu în cetățile de piatră. - Vei primi răspunsurile pe care le dorești, îl asigură ecoul. Dar trebuie să fii sigur că asta îți dorești. Adevărul nu este pentru urechile tuturor oamenilor și într-un suflet oarecare, s-ar risipi inutil atâta informație. - Eu vreau să știu Adevărul ! Vreau și pot... Îl merit ! Uită-te la ce am făcut aici, cu voia voastră ! Am îndeplinit toate câte trebuiau și câte erau scrise pe papirusul destinului meu. Andrei căzuse în genunchi, își întinsese mâinile către cer și din ochii ce cuprindeau bolțile infinite picurau diamante efemere. Ecoului își luă răgaz de gândire pentru a vorbi din nou, dar răsună: - Adevărul nu poate fi spus... Adevărul este numai arătat. Îndrăznești să ne însoțești acolo unde, în Templul său veșnic, rezidă Adevărul tău și al universurilor ? Ceva adânc în ființa sa fragilă îi șopti peregrinului să aștepte. „Nimic nu vine atât de lesne ! Cum să ți se ofere Adevărul mai simplu decât o coajă de pâine ?!” - De ce te îndoiești de Îngerul Legii ? – îl întrebă ecoul. Oare nu tu ai vrut Adevărul și toate câte țin de el ? Cum să cugeți că Îngerul care îți poate îndeplini cea mai adâncă năzuință, în pofida faptului că niciunui alt muritor nu i-a mai fost îndeplinită, ar putea fi acuzatorul oamenilor înaintea stăpânului ? Acuzatorul nu are putere să te vatăme în viața pe care ți-o închei acum... Ori ai uitat „cine” ești tu ?! - Am uitat, mormăi Anderi plecându-și ochii asupra lacului. Învață-mă tu ! - Ești profetul despre care scrii și te consideri nebun în geniul tău, spuse ecoul. - Voi muri și apoi vom merge să-mi arăți Templul Adevărului ? – insistă pelerinul. - Nu, nu vei muri, îl dezamăgi îngerul. - Dar în cochilia asta nu te pot însoți... - Nici nu ne vei însoți, zise îngerul. Stăpânul tocmai ți-a dat un dar pe care nu îl așteptai... Tu ești acel profet despre care vorbești în lucrarea mâinilor tale ! Până ce nu vei duce la bun sfârșitm ceea ce este menirea ta, niciun înger, fie el al Legii sau al Morții, nu te va ridica de pe pământ. Acuzatorul omului a primit poruncă să nu se apropie de tine în trup sau în duh... - Cum te poți răzgândi din două vorbe ?! – îi strigă Andrei combativ. Mi-ai spus că îmi închei existența, apoi îmi spui că niciun înger nu mă va ridica până ce nu voi termina ce am de făcut ! Ce fel de înger ești tu ? - Andrei, tu ești profetul Meu ! – răsună un tunet peste vocea îngerului. Ascultă ce îți spune Îngerul Legii și continuă-ți menirea ! - Stăpânul meu, zise Andrei ridicându-și din nou privirile spre cer. Nu îți cer mult, doar ca unul dintre îngerii tăi să-mi spună și mie pentru ce să mai trăiesc. Nu pot fi un profet doar cu numele, întrucât nu cunosc nimic. S-a născut oare vreun profet cu toate cunoștințele despre menirea sa intacte, sau îngerii au descins din slăvi și i-au revelat toate câte a prorocit apoi în lume ? - Îngerul tău va veni la tine și tu nu vei ști nimic până ce el nu îți va spune Cine l-a trimis, îi promise tunetul. Fii cu băgare de seamă, căci el nu va vorbi și a doua oară aceleași lucruri ! - Îngerul meu, Doamne ? – se miră Andrei. Nu sunt toți îngerii ai tăi ? - Ai încredere în mine, profetul meu ! Nu cerceta spusele mele precum cercetezi ceea ce auzi din gura oamenilor între care te-am pus spre a le oferi din lumina ta. - Doamne, dar de ce m-ai ales pe mine ? Cu ce sunt eu mai presus de muritorii ceilalți ? Nu am și eu tot două mâini și două picioare ca și ei ? Nu sunt și eu supus tentațiilor precum toate viețuitoarele pământului ? De ce să ai încredere în mine, unul dintr-o pleiadă de gânditori, când până și mie mi se pare uneori că tot ceea ce gândesc și creez negru pe alb, este o continuă blasfemie ? Nu s-a găsit sub soare un suflet mai curat, mai evlavios, pentru a se bucura de încrederea ta ? - Dacă vroiam un evlavios, l-aș fi avut, dar câți profeți ai tu la cunoștință din rândurile celor drepți ? Profeții sunt sfințiți de destinul lor, în trupurile lor sunt esențe aparte, nu ca ale mulțimilor, gata să creadă într-o clipă în Dumnezeul atotputernic ce-i veghează de deasupra și apoi să-și facă de cap în toate modurile cu putință. Te-ai cercetat cu atenție, ai văzut cum te-am croit și ce materiale am folosit... Nu crezi că tu ești cel mai potrivit pentru a primi însărcinări direct de la mine ? - Doamne Dumnezeule, se tângui Andrei. Îmi pierd mințile, stăpânul meu absolut ! Ce profeți nebuni ai mai avut ? - Nebunia de care vorbești nu este decât hiperactivitatea esenței, deci nu te plânge că nu ești precum turma ! Dacă ai fi asemeni lor, cine ar mai fi conducătorul, îndrumătorul către lumină al turmei ? Iată că eu, păstorul, îmi aștept turma să-mi fie adusă în ocol. Nu știi tu mai bine decât mine cine este dulăul care va face treaba asta ? - Eu voi fi, Dumnezeul meu ! – exclamă determinat Andrei. Facă-se voia ta, căci tu ești stăpânul meu și stăpânul lumii... - Asta niciodată să nu o uiți, profetul meu ! Îngerii cu tine ! Abia venise pe platoul adânc și rece, că revelațiile începuseră a-l invada cu informații și imagini pe care nu le percepea altfel decât ca fiind răspunsurile tânjite. După ce vorbise cu stăpânul său, căzuse într-un profund somn; Soarele dispăru brusc de pe firmament, luna pluti grațioasă pe lac, veghind Visătorul și-al său vis. - Visez, nu-i așa ? – îl întrebă Andrei. - Viața este un vis, îndeplinind scrisele destinului și voia supremului visător, îi zise cu detașarea accesibilă numai înțelepților, Corbul-mag - Deși eu nu pot judeca obiectiv această experiență, nu îmi manifest decât admirația pentru inteligența și bună-voința celui ce a imaginat și a făurit acest magnific și incomensurabil univers, din care noi nu cunoaștem nici măcar a mia parte, chiar și ipotetic, vorbi Andrei captivat de ideile fugitoare prin creierii săi osteniți. Cum să nu fie un simplu om recunoscător și înfiorat de emoție la conștientizarea micimii sale în raport cu creatorul ? - Oamenii se consideră eo înșiși creatori și tind să nege prezența unui creator al universului. Încearcă să-i cuantifice atributele ce-l fac necuantificabil și să-l reducă la o imagine și o măsură care să nu le mai inspire teamă sau respect din teamă, ci doar o oarecare jenă. O jenă că el cere prea mult de la ei și ei nu-i oferă nici măcar o frântură din birul lui, conchise magul. - Bir care dealtfel nu ar face altceva, odată plătit, decât să-i scoată din mocirla numită umanitate, care nu este o noțiune și o realitate categoric distinctă de adevărata lor natură, sălbăticia, punctă Andrei surâzător. Andrei și Magul-corb se împrieteniseră în noaptea înstelată peste care Selene încă nu-și aruncase mantia de argint și poleială. Muritorul privea spre aștrii lucitori ai depărtărilor mute, când o ușoară fâlfâire îl distrase. Areul răcoros al Cireșarului fu agitat de aripile unei paseri măiastre ce se așeză din zborul său nocturn tocmai pe umărul Visătorului. Inutile senzațiile și instinctele umane precum frica sau neliniștea. Visătorul trăia visul aievea. Știa că toate lucrurile ce i se întâmplă sunt reale pentru creierul și mintea sa, pentru percepția sa, dar la fel ca realitatea din afara visului, totul era subiectiv. Îi părea că întregul tablou sinergic urmărea unica funcție de a-i „șopti” lui, printre rânduri, adevărul căutat. Dar impresia crescândă, chiar și înaintea întâlnirii Magului-corb, era aceea că adevărul îl știa el însuși, dinaintea începerii căutărilor efective. - Undeva, adânc în inima, creierul sau sufletul meu, cunosc Adevărul, numai că nu-l pot accesa în mod volițional și conștient, îi spuse el magului purtat pe umărul stâng. - bineînțeles, admise Magul. Dar nu este un adevăr general în acest enunț. Nu toți oamenii posedă în sinea lor, spirit sau materie, adevărul. Iluminarea nu este dată tuturor. Majoritatea sunt pur și simplu păpuși de paie... Destinele lor sunt scrise aparte pentru a se potrivi, pentru a fi posibile existențele ființelor cu-adevărat esențiale, Aleșii. - Bănuiam, zise Andrei abătut. Toate sunt aproximativ așa cum le gândisem eu... Capitolul V - Mă pricep ! – exclamă Andrei sărind din fotoliu cu energia unei rachete spațiale și cu încântarea entuziastă a unui copil ce a descoperit o nouă latură a lumii, de unul singur. Ești bun, dragul meu Andrei ! – se felicită el sorbind din cappuccino-ul redescoperit la aprinderea lămpii de pe birou. Exercițiile de imaginație, principiu fundamental pentru un creator de iluzii din genul scriitorilor, mă rog, pentru unii dintre ei, erau, în ceea ce-l privește pe insomniacul nostru, adevăratul drum către soare. Un drum fără o traiectorie precisă, o unduire acvatică prin spațiul vast, rațional și abstract în egală măsură, al conștiinței și metafizicului, nu s-ar putea opri într-un loc anume pretinzânduse la finalul călătoriei, la destinație. Andrei știa, poate la fel de bine precum cunoștea, acolo, adânc în ființa lui, în matrie și în spirit, că un astfel de parcurs nu se putea numi încheiat nici măcar atunci când, prin absurd sau grație divină, scopul inaccesibil ar fi fost atins. Din Adevăr trebuie să ivorască o infinitate de alte cărări, de alte potențiale drumuri către aștri orbitori și perfecți. În fond, universul este plin de aștri, nu ? Totuși, ceva îi spunea să nu se preocupe prea intens și peste limita aparentă a minții sale evoluate de această căutare frenetică. Avea în el o lene – căci putere de renunțare ar suna a supraapreciere – neîndoielnic creatoare, care îi dădea voie, atunci când simțea epuizarea psihică urcând treptele de marmură spre biroul său, să cadă într-o contemplare activ-pasivă a universului. Și nu medita la univers în stilurile ateice, abstracte, filosofic-orientate ale culturilor orientale, ci într-un mod pur, direct, admirativ, considerânduse în dialog cu Sursa, cu Conștiința supremă, cu creatorul, cu Dumnezeul despre care știa mai multe decât toți oamenii lumii, decât toți acei indivizi ce merg la așezămintele de cult în tile mari pentru a se închina, a le fi iertate păcatele și a o putea lua de la capăt îndată ce vor ieși de sub bolțile pictate ori chiar acolo, pe loc. Vorbea orice fel de lucruri cu Cel ce întotdeauna îl asculta și întotdeauna îi arăta semnele atenției sale nedisimulate. Desigur, tot în sfera percepției subiective a realității; dar, cum pentru el realitatea era ceva sinonim până la un nivel primejdios cu reveria, scria despre deducțiile și datele oferite de inspirația divină într-o abordare artistică. Întreaga sa existență se axa pe o credință oarbă, irațională și desăvârșită în ființa supremă, arhitectul universului și protectorul spiritului său. Se considera nebun fiindcă așa era perceput de către cei ce nu-l înțelegeau, de cei ce credeau că lumea este locașul pentru a trăi din plin și conform tuturor acelor norme puternic înrădăcinate ale convenționalului. Dar el nu era nicidecum un adevărat rebel, un personaj care să vrea să schimbe direcția evident eronată spre care se îndrepta în mod inevitabil omenirea. Tot ceea ce făcea el era să remarce, să taxeze și să puncteze defectele imanente ale speciei dominante. Iar asta se petrecea în izolarea propriului dormitor-cameră-de-lucru, în nopțile albe ale gândului și contemplației filosofice, departe de văzul celorlalți. Nimeni nu pătrundea sensul vorbelor sale, deși nu spunea decât ceea ce credea și gândea. Elementele constitutive ale acelui adevăr, vânat atât în vis cât și aievea, numai că în două moduri distincte, căci în vis se lupta cu limitele, intuia și primea informații ulterior uitate, iar empiric medita, trebuiau puse cap la cap, lucru de neatins. Nici măcar nu înțelegea de ce trebuia sa fie el atât de diferit în plan psihic, intelectual, cognitiv, în opoziție flagrantă cu restul celor din jur, iar asta conducea la o singură deducție rațională: predestinarea. Predestinarea unei vieți speciale, deasupra și înaintea oamenilor. Nu era o concepție tocmai logică, oricum ar fi fost întoarsă. În cel mai bun caz ar fi ajuns un scriitor publicat și recunoscut drept un excentric, în pofida evidenței, iar în cazul contrar ar fi trăit și murit în tăcere, în obscuritate. cum ar fi putut visele să aibă dreptate ? – El, profet ? Dar el nu era nici pe departe un sfânt, nu citise niciodată cartea de căpătâi a vreunei religii de la cap la coadă, iar la biserică mergea doar de Înviere. În paginile cărților, pe lângă unele adevăruri inerente, se mai pomenesc și buchi pline de fantezie creatoare, doar în aparență reale ori doar iluzoriu false. Puterea pe care un creator de iluzii o are de stăpânit și pe care o întoarce din condei, este cea care mișcă munții din loc, însă îi nefericește pe cei ce o posedă. De pe urma acestei observații ajunsese la concluzia că ar fi fost posibil să fie un profet, un vestitor al unui viitor de lumină. Știa din experiență și din istoria certificabilă că niciunul dintre profeții autentici nu a trăit în huzur, nu a fost drag semenilor și nu a lăsat în urma sa altceva decât cele scrise sub oblăduirea și revelația divină. Această nemurire în spațiul literaturii îl intriga. Știa că orice ar face, oricât s-ar lua la trântă cu sistemul, nu el era acela care avea să schimbe lucrurile. Dar, trăindu-și viața în liniște și obscuritate, după accederea sa în lumea de lumină, scriiturile i-ar fi putut primi binecuvâtarea tiparului și lumea s-ar fi cutremurat conștientizând cine a trecut printr-ale sale valuri fără să o tulbure. Conceperea de planuri și strategii i se părea în van. Oricum, ceea ce trebuia să se întâmple s-ar fi întâmplat cu sau fără ca el să-și omoare neuronii în vizualizări și calcule. Poate că acesta era unul din motivele provocatoare de confuzie, de rătăcire, în care simțea că această lume nu era ca el. Scrisese un sumar, un plan de idei compus din visele și presupunerile exercițiului de imaginație, apoi stinse lampa și deschise jaluzelele. Privi lumina nehotărâtă a zorilor. Contururile și formele prindeau sens în al său creier. Culorile mai aveau ceva de îndurat apăsasrea crepusculului, iar texturile vor fi fost distinse abia odată cu revărsarea luminii răsăritului. Era surâzător și inima i se bucura, congratulânduse pe sine pentru ideile cu care venise. Își luminase existența, cel puțin existența acestei zile, fiindcă literatura este în primul rând expresia suferinței scriitorului. Atunci când va constata că perspectiva curentă își va fi pierdut farmecul, nu va mai poseda aceleași sensuri minunate, va plânge în sinea lui, se va îndoi de abilitâțile-i native, își va implora creatorul să-i trimită îngeul Nex spre a-l ridica din lumea oamenilor, din sfera durerii... Acestea până la noua și temporar-izbăvitoarea idee care îl va monta iarăși, ciclul fiind unul perpetuu și izomorf. Andrei este un tânăr de douăzeci și ceva ani aflat în căutarea unui lucru despre care nu știe nimic. Nici formă, nici culoare, nici mărime, nici conținut, nici măcar nume. Dar simte în sufletul său că el nu este unul din mulțime; că lumea lui nu este aici, că a fost cumva greșit amplasat în lumea lui homo sapiens. „Cu siguranță toate geniile literare s-au simțit așa”, își consola el solitudinea intelectuală și fizică. „Să nu fii înțeles nici măcar de părinții care ți-au dat viață, este un chin cum altele nu pot fi... Cel puțin cu alți gânditori mă pot certa pe marginea unor teme filosofice, dar cum să-mi expun opiniile cât mai corect dacă apropiații nu au binecuvântarea sau blestemul unei gândiri aparte ?” Cerea de la Dumnezeul său înțelepciune și inspirație. Renunțase la a mai scrie ficțiune și evoluase la a zugrăvi în tușe cât mai autentice trăsăturile unui autoportret nesfârșit. „Un om este mai mult decât suma tuturor faptelor, gândurilor și viselor sale”, îi plăcea să se fudulească atunci când venea vorba de capacitatea sa de a filosofa în scris pe tema eului artistic – unicul posedat, deși lauda era una solilocvică. Totodată, datorită relației singulare pe care o avea cu creatorul și a întregii inteligențe cognitive posedate, avea pretenția de a fi considerat superior, de a spune și de a sesiza exclusiv adevărul. Un efect secundar al impresiei genialității, fără dubiu. Aroganța, fățișă ori tăinuită este, prin excelență, un atribut al aceleiași genialități. În rarele momente de luciditate și dezolare induse de conștientizarea simplei sale descendențe, se considera nebun, își „descoperea” nenumărate afecțiuni psihice ipohondre, deși nu ajungea niciodată la o altă concluzie decât aceea că e un geniu, fie el și unul respins de conștiința semenilor ce se bălăcesc în dulcea mediocritate, trebuia să fie „altfel”; pentru că din exces de fericire nimeni nu a scos vreo capodoperă, în timp ce durerea, deznădejdea, deziluzia, damnarea, toate au rodit și aceste fructe ale gândului, deși otrăvitoare pentru mințile de origine, au hrănit generații de noi pretendenți, de noi „geniali”. Scrisul era esența firii sale și considera că fără a mai mâzgăli foi virgine putea foarte bine să se așeze în fotoliu și să se împuște, dacă nesecatul izvor i-ar fi fost astupat cu bolovanii prejudecății și conservatorismului. Clipele depresive sunt amintite abia ultimele deoarece evidența lor este logică. În fond, „depresia” este cel de-al cincilea substantiv „D” care figurează pe lista stărilor de spirit caracteristice geniului literar. Capitolul VI - Toate culturile actuale, sau din istoria Ciudate Maimuțe, au avut versiuni proprii ale mitului creației, zise Magul-corb. De ce crezi tu că al vostru este cel real ? - Nu cred că este, zâmbi Andrei. Rațiunea ne cheamă la ordine, nu putem fi copii să credem ad litteram înscrisurile metaforice și alegorice ale cărților privitoare la geneză. În fond, toate culturile sunt întemeiatee pe revelații și vise profetice, nu ? Doar nu s-au întrupat zeii olimpieni și și-au făcut de cap cu muritorii sau muritoarele !? Dar trebuie să acceptăm că deși mitologia greco-romană, sau toate celelalte, la modul general, sunt extraordinar de frumoase, de împănate cu povești, fantezie și tentative de a găsi adevărul, nicăieri nu există adevărul. Iar aici includ și cărțile oricărei religii curente. Filosofii vechii Elade au expus viziunea lor asupra lumii fără a postula în mod expres existența unui suprem creator, unul vindicativ și cu o agendă fixă rezervată oamenilor. - Da, dar vezi, au rămas în posteritate atât filosofii antici cât și teologii religiilor monoteiste. Știi de ce ? - Pentru că aveau dreptate și unii și alții, răspunse convins muritorul. - Adevărul nu are început și nici sfârșit, dragul meu, croncăni Magul. El este etern precum creatorul. Toate vânturile pământului bat în direcțiile specificate de cel ce le-aa făcut; toate apele curgătoare aleargă spre mare în ritmul în care au fost orânduite... Destinul și îngerii veghează ca lucrurile cele scrise să se petreacă întocmai; ei dau ființă Cuvântului. - Înțelepciunea acestor lucruri nu a dus niciodată la descoperirea de către vreun muritor a adevărului ? – îl întrebă Andrei. Eu mi-am zis că prin scris și prin inspirație divină voi ajunge, în timp, să-l descopăr, să-mi împlinesc cea mai arzătoare năzuință, oricât de zadarnică ar părea privită din exterior. - Nimeni nu a pășit în Templul Adevărului... Nimănui nu i-a fost scris să aibă o asemenea onoare, doar că scribii pot oricând să încropească un destin în acest sens. Nu este vorba că ar fi interzis de Lege, doar că nimeni nu a căutat atât de intens să afle un lucru care nu ține de natura oamenilor. Ei au preocupări specifice, ghidânduse după ideea că dacă un lucru nu este nici mâncare, nici băutură și nici sex, lor le este complet inutil. - Asta am remarcat și eu cu durere... - Dar, oricând se poate nașt un om în care să fie pus un suflet căruia scribii să-i fi scris un destin magnific. Chiar și tu te-ai gândit că un profet al luminii ar putea avea acces în Templu și că ar exista semne cumcă tu ești acel profet. - Așa o fi, dar de ce toți îngerii viselor mele și toate aparițiile din revelațiile mele îmi sunt atât de străine și de potrivnice ? Nu este mintea mea acel elenet cheie care generează toate viziunile și care născocește lucruri, teorii, întrebări și răspunsuri ? - Este, admise scurt Magul. - Atunci, oare există Suflet ? Ce importanță are sufletul în ecuația numită om ? - Există suflet ?! – exclamă surprins, dar vădit amuzat, Magul. Dragul meu, două elemente sunt îndeobște prezente în toate epocile și în toate culturile acestei planete, de la începuturile conștiinței umane. Sufletul și creatorul unic. Fie că e vorba de un corb, de soare, de mare, de noțiuni mai abstracte precum timpul și alte zeități, evident în concubinaj cu zeița pământ, sau de suflarea, sufletul, spiritul, conștiința ce animă trupurile muritorilor, nicăieri nu vei găsi ca unul dintre ele să lipsească. Tocmai de-asta sufletul este de natură divină, aparține creatorului și valorează pentru el infinit mai mult decât vasul efemer în care acesta există. - Și sufletul pentru ce anume există, dacă omul este guvernat exclusiv de pornirile inimii și-ale minții sale ? - Esența divină are scopurile sale exclusiv astrale, răspunse Magul. Nu există un scop anume de îndeplinit pe durata vieții omului. Viața este pentru suflet un test. Dacă îl absolvă, atunci e demn de adevăratele îndatoriri și aventuri ce i se pregătesc. - Auzi, nu cumva tu ești îngerul promis mie de ultimul vis vizionar ? – deveni Andrei, dintr-o dată, suspicios. - Nu crezi că dacă aș fi fost un înger, mi-aș fi ales o costumație ceva mai inspirată ? – răspunse Magul printr-o întrebare ce îl amuză pe Andrei. - Ba da, recunoscu muritorul. - Îngerul tău va veni la tine când nu-l vei aștepta, pentru că el nu va fi doar un vis de-al tău, un produs al minții tale însetate de cunoaștere... Așa cum și eu sunt. - Dar pe tine nu te-am uitat ! Când m-am trezit ieri dimineață, mi-am adus aminte de tine și de vorbele tale. Mi-am amintit și de ceilalți, dar nu și „secretele” ce mi-au fost dezvăluite, replică Andrei. - Din nou, nu poți să-ți amintești lucruri pe care nu le cunoști, nu le ai înmagazinate în baza de date a creierului tău ! – predă Magul puțină psihologie. În cel mai bun caz, unul ades întâlnit la oameni, imaginația umple golurile libere și, conștiința ia de bune acele imagini și informații țesute de propria incapacitate psihică. - Nu-mi pot aminti lucruri ce nu s-au întâmplat, dar oare îmi pot anticipa următorii pași ? – coti Andrei cu un singur grad direcția spre care evolua dialogul. - Absolut ! – afirmă cu tărie Magul. Unora dintre sufletele alese, cu precădere profeților, le este la îndemână să-și simtă și să-și prevadă, prin aceeași inspirație și călăuzire celestă, zilele ce vor urma. Cum altfel s-ar putea numi ei proroci dacă nu ar ști și bucăți din propriul lor destin ? - Mie îmi vine greu, dacă nu chiar imposibil, să cred că voi realiza o lucrare de o asemenea magnitudine precum văd în revelații. Nu pot fi un profet din prea multe considerente, dar recunosc că semnele divine nu mai contenesc... Aș vrea să vină Mikhael să-mi spună totul și să mă pot așterne la treabă, oftă muritorul. - Știi bine că lucrurile nu sunt atât de simple. Nu există doar alb și negru, doar bine și rău, vorbi Magul. Totul e nuanță. Totul este interpretare. Iar creatorul este pictorul care, din când în când, nemulțumit de stadiul operei sale, mai trage câte o tușă pe pânză, în acea căutare a perfecțiunii ce definește și geniul uman. - Dacă ar lucra în stilul uman, surâse Andrei, ar putea crea perfecțiunea dintr-o singură mișcare a pensulei, fie ea pe pânza actuală, fie începând una nouă... - Misterioasele căi aparțin Domnului, folosofă Magul. - Sau ce mare e grădina lui ! – hohoti muritorul și se trezi. Lumina începuse a coloraa cerul în tonuri de albastru, zorii muncind la aducerea soarelui pe firmament. - În ritmul ăsta, nu cred că voi avea fir narativ pentru struțocămila pe care o vizualizez, dar cel puțin mă voi simți mai liber, mai împlinit, își zise el împăcat. - Andrei, mai zăbovești mult timp asupra unui singur proiect ? – răsună glasul de privighetoare în sala spațioasă. El se ridică din fotoliul alb de piele și-i ieși spre întâmpinare muzei cu vițe sălbatice. Ea îi sărută buza de jos surâzându-i ațâțătoare. Cum nu mai spuse nimic, el fu intrigat: - Ce pui la cale ? Cunosc zâmbetul ăsta și nu știu dacă trebuie să mă las vrăjit de el... - Mmm, aveam un cadou pentru tine, zise ea coborându-și într-o notă intimidată privirile. - Aaa ! Cadourile sunt preferatele mele când vine vorba să le primesc ! – exclamă încântat Andrei și-i ridică bărbia cu un deget. Deși nu știu să apreciez cu adevărat un cadou, fiindcă nu am o noțiune a banilor, a valorilor lumești, sunt gata să fiu desfătat... Despre ce e vorba ? - Despre... Carolina se opri brusc, neîndoielnic parte a unui teatru anterior regizat, exersat. Andrei văzu că mâinile muzei nu țineau nimic, iar în interiorul unui potențial buzunar nu ar fi descoperit mare lucru, în special datorită absenței pieselor vestimentare de pe ea. Se gândi că un cadou nemaipomenit ar fi fost însăși Carolina, când... - Eu sunt cadoul tău... Am desic că meriți ceva mai bun decât orice ai primit până acum, vorbi zâna și în ochii săi vii Andrei văzu o înfiorare adâncă, un freamăt de iubire ce-l descumpăni. Iubita sa, poate unica fată ce își arătase disponibilitatea de a-i întoarce sentimentele pure, idealiste, ale amorului, nu și singura care fusese iubită de rătăcitorul munților din vis, i-ar fi oferit lui floarea lotusului sfânt. Și ea nu era o oarecare, ci o fată oarecare, ci o fată de clasă, o mambră a highlife și high-class-ului, moștenitoarea unei întregi rețele hoteliere căreia îi stăteau la picioare nenumărați pretendenți. Îl alesese pe el, un nimeni în căutarea unor răspunsuri ce nu se găseau în astă lume, pentru a-l iubi precum el o iubea pe ea. Deși, dacă ne-am referi la sentimentele lui către ea, sau oricare altă domnișoară, putem lesne distinge că iubirea aceasta nu era mai mult decât o simplă infatuare adolescentină. El nu „putea” iubi. Întocmai unei teze proprii, geniile se nasc impare, sub soare fiindu-le rezervate existențe solitare, lipsite de afecțiunea oricărui membru al insipidei societăți. Ceea ce simțea el pentru Carolina era o nețărmurită atracție fizică și un amor de cățeluș, o pasiune pentru acea ființă ce-i guverna universul pământean, al solitudinii creative. Însă, o iubire de catalog, cu tot ceea ce aceasta implica și presupunea, trăită de el pentru ea, ar fi fost cel mai ipocrit lucru și de-asta îl dorea evitat. Spre fericirea amândurora, Carolina avea la dispoziție o foarte dezvoltată inteligență afectivă. În ciuda avalanșei de cuvinte cu care îngerul său o sufoca uneori, în tentative sincere de a-și explica sufletul și năzuințele în legătură cu relația lor, ea știa că vorbele nu sunt totul. Îi venea spre întâmpinare cu tandrețea sa nativă, dar el, solarul geniu, nu o vedea ca pe o potențială sau concretă jumătate, ci numai ca pe o muză, ca pe o zână care îl ajuta să escaladeze murii reci și constrictori ai nebuniei ineluctabile, ai depresiei nihilistice. - De ce acum ?! – se miră Andrei, tonul său rece întristând-o. - De ce nu ?! – îi răspunse ea într-o manieră filosofică, atacându-l cu propriile-i arme. - Nu știu, făcu el săltând din umeri. Ce anume s-a întâmplat, într-un mod aparte, pentru a provoca un asemenea gest de suprem altruism ? Căci tu însăți ai zugrăvit acel tablou ideal în care este reprezentată „cea dintâi înflorire a lotusului” ! Și, dacă mă uit eu mai cu seamă în jurul nostru, nu mi se pare că suntem în acel ambient, evenimentele nu au urmat ritualul. - M-am săturat de așteptarea asta, de conceptualizarea pe care tu o folosești spre a-ți pregăti noua scriitură și pentru care mă uiți completamente, explică ea abătută. Am decis că vreau să devenim măcar un singur trup, dacă un singur suflet nu vom fi niciodată. - Draga mea... Zâna și muza mea, vorbi el înduioșat. Nu trebuie să renunți la visele tale pentru mine, pentru o lucrare care arată până acum mai mult a „rinocerb”... Am mai purtat lupte cu paginile ce nu se voiau scrise sau cel puțin nu cu ușurință. Și iată ! Sunt încă aici, iubindu-te, la fel ca-ntotdeauna... - Poate, dar te apropii îngrijorător de repede de acel prag pe care l-ai anticipat de multă vreme. - Da, nebunia, surâse el. Nu-i nimic, atâta timp cât este doar destinul meu, poate și al tuturor celor ce m-au precedat... Doar limitatul creier al omului consideră că natura poate fi supusă vreodată. - Nu începem cu filosofia, zâmbi și ea, depunând un sărut pe gâtul lui venos – nivelul la care ajungea cu mătasea buzelor rubinii. - Dar acesta e singurul lucru la care mă pricep, protestă el cu lipsă de convingere, abandonânduse brațelor și voinței castei nimfe. - Mai e un lucru, înscris în ADN, care te atestă drept om, iar acum îmi vei arăta și mie cum putem evolua într-adevăr la stadiul de adulți, șopti ea în timp ce mâinile îi ajungeau în areale epidermice cu vaste atribuții gâdilăcioase aparținând amantului prezent, fostului iubit. Capitolul VII Rătăcind prin munți, acolo, într-un desiș de molid unde o pâclă densă, alburie, umezea tot și toate într-a sa mișcare unduindă, Visătorul căuta cu privirea-i ageră un semn pe care intuia că-l va primi. Un croncănit distant, abia perceptibil, încuviință presupunerea și așteptările peregrinului. - Sunt aici !!! – eliberă el un strigăt entuziast către sursa onomatopeicului sunet. Fâlfâitul agil al aripilor mari se apropie degrabă și, în scurt timp, omul în negru fu în compania negrei păsări. Corbul-mag se așeză pe-același umăr stâng al călătorului de pe lungul drum către soare, fără a implica o greutate mai mare decât cea a unei singure pene. - Drumul tău se apropie de finala destinație, îi zise Magul după o îndelungată perioadă de sublimă tăcere, decurs în care îi purtă printre arborii seculari agățați de cetățile de piatră. - Nu cred că voi putea afirma, la un moment oarecare, că drumul s-a terminat, refuză muritorul opinia Magului. În van mă învârtesc eu prin lumea viselor, prin lumea metafizică a minții mele, trează sau adormită, visătoare sau rațională, conștient sau subconștient... Nu voi ajunge la soare; drumul este infinit... Dar asta mă ambiționează, fiindcă știu că am ceva special în mine și că, pentru profet, profeția este mai dureroasă decât pentru cei cărora le este adresată. - Nu ești niciun profet, îl surprinse Magul. A venit momentul în care îți vei declara, nonechivoc, adevărata natură, adevăratele năzuințe. Îngerii au decis că ai dreptul la împlinirea unei singure dorințe și eu, cu puterea mea celestă, îți voi adeveri încă una. Acum, tu trebuie să-mi spui mie ce-ți dorești în lumea asta efemeră, în care toate sunt deșertăciuni, în care iluziile sunt mai puternice decfât lucrurile concrete... Decorul zilei neguroase sporea caracterul ultimativ al vorbelor Magului, dar ceea ce Andrei se gândea să-i ceară – Adevărul, nu era de domeniul Corbului. Îi spuse: - Vreau să mă ridici atât de mult între oameni, încât ei, minusculi în spirit și materie, să nu se poate uita la mine direct, cum nu se pot uita la soare. Vreau o viață magnifică, așa cum unii o au fără a ști să o aprecieze și li se pare că mai sus de ei nu e nimeni... Să mă faci o vedetă, să o pot ferici pe Carolina și să o pot iubi așa cum ea își dorește... - Gata, s-a rezolvat ! Andrei va fi recunoscut până hăt, departe... Chiar și stelele se vor minuna de ceea ce poți și vei fi tu, declară pe propria-i răspundere Magul. - Și îngerii ? Lor le voi cere Adevărul, făcu Andrei impacientat. - Știi unde-i vei găsi, îi răspunse Corbul-mag și, fâlfâindu-și marile aripi de-un negru intens, își purtă vraja spre adâncul codrilor. - Heeei !!! – strigă Andrei după Mag, dar acesta, zburând neabătut, cu mișcări ample și aparent lipsite de efort, dispăru din câmpul vizual al muritorului, numaidecât... Să vii la mine mai târziu ! – șopti ca pentru el rătăcitorul, dar știu că magul a primit invitația. Urcă apoi sus, în mirosul de cetină al jnepenișului pologit, unde ceața persista. Deși voia să creadă în spusele Magului-corb, Andrei se lupta cu propria-i rațiune pentru o acceptare necondiționată a termenilor enunțați de acesta. „În fond, știe el ceva și trebuie să am încredere dacă vreau să evoluez”, gândea el în confruntarea tacită dintre vis și rațiune. „Oricum, drumul ăsta nu se poate încheia undeva, fiindcă ar fi de-a dreptul absurd !” - Magul-corb te-a trimis ? - Da, a spus că îmi vor fi îndeplinite două dorințe, dintre care una de către el, îi răspunse Andrei îngerului în robă neagră ce vorbea cu el de pe un bolovan uscat de soarele torid al platoului înalt. - Ești gata să-ți recunoști adevărata natură și năzuințele reale ? – îl întrebă din nou entitatea cu chipul alb și la fel de strălucitor precum astrul suprem. - Nu știu dacă înțeleg ce vrei să spui... Ce mi-a zis și Magul-corb, se arăta ascetul nedumerit. Cred că tu știi mai bine care e adevărata mea natură și ce vreau eu... Cunoști, fără îndoială, dstinul meu. - Așa este, dar aici nu are importanță ce informații posed eu. Alegerea este a ta. Acesta este momentul în care visele tale se vor întâmpla sau vei reveni la starea anterioară acestei experiențe. - Bine... Vreau să cunosc... Ceva dinăuntrul său îl reținu pe Andrei de la terminarea frazei. Stătu calm, în tăcere, în acea arșiță, îmbrăcat în haine operaționale, încălțat cu bocanci și cu nelipsiții ochelari de soare cu lentile negre, uitânduse spre cer. Îngerul, inexpresiv, radiant, glorios, nu-l scăpa din ochi pe muritorul ce părea a contempla, chiar și în visul revelator, la univers, de pe poziții de egalitate cu nemurirea. Răbdarea sa era fără de margini, fiind o ființă divină, a luminii. Gândurile lui Andrei se împrăștiau cu rapiditate urmărind indicii și idei fulgurante, conexe aventurii ascetice orchestrate din camera sa. Încerca să se convingă de ceea ce era absolut evident: nimic din toate astea nu era adevărat, nu era realitate... Pur și simplu visa ! Oare ? Într-un răstimp, întrucât eforturile de a se trezi nu produceau efectul scontat, rătăcitorul de pe drumul spre soare îi zise îngerului: - Nu cumva tu ești îngerul meu ? Îngerul promis spre a-mi fi iluminator și sursă de răspunsuri la întrebările și nedumeririle mele ? Dacă ești, spune-mi ce anume voi face în continuare ! - Ai înțeles ceea ce ești cu adevărat ? – îl întrebă îngerul părând a desconsidera poziția exprimată de „profet”. - Sunt un element important în ecuația destinului lumii... Sau cel puțin voi fi, deoarece până acum nu am făcut altceva decât să cresc, să evoluez... Îmi vei arăta Adevărul, dragul meu ! Iată dorința mea, pe care ați primit a o executa. Muritorul surâdea, zâmbetul luminându-i chipul tras, ostenit de toate și încălzit de razele albe venite de deasupra-i și spre stânga. Își simțea trupul vibrând și inundânduse cu o energie ce nu îi aparținea, cu o forță de flux continuu și crescând. Începuse să perceapă un zumzet vag dar necontenit, care suna a incantație serafică, mai ales că armate de îngeri păreau a descinde din cerurile turcoaz. Dar nu, nu coborau ei, urca el. Văzu cum se desprinsese de platoul alpin prăfuit și urma îngerul Legii către eternitate, către obiectivul său, Templul Adevărului, absoluta cunoaștere. - La începuturi, totul era simplu, îi vorbi îngerul. Taina lumii stătea pe pământ, vegheată de ființe acum „mitologice”, fără grija că muritorii l-ar putea subtiliza ori cunoaște. - Oamenii au călcat în străchini și Taina a fost luată de pe pământ... Știu, eu am scris asta ! Arcus mi-a spus că nu e real, ci doar fantezia muritorului... - E gata ! – strigă îngerul oprinduse în clar văzduh plin de stele, sori și lune, dar el, muritorul, continua să înainteze către îndeplinirea adâncii sale năzuințe. Andrei – ascetul, părăsise pământul pentru totdeauna, dar rămăsese pe platoul cenușiu-cărămiziu, pe malul Lacului de Smaralde... Căzut pe partea dreaptă, cu o mână sub cap și cu stânga strângând carnețelul cu filele înnegrite de notițe inutilizabile adus la piept, dormea un somn etern, visând că descoperă Adevărul jinduit. Iar filele ce nu purtau urmele trecerii „fineliner”-ului Staedtler, se scriau singure, cu toate câte esența vedea și simțea, cu Adevărul... Însă scrisurile erau într-un cod inventat de Andrei, un cod al cărui cifru nu-l cunoștea nimeni, pentru că nu fusese scris sau spus... Deși rămânea în lumea albastră, Taina universului nu era destinată decât trupuilui inert, minții risipite și sufletului întors în lumină... - Și profet și unicul om căruia îngerii i-au arătat Templul Adevărului... Mamă, ce importanți mai suntem ! – se veseli Andrei, revenit din fantastica aventură în al său dormitor-cameră de lucru. Pe lângă ceea ce era evident, și anume că nu murise, iar totul fusese un vis, indus sau izvorât din subconștientul preocupat de aceleași lucruri ca și Andrei din poveste, mai constată și o vagă modificare a decorului. Un laptop pe masa de lucru, un televizor LCD prins în bolțuri pe-un perete, iar prin sticla glasvandului vedea Marea. Ceea ce niciodată nu mai făcuse. Acum nu mai era vorba de nicio reverie, creativă sau obsesivă. Acesta era Realitatea – ce-o mai fi însemnând și asta !? Dădu, intrigat, o raită prin întreaga reședință trietajată, iar nivelul de lux al decorațiunilor, echipamentelor electronice, mobilierului, finisajelor și stilului arhitectural îl făcu să tremure din toate încheieturile și chiar să se prăvălească, la un moment dat, pe suprafața moale a unei sofale, jos, în livingul amplu. Nu era nicio pierdere reală a cunoștinței, ci doar o reacție impulsivă a sentimentului de copleșire ce-l încerca. Se gândi că era una dintre reședințele familiei Carolinei, dar imediat plânse, amintindu-și că iubita sa nu făcea parte din realitatea faptică, rațională. - Maguleee !!! – strigă el năvălind pe terasa exterioară de la acest nivel; brațe întinse către azuriul bolții însorite, ochi înlăcrimați de forța gândurilor și de explicația sensurilor, haine de designer fluturând sub adierea brizei... Dăduse buzna afară, în ambientul nesfârșit de deasupra plajelor ce se lungeau la poalele colinei, provocat fiind de coperta unei reviste de high-life & style care, zăcând pe măsuța de cafea, îl avea pe el drept model de comportament, alură și stil. „Adrian – viitorul filmului românesc; regizor, scenarist, producător, actor... Geniu !” Titlul și subtitlul remarcate pe acea pagină primă a publicației îl făcură să aprofundeze și articolul din pagina șapte, iar tocmai acele informații i-au zăngănit clopoțeii în cap. Magul nu fusese o simplă iluzie prin noianul de iluzii creat de exercițiile de imaginație și visele trăite conștient sau nu. Dar, în timp ce îngerii, Carolina, Diana și toate cele, au făcut figurație în vederea atingerii unor țeluri literare, narative, Corbul se dovedise mai mult decât atât, în pofida asigurărilor sale că nu era aievea. El era Îngerul promis de vocea tunetului în munte. - Nu te voi uitaaa ! Întors în camera în care se trezise inițial crezând încă în efortul său de a previziona evenimentele noii sale opere literare, Andrei avu o nouă revelație: nu se mai numea Andrei, ci Adrian. Cel puțin așa citise în revistă și același lucru îl constată odată cu verificarea actelor de identitate ieșite dintr-un portofel vecin laptopului HP. Tot în proximitatea portabilului, un carnețel mâzgălit cu hieroglife și ideograme stranii, neaparținând vreunei scrieri contemporane sau antice a oamenilor. - Adevărul, încriptat în codul „Mittari Time World”, înțelese el încântat de-a dreptul. Cum nu știa însă cheia dezlegării pe dinafară, se posomorî strașnic. Totul îi mergea strună: Magul-corb îi dăduse ccelebritate și statut, o viață negreșit magnifică, puterea de a o iubi pe Carolina... Desigur, muza cu vițe cârlionțate nu exista și aievea... Iar golul resimțit undeva în inima sa mare îl doborî într-un fotoliu. Și ce sens mai avea cunoașterea, ei, nu cunoașterea, ci posesia fizică a adevărului absolut, când nu mai știa pe de rost cifrul alfabetului pe care tocmai el îl inventase ? Le luase locul celor doi uriași titani de pe munte... - Deșertăciune și vanitate ! – oftă el plecându-și capul. Ce-mi folosește să am Taina lumii în chiar mâinile mele, când nu o pot pătrunde ?! Orișicum, mi se confirmă ipoteza cumcă omul nu poate fi și om și zeu în același timp, căci pentru a cunoaște adevărul, cunoașterea supremului amalgam de răspunsuri și întrebări ar implica o elevație a spiritului, o evoluție spre divin... Acum pricep de ce nu a existat niciun muritor căruia îngerii Legii să-i fi arătat Templul – toți au murit în clipa în care au trecut din lumea asta în lumea de lumină, în metafizic, unde materia este sublimată și există numai energie... - Da, dar cum se face că eu, spirit fiind, am fost dus acolo sus și acum trăiesc din nou ? – se întrebă el pe sine însuși, ca un alter ego perfect delimitat. - Evident, asta e o altă viață, o altă existență... Andrei a fost substituit cu Adrian. Sau Adrian a fost anihilat de sosirea lui Andrei ? Oricum, cert este că magul, orice natură ar fi avut, este ființa responsabilă pentru asta și merită felicitări și mulțumiri. - Mulțumiri și niște jumulituri, întrucât, să fim fideli poveștii, i-am cerut puterea de a o ferici pe Carolina și de a-i oferi iubirea adevărată pe care ea și-o dorește, dar el nu a creat lumea și avatarul ăsta pentru a o include și pe ea. - Nu mai vorbi singur ! - Scuză-mă, dar pentru asta trebuie să-i mulțumești tot Magului... Oricum, am înnebunit ! Ura ! În sfârșit, inevitabilul s-a produs. Acum, că am tot ceea ce un om din mulțime și-ar putea dori, inclusiv faima pe care și cei din elită o visează zi și noapte, am luat câmpii... - Vorbesc singur de dinainte să am toate minunățiile astea, nu te stresa ! Mai bine vezi dacă nu cumva Adrian, avatarul, este undeva în sinea ta și te provoacă la o criză psihotică ! - Vai !, ce vocabular terminologic ! Parcă ai făcut Psihologia ! - Oh, shut up ! – oftă Andrei. - Solilocvia este, pentru noi, artiștii literelor, doar un alt procedeu al exercițiului imaginației. Dacă unora le-ar părea un caz clinic, să stea locului ! „Andrei nu a fost real, nu ? Dar ce anume e realul ? Să simțim, să gândim, să visăm... Lumea trebuie să însemne și altceva, nu doar câmpul percepției noastre senzoriale, nu doar totalitatea ideilor și a concepțiilor noastre, moștenite prin educație sau deduse logic de fiecare individ, nu doar ansamblul viselor de noapte și de zi al fiecăruia. Există un Dincolo la fel de bine cum există un Aici. Dar dacă Aici înseamnă Real, Dincolo înseamnă cumva Ireal ? Și de ce Ireal ? Pentru că nu putem uza de cele cinci simțuri pentru a experimenta acelea din sfera sa ? ...Adrian a fost suprimat ca spirit de Andrei. Oare Adrian a primit o altă existență ? A fost el vreodată, sau pur și simplu realitatea actuală a lui Andrei a început în secunda deșteptării sale în dormitorul-birou ? Nu cumva Andrei a fost dintotdeauna Adrian ? Și toată povestea a fost concepută de el și nu de rătăcitorul ce-și lăsase oasele la albit pe munte ? Drumul spre soare era invariabil un prim pas, dar are și un punct final, o destinație logică ? Da, o destinație evidentă este Soarele, Perfecțiunea, admit. Dar cum să ajungă o entitate biologică la Perfecțiune, când biologia are o finalitate, iar Perfecțiunea e absolută și eternă ? Prin imposibilitatea atingerii scopului, lucru cunoscut dinaintea primului pas, înțelegem că întreaga experiență nu a fost decât un prilej pentru meditație, un argument în sprijinul teoriei rătăcitorului cu privire la incompatibilitatea oamenilor cu sferele metafizicii în actualul ambalaj biologic, material. Întrebările nu aveau cum să nu se nască din vastul spațiu liber al necunoașterii și îndoielii... Un om este dovada cea mai concludentă pentru ironia jocului făcut de sursa creatoare. Nivelul de inteligență al lui homo sapiens, conștiința lumii înconjurătoare, rațiunea sa, toate acestea folosesc doar la adâncirea unei impresii native ființelor bipede: senzația de simulacru, de ireal, de vis... Nu este opinia singulară a Creatorului de Iluzii, ci părerea întâlnită pe scară largă în rândul semenilor săi. Ecuația a fost soluționată – Andrei a trăit la nivel spiritual, în metafizic, realizarea dezideratului său principal, al scopului existenței. Acum, deși era un nou om, un „alt” om, uitând toate cele văzute în Templul Adevărului, neînțelegând codul în care poseda transcriptul adevărului, resimțea o ușurare atipică, o placiditate rar întâlnită, suspinând doar după acea prezență feminină ce nu se transformase în noua lui realitate concomitent sieși. Carolina fusese un vis pe care Magul nu i-l îndeplinise, pur și simplu dintr-o eroare de sintaxă... Iar el era un specialist al cuvintelor. Întreaga proprietate, care se întindea pe întregul deal, întregea iluzia unei experiențe viitoare dincolo de fantezie, în chiar lumea concretă, în realitate. Mergând la culcare tărziu, către zori, constată că nu-i venea comod să doarmă în fotoliu. Folosi patul super king size pentru somn. Gândurile îl țineau însă treaz, privind la miriadele de stele accesibile prin plafonul vitros. „Dacă totul nu a fost decât un vis ? Dacă nimic nu a fost aievea ? Dacă nu m-am numit niciodată Andrei, ci doar Adrian ? Dar nu se poate ! Trebuie să fi fost adevărat, căci multitudinea de amintiri a rămas intactă... Amintirile unui Andrei și nu ale unui Adrian. În fond, ce importanță are cum mă numesc acum, dacă pot fi împăcat cu gândul că am fost în prezența adevărului ? Poate că însăși această experiență, ci nu intervenția Magului, m-a făcut dintr-un anonim alienat, un faimos genial... Un Geniu ! Poate că trăirea, chiar și în spirit, o punere la curent cu întreg adevărul creației și creatorului...” își spunea el endofazic, dar șoptind chiar și așa, de teama unei blasfemii, a unei erezii... „Gândul, cel mai mare dușman spiritual, dar cel mai mare aliat material... Gândirea poate distruge credința tradițională în cei slabi, dar o poate fortifica și reconfirma în sufletele aleșilor... Gândirea ajută și evoluția materială, deși o face în contradicție cu evoluția spiritului... Cât de straniu sunt toate țesute !” Câteva ablațiuni meteorice trasară incandescente linii în noaptea sublimă, lipsită de prezența Selenei. „Drumul spre Soare este anevoios, fantastic, de neanticipat și fără de sfârșit. Nu se poate încheia nicăieri, în niciun punct, fie el fizic ori filosofic, deoarece Soarele-Absolutul, nu este menit oamenilor. Nimeni nu poate ajunge la soare, nu ?” Își continuă, încântat de ideile năvalnice, solilocvia nocturnă... „Adrian nu a existat până mai devreme. Atunci când am sosit eu, avatarul a prins viață, și-a primit suflarea divină. Acum nu mai cred că spiritul meu creator m-a dus mai departe decât aș fi sperat, în tocmai nebunia geniului. Îngerii au avut dreptate, deși totul nu a fost decât un vis, o fabulație, o revelație mistică... Sunt profetul luminii... Și totul e un vis... Un joc... Iar toți cei ce trăiesc, visează și cei ce visează, joacă acest joc, deși ar trebui să se oprească o clipă în loc și să se întrebe: ESTE REAL ?”....” FIN |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate