Distanța... probabil distanța ne-a înstrăinat atât de mult. Ne-a dus într-un loc unde discuțiile au înghețat, ori s-au mutat în email-uri, telefoane, scrisori... Acum, când stăm față-n față suntem stingheri, ne ocolim privirile asemeni celor vinovați. Și e păcat.

Mai știi când ne-am întâlnit pe Magheru? Te-am mințit, nu a fost deloc o întâmplare, te așteptam, vroiam să pară desigur... coinicidență. Ai ieșit din club, m-ai văzut, aproape rezemată de afișul uriaș cu patinatori, îmi zâmbeai. Am primit în plin zâmbetul tău de bucurie și oboseală. Lumina caldă și tenul alb, părul, un fel de aură împrejurul feței, brațele, mâinile... ochii tăi au prins o clipă aerul în care pluteam și-au înțeles. Þi-a fost de-ajuns, eu am continuat să visez câteva secunde în plus... vezi, în ele, în secundele astea stă diferența dintre noi. Apoi n-ai mai zâmbit, lumina simplă a dispărut, a rămas oboseala...
- Te conduc acasă?
- Mulțumesc.

Te-ai ghemuit în scaunul din dreapta, capul sprijinit de portieră. Fața a început să ți se prăbușească în abisurile proprii, doar tu știi când și unde se termină genunea. Ai șoptit cu părere de rău: oboseala... doar că eu te prefer așa, obosită, cu brațele liane strânse pe umerii mei.

În seara aceea ușa s-a deschis primitoare, același parfum, în bucătărie aceeași ordine dezordonată, cutii de tot felul ridicate în adevărate baricade. Cameră de lucru și de somn, peste tot maimuțoi de pluș, cărți, notițe, creioane, chitara, un laptop...

M-a atras fotografia din bibliotecă, acolo părul îți este aidoma celui de care-mi amintesc în nopțile cu insomnii. Ridici din umeri, scuturi capul, alungi o idee nedorită. Imaginile se suprapun imediat... părul lung, negru lucește și se unduie greu, liniștit ca un val de smoală ce mă acoperă într-o acceptare simplă...

Îți ating cu degetele șuvițele rebele, tâmpla dreaptă, urechea... te așezi pe canapea cu privirea-n jos, urc lângă tine, boțesc cu genunchii covertura aurie, îți cuprind mâinile. Ochii mirați se ridică, mă caută, scânteia apare și se dizolvă în câteva vorbe șoptite... Lumina din cameră se estompează... ca la un semn încep să vină primele tobe. Nu mai există dulap, tobele colorate se ridică în locul lui, apoi altele mai mari, mai mici... toate laolaltă se formează în jurul nostru... nu mai există laptop, nici maimuțoi, nici crini, nici masă... tobele ne înconjoară, ne sufocă în dărnicia lor. Nu țin minte când s-a auzit întâia oară ritmul. Probabil odată cu pașii aceia grăbiți din stradă... Distingem primele sunete, așa încep întotdeauna tobele, palmele abia ating pielea întinsă și colorată, un fel de șuier de frunză, valurile oceanului, pulsul nostru... Dunele deșertului învins rezonează, de nicăieri apar maci și iarbă, arșița e alungată de miresme noi. Pământul se ridică deasupra nisipului... ritmul se-ntețește, palmele roz lovesc tobele repede și mai repede într-o învălmășeală frumoasă, caldă... și toate se petrec numai pentru noi! Să-ți spun cum a fost...

În noaptea aceea am boțit covertura aurie, cum stăteam pe canapea, cu genunchii sub mine, orb și mut. Cât de mult am tăcut amândoi...
– Ce gândești?

Întrebarea m-a chemat înapoi, am simțit mâna ta peste a mea, n-ai făcut gestul ăsta de multă vreme, poate niciodată... ba da! o singură dată. Mai știi când? Mă priveai din fotoliu într-un anume fel, ciudat, promițător... dar asta a fost de mult, nu-i așa? în alt oraș, în altă casă, altă lume...