Peste lunca Siretului primele sulițe ale zeului soare străpungeau cu aura lor de miere primăvăratică vălul subțire de ceață ce se ridica peste ape. Stoluri de lișițe și rațe sălbatice își încercau cântecul ce se răsucea ca un fuior tainic peste împrejurimi. O geană de siniliu se născuse în zări și oamenii binecuvântau lucrurile Domnului trecând peste praguri de somn. Trei călăreți luau pe copitele cailor lor poteca luncii ce se răsucea ca un șarpe strălucitor sub pâlcurile de plopi țesute ca niște stropi verzi peste toate. Erau îmbrăcați în cămăși fără guler, închise până la baza gâtului, ce fâlfâiau peste pantalonii largi în bătaia vântului primăvăratic. Peste cămăși erau legați cu brâul tradițional al lipovenilor, îngust, împletit și țesut în culori diferite. Generații de lipoveni purtaseră aceste brâuri pe care nu aveau voie să le dea jos până la moarte. Erau moșteniri spirituale ce țineau de mentalitățile arhaice ale acestei populații și de credințe care s-au pierdut în timp. Cei trei călători erau Feodor Luican, urmat de slugile sale, Cârlibaba și Parvent, lipoveni zăvorâți de destin printre catargele și plasele de pescari din grindurile pădurii Letea. Oameni ce aveau pe cumpăna sufletului mari crime săvârșite sub ademenirea banilor. Tâlhari năimiți, care se îndreptau spre Davideni. Fuseseră tocmiți într-o noapte neagră la gând și la fapt de Larion Condrat, cel mai temut hoț din întinderile misterioase ale Deltei Dunării. Condrat avea afaceri necurate și prietenii întunecate cu persoane sus-puse din Moldova și întinsa Ucraină. Așa că lui Serghei Molitvenov, dușmanul de moarte al lui Trefilov, nu îi fusese greu să-l tocmească pentru găsirea comorii poetului romantic și atât de nefericit, după ce aflase prin iscoada sa de la Ministerul Cultelor și Artelor de taina acestuia. Condrat le spusese oamenilor lui că acea comoară trebuia să îi fie adusă intactă, amenințându-i că altfel îi va jupui de vii, le va pune sare pe trupul schilodit și îi va atârna la vânt în căngile de prins delfinii. Așa cum atârnă lipovenii plăticile și roșioara să se zvânte oleacă la hapsânul vânt al Deltei neîmblânzite. Luican aflase în popasul lor la Brăila de la doi geambași ruteni că un anume boier Stroici cumpărase de la ei un cal de rasă împărătească pentru o treabă pe care o avea de făcut dincolo de Siret. Luican aflase de la Molitvenov că nu vor fi singurii plecați în căutarea comorii. Fur neîntrecut și cu o minte sclipind uneori ca și clarul unei ape sub raze de lună, Luican știa acum că acel boier și sluga lui aveau același drum ca și ei. Să-l afle pe Trefilov în viață și să ia de la el comoara de care le pomenise Condrat Larion. Lipovenii știau că Stroici și sluga sa aveau un avans de câteva ceasuri față de ei dar aveau bază în caii lor sălbatici, pe care cu mult meșteșug reușiseră să-i îmblânzească și cu care rupeau acum din trupul greu al drumului. Se aflau la nici o oră de mers de Davideni și sperau să atingă fruntea pădurilor odată cu Stroici și sluga sa. Acolo aveau un plan de a-l elimina pe acel boier curajos despre care auziseră și ei că se călătorise în lumea de dincolo de mări în căutarea aventurii și neprevăzutului. Dar Luican și oamenii lui erau siguri pe armele și brațul lor, cărora nimeni nu le putuse sta în cale niciodată. Nu știau însă că boierul Stroici făcuse un ocol de câteva ceasuri și acum se afla în drum spre moșia tatălui său de la Zăvoieni. Drumul lor spre Trefilov era liber.

************************************************************

Stroici cugetase mult înainte de a apuca drumul spre casa bătrânească. Ar fi amânat revederea cu acele locuri în care se simțise mereu ca într-un paradis de ape și păduri dar gândul că tatăl său îl aștepta de atâta amar de vreme îi întoarse inima spre icoana copilăriei, la care voia să se mai roage preț de câteva ceasuri. Soarele ardea întinderile verzi ale malurilor Siretului și sub rindeaua harnică a luminii rumegușul orelor acoperise cu o pulbere împrejurimile. Ici-colo se înălțau dinspre ochiurile bălții sitari pestriți acoperiți cu pete brun-negricioase, care-i ascundeau privirii răpitorilor de tot felul. Lișițe leneșe se oglindeau în perdelele de maluri alături de rațe sălbatice vioaie și repezi ca niște rândunici de apă. Prin aer făceau volute pescăruși-râzători care fulgerau apa cu scântei de aripi când furau din pliscul lișițelor arvuna din adânc vânată cu multă trudă. Stroici își amintea de locurile acestea pe care le colindase odinioară cu piciorul gol. De luntrea mică cu care el și Prigor sfâșiau cămașa imaculată a apelor aruncând spre adânc coșul orb cu care momeau peștii neștiutori și inocenți ca și vârsta lor. Își mai amintea cum la vârsta de zece ani tatăl său îi dăduse pentru prima dată în mână o pușcă și fuseseră la pândă de rațe sălbatice. Erau timpuri periate de griji și plăcute, nu ca cele de acum. În spatele lui pe pagul roșcat se mlădia în șa Prigor. Amândoi purtau asupra lor câte o pușcă Krieghoff, arme de nădejde arvunite de Stroici cu ochi de cunoscător încă de pe când colindau siturile din Europa Apuseană alături de Dimitri, unchiul său. Așa, în bătaia soarelui spălat de primăvară, păreau amândoi două umbre albe țesute de viață pe tabloul plin de verde și mister al luncii Siretului. Copitele cailor culcau sub uitare covorul de toporași și mărgăritar fornăind la gândul popasului eliberator. Conacul boierului Iorgu îi primise în tăcere. De când plecase Radu, boierul bătrân se închisese în el ca o carte cu șapte peceți. După ce soția îi murise, Iorgu Stroici căutase drumul de mijloc, cel atât de greu de înfăptuit întodeauna pentru un bărbat rămas văduv la o vârstă tânără. Să fie în același timp tată și mamă. Îl ținuse aproape de sufletul lui tot timpul pe Radu și îl crescuse sub platoșa unui singur gând: să devină învățat, un destoinic om de arme și un bărbat adevărat, căruia să-i poată lăsa după moarte haturile întinse, livezile pârguite, viile nemăsurate și conacul boieresc, o adevărată fortăreață, moștenită de-a lungul a trei generații de la vestitul Rareș Stroici, boier căftănit de însuși Dimitrie Cantemir. Încercase să-l țină legat de grijile și orânduielile de la curțile sale dar Radu moștenise spiritul deschis spre aventură și zbor spre alte zări al unchiului său, Dimitrie, plecat la Paris și rămas acolo pentru a descoperi ceea ce colbul uitării troienise peste locuri și fapte trecute ale istoriei. Când Radu hotărâse să plece în lume, Iorgu a crezut că nu va putea răzbi prin viață mai departe fără el. Îl durea faptul că fiul său alesese calea neprevăzutului și pericolelor de tot felul dar știa că nu-l putea întoarce nicicum din drum. Radu avea arvunită pe suflet voința de nestrămutat a Tincuței Stroici, soția sa. Atunci boierul bătrân vânduse cu strângere de inimă pământurile răsucite ca niște coade bogate pe după pădurile Davideniului, pământuri bogate în holde și lemn pentru ca Radu să nu plece cu buzunarele goale și să fie apărat de sunetul amăgitor al galbenilor ce i-ar fi putut deschide lesne porți și uși ferecate printre străini. Acum, când moș Apetrei, vechiul prieten al boierului bătrân și vechil al moșiei, îl anunțase cu sufletul la gură că Radu a descălecat la porți, pasărea fericirii se zbătea să-i iasă boierului bătrân din colivia strâmtă a inimii. Trecuseră ani grei și mulți pentru neputința și singurătatea lui bătrânească fără prea multe vești de la el. Iorgu sprijinit de moș Apetrei își târî picioarele cuprinse de podagra rebelă, care-l chinuia de câțiva ani spre treptele de la intrarea în conac. Soarele îl primi pe bătrân cu o lumină nefiresc de albă și blândă. Tremurau genele boierului bătrân ca aripile de lăstun sub adierea unui vânt pribeag și două boabe de rouă lăcrimară pe obrazul lui stins de vremi. Radu se apropie de el și își plecă la pământ genunchiul drept.
- Știu că ai a-mi spune multe vorbe de dojană dar îngăduie-mi să te privesc și să te îmbrățișez, îi spuse Radu cu glas tremurat.
- Vino, vino, copil nesăbuit și iubit! Vino, căci credeam că înaintea ta va veni secerișul morții și nu te-oi mai privi în lumina ochilor!
Iorgu îl îmbrățișă și preț de câteva clipe de tăcere îl măsură cu privirea-i duioasă.
- Ești bărbat mândru de-acu’! Când ai plecat călare pe porțile astea mari erai o trestie ușoară purtată de vânt și te-ai întors stejar cu crengi viguroase... N-oi mai pleca de-acu’ din cerdacul meu...! În veci! Așa să știi! N-am să te mai las! Vremea este puțină pentru mine și caierul vieții îmi este din ce în ce mai sărac în zile...
- M-am întors pentru totdeauna, tată! spuse Radu. Vom zăbovi la conac până mâine în zori. Apoi ne vom călători spre Davideni. Sunt niște pricini de prietenie pe care trebuie să le descâlcim acolo. Este un cuvânt dat cuiva și o faptă de dus la bun sfârșit. Voi fi însă aici, în buna noastră Moldovă, aproape de tine și preț de câteva zile vom mai fi despărțiți. Apoi voi veni să-ți fiu sprijin cu brațul și mintea mea. Și să îl așez la casa lui pe acest tovarăș al meu drag, care mi-a fost alături în clipe grele...
- Poate și tu va trebui să te gândești, Radule, la mângâiere de muiere la ceas de tristețe și la legănatul stelelor. Măriuca lui Apetrei este de-acu’ femeie împlinită și să știi că nu a fost zi de la Bunul Dumnezeu să nu mă întrebe dacă am carte de la tine...
Radu privi spre latura conacului, acolo unde erau grajdurile de cai, de unde începea teritoriul mirific al copilăriei sale luminată mereu de ochii verzi ai Măriucăi. Când plecase, ochii aceia purtau în ei o lumină tristă și parcă i-ar fi șoptit prin clarul lor că nu-l vor uita. Dar Radu pribegit și mângâiat de vorbe și mâini de femeie străină ștersese din inima lui amintirea ei. Acum, când a auzit că Măriuca nu și-a găsit acoperiș clădit de bărbat deasupra capului, inima lui a tresărit ușor. Era mai mică cu zece ani decât el și fusese alături de Prigor poarta prin care copilăria lui ieșise spre o adolescență plină de voioșie și cântece.
- Prigor, adu boierului pușca pe care i-am cumpărat-o în Indii! îi spuse Stroici slugii sale, care urmărise și el cu sufletul cutremurat îmbrățișarea celor doi bărbați de același sânge.
Îl iubise Prigor pe boierul Iorgu încă de mic, de când taică-său, Baibarac, judele, se țintuise cu liota de țigani la casele boierești într-o toamnă târzie. Îi plăcuse jupânesei Tincuța coloritul șatrei, vânzoleala nefirească dar aducătoare de zâmbete în priviri a adunăturii de fețe oacheșe și îl convinsese pe Iorgu Stroici să le dea loc de popas, nu doar vremelnic, ci pentru cât le-o sta lor mintea și sufletul la a se stabili acolo. Și rămăseseră țiganii cu totul lipiți de Davideni cu pământuri și case ridicate din paiantă, ușoare ca și dansurile lor care clăteau ochii boierilor bătrâni la ceasul focurilor de noapte sub spuza de stele. Prigor se alipise de Radu și împreună croiseră planuri de tinerețe sub flacăra verde a ochilor Măriucăi lu’ Apetrei. În salonul de oaspeți îi promisese Prigor boierului bătrân, cu o seară înainte de plecarea lui Radu în străinătăți, că îl va păzi pe acesta ca pe lumina ochilor de primejdiile vieții.
- Fiule, murmură cu glas stins Iorgu, crezi că brațul și picioarele mele mai sunt bune de alergat pe coclauri după vânat meșteșugit?
- Tată, știu că a trecut vremea peste tine ca un nor pribegit și răzleț dar vom merge la liniște. Pe bălți, la rațe și gâște sălbatice, numai noi doi, cu luntrea noastră bătrână. Tu vei sta doar lângă mine, așa cum făceam și eu când m-ai dus pentru prima dată la pândă între trestii. Dacă vei avea dorul și plăcerea, vei putea măsura puterea puștii. Este un dar pe care ți l-am luat cu acest gând...
Foiala binecunoscută a acelor curți, care se răstigniseră în tăcere de la plecarea lui Radu, prinsese iar putere odată cu sosirea boierului tânăr. Iorgu porunci să se întindă mesele mari sub umbrarul din grădină, pe care se vor odihni bucatele alese și vinul care ruginise în buțile uriașe. În valul de bucurie generală doar vioara lui Prigor începu să plângă. Dinspre casele țigănești curgeau în valuri puradeii goi, gata parcă de scăldat în balta din spatele conacului ce ținuse ani buni loc de heleșteu. Radu și Prigor scoaseră din desăgile lor cofeturile cumpărate din bazarul Brăilei și fețele lor mici și smolite parcă și mai mult de dogoarea soarelui ce intra în iatac de vară, erau acum mânjite de siropurile și cremele ce li se prelingeau printre buze într-o lăcomie copilărească veche de mii de ani. Când apăru moș Apetrei ținând-o de mână pe Măriuca și când Radu se oglindi în ochii ei verzi, boierul tânăr simți în suflet din nou șoapta melancoliei.
Venirea serii prinsese într-o capcană meșteșugită inima lui Radu. Se aprinseră focurile mari în curte și liota de țigănuși chiuia de răsuna valea Siretului. Se coborâse din țigănime și Lică cu țambalul lui jegărit prins de gât ca o medalie sunătoare și alături de vioara lui Prigor dansurile se înverșunară cu patimă și dulceață de sunete. Þigăncușe zvelte ca niște căprioare înainte de rutul magic se înlănțuiau feeric plutind parcă pe iarba grasă care suspina sub pasul lor lin. Pe o altă parte câțiva răzeși cu piepturile dezgolite de aburul vinului frământau pământul născându-l parcă a doua oară. Radu privea cu ochii plini de fericire desfătarea curții și se gândea cu durere ce ar fi însemnat să nu-l mai găsească în viață pe bătrânul lui tată. Zăboviră preț de jumătate de noapte la spuza poveștilor despre locuri și oameni lăsați pe alte meleaguri de boier și de sluga lui. Radu depăna cu glasul lui blând aducerile aminte și doar o privea din când în când tainic pe Măriuca. Între ei nu erau încă vorbe, ci numai priviri și gânduri zăvorâte doar în temnița minții lor tinere. Când au plecat spre camerele de odihnă, Măriuca l-a apucat de mână pe Radu și i-a șoptit doar atât:
- Pleci iar, Radule, sau te-ai hotărât să rămâi pentru totdeauna?
- Plec, dar nu departe...Și voi reveni...Pentru totdeauna...Poate atunci mi s-o descleșta iar gura și vom putea să ne amintim de trecuturi...
- Și de ce să vorbiți numai de trecut...nu și despre viitor...? interveni boierul Iorgu ai cărui ochi străluceau la vederea perechii pe care o visase mereu în preajma sa, pecete și pavăză a moșiilor sale.
Radu îl dusese pe boierul bătrân în camera sa și nu plecase de acolo decât după ce respirația grea și sacadată a lui Iorgu Stroici îl dăduse de veste că acesta adormise fericit și împăcat.
Intrase în camera tinereților sale și mângâiase toate lucrurile care îi aduceau aminte de vremuri fără griji și în care putea visa. Se întinse în pat și-și puse mâinile sub cap. Prin fereastra deschisă mai poposeau până la el ecourile stinse ale pregătirii ciurdei de culcare. Închise ochii și adormi într-o clipă. Călătoria cu visul fu una care-l frământă aprig în somn. Se făcea că descăleca împreună cu Prigor și nimeni nu îi ieșea în întâmpinare din curțile boierești. Când observase fluturarea lințoiului la streașina conacului simțise un cuțit care i se învârtea în rana neagră a regretului. Regret că străbătuse pământuri pentru a cunoaște fapte, lucruri și oameni dar nu reușise să-l cunoască îndeajuns de bine pe propriul lui tată, văduvindu-l prin plecarea sa de mângâierea ce se cuvine oricărui părinte la ceasul de cumpănă al bătrâneții. În vis îi ieșise în întâmpinare din conac moș Apetrei cu mohorâre în priviri și tremur în glas. Îi spusese că Iorgu nu mai putuse îndura boala crâncenă a picioarelor, articulațiile cedându-i de durerea crâncenă din timpul crizelor de podagră.
- Nu a lăsat nicio scrisoare pentru mine? întrebase Radu pe bătrânul nevoitor al moșiei părăsite.
- Nu, a zis că slovele nu țin loc de iubire... Puținele scrisori pe care i le-ai trimis nu au alungat durerea și dorul din inima lui. De aceea nu ți-a lăsat carte de despărțire... Voia să-l ții minte așa cum l-ai lăsat, om în puterea brațului și a minții...Slovele, zicea el, sunt bune pentru femei și pentru cei slabi la vârtute...
Se preumblase Radu prin conacul pustiit de iubirea părintească și la tot pasul îl chemau tainic amintiri care-i cufundau sufletul în cavoul fără fund al deznădejdii și regretelor zadarnice. Intrase în camera bibliotecii ce își odihnea în tăcere trupurile colbuite de cărți și parcă îi auzea glasul sfătos și molcom cu care seară de seară după moartea mamei sale îi spunea povești neîntrecute în mister și care-l făceau să se facă covrig sub plapuma moale la auzul grozăviilor zgripțuroaicei bătrâne și ale zmeului cu buzdugan năprasnic. Trecuse în camera sa de copil și simțea parcă în nări mirosul plăcut de tutun pe care îl inspira când Iorgu îl învelea și-l săruta de noapte bună. Ieșise acolo, în vis, în curtea podidită de lacrimile reginei nopții și mângâiase bârnele groase și tăcute ale grajdului, amintindu-și de primul ponei pe care i-l cumpărase din târgul Ieșilor pentru a-l deprinde cu călăria și toate tainele ei ascunse. Coborâse spre haturile ce duceau spre malul Siretului și se încuibase preț de câteva clipe în patul primitor al trupului luntrei legată la maluri. Îi răsunau și acum în urechi sfaturile pe care i le dăduse când plecaseră pentru prima dată împreună la vânătoare de rațe sălbatice. Când el primise prima lui pușcă de care era mândru și cu care se fălea în fața lui Prigor și mai ales în fața Măriucăi. Cum stătuse ghemuit în barcă cu răsuflarea oprită ca să nu îl simtă vânatul. Și cum zbaterea neașteptată și grea a zborului rațelor ascunse între trestii, care se înălțaseră spre culmi, simțind praful de pușcă ucigaș, îl speriase, încât căzuse pe spate și pușca i se descărcase fără să vrea. Dojana tatălui fusese atunci blândă. Nu îl certase, îl mângâiase doar pe creștet, încurajându-l. Se oprise apoi în zbuciumatul lui vis la țintirim lângă mormântul tatălui său. Vorbele erau acum de prisos. Cum să-și mai ceară iertare când cale de întoarcere nu mai era pentru tatăl său? Sărută crucea și căzu acolo în genunchi plângând înfundat. Simți deodată o mângâiere cunoscută pe creștet și auzi glasul domol al tatălui său.
„Radul tatei, de ce plângi?”
Deschise ochii și îl văzu aievea pe bătrân aplecat peste patul său, ca în copilărie, mângâindu-l. Era lac de sudoare și mulțumi în gând că totul nu fusese decât un palid vis.
- Ai visat ceva urât? îl întrebă Iorgu așezându-se pe marginea patului.
- Da, că te pierdusem... Că m-am întors acasă și nu mă mai așteptasei... Că plecasei spre câmpiile albastre de dincolo de cer...
- Sunt aici, fiule, sunt aici! De aceea va trebui să te întorni degrab de la Davideni...Să fim măcar o vreme împreună. Hai să-ți clătești fața cu apă și lumină și să treci la cuhnii. Jupâneasa Safta a lu’ moș Apetrei ți-a pregătit alivenci din cele care îți plăceau când erai mic. Să iei și la drum cu tine...Dar cred că mai degrabă decât jupânesei îi este dor a-ți vedea ochii Măriucăi... Este și ea sculată dis-de-dimineață și robotește la cuptorul de pâine. Prigor a adăpat și îndestulat caii și acum îi țesală. Mândru cal ți-ai ales...! Împărătesc, am auzit din poveștile solomonarului balaoacheș...
Când plecară spre Davideni, la poarta conacului fluturau de rămas bun ochii verzi ai Măriucăi și brațul slăbit al lui Iorgu Stroici. Intrară pe la cumpăna zilei în satul ce se răsfira de o parte și alta a Pârâului Morii. Ajunseră la conacul boierului Davidescu și bătură la porți. Un bătrân cu o albeață la ochiul stâng și cu o barbă nepângărit de albă, ca de călugăr, îi întâmpină.
- Domniile voastre sunteți în căutarea boierului sau doar în trecere și căutați odihnă pentru trup și suflet? îi întrebase cu glas blând moșneagul.
- Suntem în trecere, călători ca și vântul... Eu sunt Radu Stroici, fiul boierului Iorgu Stroici de la Zăvoieni. Dânsul este sluga mea, Prigor. Am dori să-l vedem la lumina ochilor pe boierul cel bătrân.
- Boier Davidescu nu se simțește prea bine dar vă va primi. Întotdeauna pe pământurile noastre oaspeții au avut cuvânt de întâmpinare și găzduire plăcută...
Intrară în conacul cufundat în liniștea amurgului și se închinară boierului care stătea într-un fotoliu. Avea un pled pe genunchi și părea trist.
- Ne închinăm dumitale, boier Davidescu! Regretăm că starea sănătății vă este șubredă. Eu sunt Radu Stroici din Zăvoieni. El este sluga mea și suntem prieteni ai prietenilor lui Alexei. Venim de la Brăila cu un cuvânt pentru el...
- Alexei a preferat să se retragă la mânăstirea Bogdana după ce Mihnea, fiul meu, a plecat spre alte zări de cunoaștere. Nu mai știm nimic de poetul nostru. Decât că o boală necruțătoare îi este de atunci sfetnic de taină zi și noapte, spuse boierul Davidescu.
- Am dori atunci să ne spuneți cum dăm de casa mătușii Evdochia...
- Evdochia, ziceți...? Vedeți că aproape de pădure se întind niște căsuțe mărunte înspre buza celuilalt sat, Năimești. Acolo o găsiți pe mătușica. Nu-i nici ea prea sănătoasă dar întotdeauna a fost bucuroasă să primească suflet străin în casa ei. Este o femeie bună ca pâinea lui Dumnezeu. Vă poftesc ca la noapte, de veți mai fi pe aici, să ne fiți oaspeți căci sunteți prieteni ai lui Alexei care i-a fost ca un frate lui Mihnea al meu...
Când au ajuns în apropierea căsuțelor acoperite cu trestie împletită Stroici a simțit în suflet un val de tristețe pentru soarta sărmanului Alexei. „Un bărbat cu carte multă, care poate că în Kievul poeziei și luminii artelor nu ducea lipsă de nimic vine chemat de destin peste apele Moldovei și se îndrăgostește de o femeie care în veci nu îi va fi hărăzită. Amară soartă! Vitregă! Pentru ca după trecerea ei în neființă să se îmbolnăvească tragic și poate ca o împăcare și alinare a tuturor suferințelor sale să aștepte să moară aici, aproape de cea care i-a fost dragă!”.
Prigor bătu în ușa scundă și roasă de dinții haini ai vremilor. Nu le răspunse nimeni dinăuntrul casei tăcute și încovoiată ca o bătrână la apusul soarelui vieții. Prigor stărui și mai bătu de câteva ori. Din spatele unei ferestre mici obrazul stins al unei perdele fâlfâi în aer ca un semn al vieții ce se ascundea în spatele ei. Era vădit pentru cei doi că bătrâna nu vrea să-i primească. Atunci Stroici spuse cu glas tare.
- Mătușă Evdochia, venim din partea lui Evgheni Obreaskin, prietenul lui Alexei din Kiev. O rană neașteptată și bine ticluită la picior în timpul unei vânători l-a împiedicat să-ți stea în față acum. Am trecut și am stat de vorbă și cu boierul cel bătrân de la Davideni. Avem oarece vorbă și cu dumneata. Nu îți fie teamă! Suntem buni creștini. Eu sunt fiul boierului Iorgu Stroici de la Zăvoieni peste apa Siretului, spre târgul Ieșilor. Fii bună și arată-te ochilor noștri!
Ușa scârțâi ca îngenuncheată de o boală grea și o bătrânică plecată sub ani apăru în prag.
- Așa mi-au amăgit auzul și ceilalți trei care l-au căutat acum câteva ceasuri pe Alexei...
- Ceilalți trei? întrebă Stroici privindu-l cu subînțeles pe Prigor. Cum arătau?
- Erau lipoveni din Delta noastră, după vorbă. Oameni nărăviți la multe rele așa cum i-au citit ochii mei. Spuneau că vin tot din partea unui prieten de al lui Alexei...de acolo din Kievul lui...
- Și ce le-ai spus?
- Ce am să vă spun și domniilor voastre. Că Alexei se odihnește la cele înalte unde pesemne că s-a întâlnit deja cu Nasta mea bună...
- Noi știam că bolește la mânăstirea Bogdana. Voiam să-l vizităm după ce vorbeam cu dumneata... Când a murit?
- Acum o săptămână...
- Și te-au crezut cei trei?
- N-aveau încotro. I-am auzit însă cum se sfătuiau afară și aveau plan să mai adaste pe aceste locuri ceva vreme.
- Mătușică dacă cei trei dinaintea noastră nu te-au putut convinge de buna lor intenție noi avem a o face prin această scrisoare pe care Alexei i-a trimis-o bunului său prieten la Kiev...
- Slova nu o pot recunoaște...deși multe scrisori aprinse de flacăra dragostei i-am dus eu Nastei, când bicisnicul ei tată i-a interzis să se mai vadă cu Alexei. Dar recunosc hârtia asta fină și parfumată pe care dorm slovele...Pe o astfel de hârtie obișnuia el să-i trimită gândurile sale la Năimești...Acum, vă cred pe adevăr! Poftiți în căsuța mea. Poate sunteți flămânzi. Am niște bulz cu urdă născută de o zi. Câteva cepe și o cană de apă rece și curată de la ciutura din vale. Atât am a vă oferi...
- Fii pe pace, mătușică, spuse Stroici, nu de mâncare ne arde nouă acum! Poate Alexei ți-a vorbit ceva despre o comoară...lucru pe care îl amintește și în scrisoarea lui către Obreaskin...
- Eu nu știu nimic de o anume comoară... Știu numai că după ce Mihnea, boierul ce tânăr de la Zăvoieni, s-a călătorit spre străinătățurile sale, Alexei s-a îmbolnăvit grav. Nu s-a găsit niciun balsam pentru boala sa. Eu știam de când a murit Nasta mea că așa va fi... Că nu va îndura singurătatea vieții fără ea...Cu palma a măsurat Bunul Dumnezeu zilele Nastei mele! Și a subțiat ca pânza de păianjen sufletul bunului Alexei!
- Nasta...care a fost pricina morții sale? întrebă Stroici.
- Durerea că boierul de la Năimești o ținea prinsă în conac ca pe o roabă și o pregătea pentru împreunare cu un boier de peste munții Buzăului împotriva voii sale. Atunci când a văzut că nu mai are cale de scăpare pentru a fugi la Kiev cu Alexei, așa cum plănuiseră în căsuța mea, Nasta, chiar cu o zi înainte de cununia cu boierul buzoian, și-a luat viața cu un pumnal. Apoi și Alexei, bolnav, s-a retras în mânăstirea Bogdana. Acolo a stat o vreme sub îngrijirea și rugăciunile bătrânilor călugări. S-a prăpădit într-o sfântă duminică. Fiindcă leacuri la inimă nu-s, boierule Stroici! Dumneata trebuie să știi mai bine decât mine, că ești bărbat și ai întâlnit în viața dumitale multe pricini de boală ale inimii...fără de leac...
Prigor asculta vorbele bătrânei și se gândea la stăpânul său. „M-am alipit de el demult de când eram amândoi copilandri și i-am stat alături cu sfatul și brațul ori de câte ori a avut nevoie. Mi-am lăsat ciurda prăvălită peste satul Zăvoieni și am plecat prin lume ațiindu-mă de el ca un altoi pe o viță puternică. Și de dorința lui de aventură a depărtărilor. Nu l-am auzit să ducă vreodată dorul vreunei femei din ținuturile noastre sau pe unde ne-au călcat pașii. A găsit însă prilej de a-și potoli zbaterile bărbăției prin toate locurile prin care am trecut. A cunoscut strălucirea cărnii de abanos a egiptencelor tăcute ca și piramidele, a frământat sub mângâierea lui de bărbat împlinit mlădierea trupului de indiancă cu benghi în frunte și glas de privighetoare... Talience, englezoaice albe ca marmura, franțuzite visătoare și amețitor de parfumate.... Toate au trecut prin patul lui fără să fi lăsat măcar o palidă umbră de regret, o aripă frântă de dor, o lacrimă uitată de iubire”. Prigor zărea acum parcă în ochii stăpânului său tristețea faptului că nu știuse niciodată cum este ca iubirea să îți aștearnă pe suflet vălul acela tainic sub care să zaci neogoit zile și nopți întregi cuprins de frigurile dorului pentru femeia iubită.
- Și unde-i înmormântat Alexei, mătușă? întrebă Stroici parcă vrând să scape de apăsarea acelei clipe de adevăr, pe lângă care trecuse.
- În țintirimul dintre cele două sate, Davideni și Năimești. Când Alexei a simțit că pentru el boala nu va mai fi drum de întoarcere spre viața desăvârșită și-a ridicat acolo mormânt. Știa din spusese doctorilor că nu va mai prinde o altă primăvară. Acolo l-au îngropat frații din mânăstire. Mi-a lăsat cu limbă de moarte că atunci când îl va căuta bunul lui prieten de la Kiev să îi dau o scrisoare din partea lui.
- O mai ai?
- Cum nu, că nu era să o dau lipovenilor ce mi-au călcat pragul...! Mi-am dat seama că sunt oameni ce nu fuseseră trimiși cu solie de prietenie, căci nu mi-au rostit ca domniile voastre numele pe care voiam să le aud...
- Am înțeles dintr-o scrisoare trimisă de Alexei lui Obreaskin că aici în căsuța dumitale se întâlnea el în secret cu Nasta. Așa-i?
- Așa-i! Dumnezeu a vrut să împart cu ei bucuria unei iubiri sincere și curate. Tatăl Nastei era pornit împotriva lui Alexei pe care-l socotea visător, poet fără viitor și cu gânduri ascunse și el nu-și dorea un astfel de om pentru fiica sa. O sortise de mult unui boier din curbura Buzăului, om bogat, cu stare multă, pe placul boierului de la Năimești. Uite, aveți aici scrisoarea din urmă a lui Alexei... Faceți cu ea ce știți mai bine și Dumnezeu să vă ajute să găsiți comoara aceea despre care eu nu am știință. Singura comoară rămasă după moartea lor eu cred că este iubirea dintre ei. Dar poate domniile voastre și cele de dincolo de granițele Kievului poate știți mai multe decât mine. Scrisoarea este scrisă în limba lui Alexei...
- Mătușă, o liniști Stroici, fii pe pace! Ca o pasăre lacomă ce a zburat peste atâtea pământuri mi-am umplut traista înțelepciunii cu semințe din multele limbi ce se rotesc sub soare. Așa că nu-mi va fi greu să descifrez scrisoarea lui Alexei...
Stroici desfăcu pergamentul de un roz plăcut pe care literele așternute de mâna bolnavă a lui Alexei păreau ca niște semne de întrebare peste curgerea timpului.
„ Evgheni, prieten drag,
Când vei citi aceste rânduri de bună seamă că voi cutreiera câmpiile cerului ținând-o de mână pe Nasta mea. Nu am vrut să acopăr cu atâta mister și cu o taină atât de întunecată comoara pe care am descoperit-o alături de Nasta și pe care vreau să ți-o încredințez. Dar am făcut-o fiindcă vreau ca ea să ajungă intactă la tine. Fiindcă nu ai sosit la timp să te pot îmbrățișa, îți las azi acest ultim semn. Dar nici măcar acum în ultimul ceas al vieții nu-ți pot spune deslușit unde se află comoara mea. Poate mătușica Evdochia va fi călcată de pași străini și i se va fura această ultimă dorință postumă. De aceea nici măcar ea, confidenta clipelor mele de iubire cu Nasta, nu va ști nimic despre comoara noastră. Am atât a-ți spune și tu trebuie să descifrezi cuvintele mele ca pe un ultim testament scris de un om care încă mai respiră și peste care vălul de moarte nu s-a așezat încă. Comoara mea va sta acolo unde va sta și sufletul meu. Ca să o găsești amintește-ți de frumosul meu vers care știu că îți era favorit cândva: „Cei doi îngeri zac în plângeri lângă-o stâncă de granit”. Cu ajutorul acestor versuri și ale altora pe care va trebui să le descoperi singur pe aceste pământuri vei găsi comoara mea. Dacă nu vei sosi niciodată aici la Davideni din pricini binecuvântate, comoara va rămâne pe veci pecetluită și neștiută. Acum, când știu că mai am atât de puțin până să ating cu tălpile-mi umile Luceafărul de seară, te rog, prietene drag, ai grije de tine, de amintirea mea și de comoara pe care vreau să o duci cu tine în iubitul meu Kiev. Să o așezi în Muzeul Culturii și Artei acolo unde poate posteritatea va găsi de cuviință să-mi ofere un loc comemorativ. Ca să se bucure la vederea ei toți cei care au simțit sau vor simți vreodată pe vioara sufletului lor arcușul de foc și de nestemate al dragostei. Adio!”
- Acum știu de ce și-a ascuns atât de bine Alexei comoara de care vorbește în scrisoare, se adresă Stroici slugii sale. Rămas singur printre străini, fără sprijinul lui Mihnea, plecat departe, știa că el nu va putea din cauza bolii să mai ajungă la Kiev. Și, în cazul în care Obreaskin nu ajunge aici, comoara trebuia să rămână pe veci pierdută. Prigor, ne așteaptă o căutare grea și care cere multă dibăcie. Și trebuie să ne ferim de cei trei lipoveni plecați ca și noi în căutarea aceluiași lucru de preț. Spune-mi, mătușă, știi care erau locurile de liniște pe care Alexei și Nasta le căutau în afara colibei dumitale?
- Aveau două locuri de singurătate... Lângă moara lui Pricolici la picioarele căreia se întinde Pârâul Morii cel nestatornic și în Lunca florilor la domolirea Siretului, între poduri de iarbă, păsăret și flori tainice. Pe acolo își plimbau nădejdile și visele de îndrăgostiți. Când Alexei a auzit că Mihnea va pleca în străinătăți l-a rugat să-i cheme un meșter pietrar priceput. Acesta i-a ridicat mormântul, precum și alte două locuri de veșnică amintire pentru Nasta lui. O fântână de folos călătorilor, acolo, lângă Moara lui Pricolici și o troiță de popas și odihnă în Lunca florilor. Le veți întâlni și veți vărsa poate o lacrimă pentru dragostea lor rămasă în piatra tare și lângă apele care și ele parcă plâng.
- Mătușică, dacă om mai avea nevoie de sfat și vorbă înțeleaptă ți-om mai călca pragul. Acum ne ducem că se coboară înserarea cu trăsuri de stele pe spinarea cerului și oasele ni se plâng de drum lung și au nevoie de hodină.
- Aveți loc de înnoptat?
- Da. Poposim la bunăvoința boierului Davidescu cel bătrân. Mulțumim de întrebare...
- Când veți merge în țintirim să știți că mormintele lor sunt aproape unul de celălalt. Crucea de la mormântul lui Alexei este ridicată de meșterul pietrar după o schiță a băiatului meu drag. Mereu Alexei îmi spunea că vrea ca ultima lui legătură cu lumea să fie o cruce frumoasă, tainică și sub care să se poată odihni în pace sufletul și... Stai, stai... acu’ mi-aduc aminte...comoara vieții lui...! Așa este, acum îmi amintesc de cuvântul ăsta...zicea ceva de comoara vieții lui, dar, vezi, eu, femeie bătrână și neștiutoare, nu am luat atunci aminte la vorbele lui...
La întoarcerea spre Davideni, Stroici și Prigor au poposit la hanul lui Roiban, aflat la răspântia drumurilor de neguțătorie. Voiau să mai ostenească oleacă sub mirosul aburind al unei pulpe de miel rumenit și să se facă frați de cruce cu vârtosul vin al ținuturilor dinspre Siret, recunoscut pentru tăria și parfumul lui. Stroici observă la una din mesele la care hangiul nu mai contenea cu servitul trei figuri de străini. Luican și oamenii lui se deosebeau izbitor de răzeșii locului. Părul roșcat, glasul ca de buhai și carafele date pe gâtlej cu o hărnicie proverbială oamenilor ce împrumutaseră ceva din lăcomia știucilor de prin clisura Dunării. De acum Stroici știa că ei erau cei care bătuseră la ușa mătușii Evdochia și plecaseră fără niciun câștig. De aceea se adăpostiseră la hanul lui Roiban, aflat la răspântia drumurilor spre Davideni și Năimești. Să fie aproape de locurile pe unde poposiseră pașii și iubirea lui Alexei. Și de comoară...
Stroici îi spuse slugii sale pe drumul spre Davideni:
- Ai zărit trei năluci lipovenești stând la o masă, nu departe de noi?
- Am zărit, jupâne.
- Și ce gând ai?
- Că ei sunt cei care au pornit odată cu noi la descoperirea comorii. Bag seamă că vom avea pricini grele cu ei. Zdrahoni de baltă și pădure dunăreană. Tari ca lemnul stejarului brumăriu care încinge cu brâuri de crengi pădurea Letea...
- Dar tu de unde știi, mă, Prigor, de stejari brumării, că doar nu te-a dus pasul nicicând pe acele locuri...?
- Știu, jupâne, că Baibarac, bietul tata, a avut drumuri de taină prin acele păduri și a povestit celor mai mari decât mine de isprăvile sale pe acele locuri. Eu eram atunci mic și necopt dar mi-au rămas în gând imaginea pădurilor cu copaci schilodiți și liane dese în care se pot primejdui vieți de oameni.
- Păi, atunci, să fim cu mare băgare de seamă și să ne pierdem urmele de ei pe cât putem. Și să ne lustruim țevile puștilor. Acum, hai să ne odihnim oleacă fiindcă de mâine avem cale de bătut pe la Moara lui Pricolici și prin minunata Luncă a florilor.