Soarele pășise ca un pețitor chipeș în curtea zilei prea-înalte și lumina lui își scutura orele peste târgul ce gemea de târgoveți și orășeni dornici de a face negustorii de tot felul. Atunci Stroici se întoarse la prăvălia lui Seidel. Se tot gândise întreaga dimineață la motivul pentru care ar fi putut să aibă nevoie de el o față atât de scumpă, dar se încredea pe deplin în prieteniile lui Seidel. Stroici avea și el adânci învățături pe care le adunase în vistieria sufletului în toate călătoriile sale și dobândise experiență bogată în cunoașterea firii omului și a gândurilor sale ascunse. Și, de ce nu, se gândea la întâlnirea cu diplomatul misterios și prin prisma stării de bine a cămării pungii sale de galbeni pentru anii ce vor urma.
Viceconsulul rus venise neînsoțit. Era un bărbat scund, îmbrăcat într-o redingotă cu o croială modernă. Din spatele unei perechi de ochelari niște ochi limpezi și albaștri te priveau blând.
Seidel îi însoți pe amândoi în camera sa de oaspeți și după ce le pregăti cafelele turcești și cheseaua cu dulcețuri la mare modă pe atunci, îi lăsă singuri.
- Jupâne Stroici, i se adresă viceconsulul boierului care-l studia cu atenție. Am o îndatorire de suflet, pe care trebuie să o împlinesc. Este una care cere bărbăție de care am auzit de la Seidel că nu duci lipsă. Dar și minte ascuțită, fiindcă este vorba de ceva misterios și greu de descifrat. Vreau ca dumneata să dezlegi ițele unei povești care s-a depănat nu departe de Zăvoieniul dumitale și m-am gândit că revederea cu pământurile tinereții îți va fi de folos sufletului.
- Care este pricina pentru care aveți nevoie de brațul meu?
- Acum un an, Alexei Trefilov, cel mai mare romantic ucrainian în viață, a fost invitat de boierul Mihnea Davidescu să-i facă o vizită la moșia acestuia. Davidescu cel tânăr și-a petrecut doi ani la Kiev unde a studiat pictura. Acolo cei doi au legat o prietenie de artiști și tineri boemi ai vieții. Trefilov nu i-a fost oaspete o singură lună, cum plănuiseră inițial. A stat aproape un an la moșia din Davideni. Motivul acestei prelungiri neașteptate? Faptul că preț de câteva poște se afla o altă moșie, Năimești, unde Trefilov și-a lăsat inima într-o seară de Mai la un bal de binefacere. Domnița Nasta a fost cea care i-a cucerit inima într-atât încât Trefilov a hotărât să mai zăbovească la Davideni pentru a i se limpezi apele tumultoase stârnite în suflet de tainica domniță.
- Deci, o poveste de dragoste tristă, să înțeleg, spuse Stroici. Cum, de altfel, sunt toate poveștile de dragoste din lume...
- Așteptați...veți vedea... Deci, viața lui Trefilov a rămas prizonieră pe plaiurile acestea moldave. Iubirea pentru domnița Nasta i-a descătușat imaginația și a început să scrie cu o pasiune nestăvilită.
- Pot știi de unde cunoașteți în detaliu toate aceste lucruri?
- Da. Trefilov are un prieten foarte bun la Kiev, la Ministerul Culturii și Artelor, Evgheni Obreaskin. Care este și prietenul meu din copilărie. Cu acesta a corespondat tot timpul șederii lui în Moldova. Acestuia i-a destăinuit că imaginația sa hrănită la focul viu al frumuseții domniței i-a descătușat energia creatoare și că nu peste mult timp va dărui cititorilor săi câteva capodopere în versuri și în proză. Fiindcă toată lumea artistică a Rusiei mici s-a întrebat cu nedumerire unde s-a retras scriitorul ei drag și de ce nu mai publică nimic de ceva vreme. Când domnița Nasta a dezvăluit însă boierului Ogrezeanu, tatăl ei, că este îndrăgostită de Trefilov, acesta a amenințat că o va trimite la mânăstirea Putna, unde o va tunde monahie.
- Care erau motivele împotrivirii boierului, pot ști?
- Nu voia ca fiica sa să plece în lume cu un scriitor, om visător și poate imprevizibil în ceea ce privește fidelitatea în actul sfânt al iubirii. Domnița nu a suportat despărțirea de Trefilov și într-un gest disperat și-a luat viața...
- Trefilov..? S-a întors la Kiev? întrebă Stroici căruia povestea aceea tristă îi umbrise privirea cu niște nori negri și grei.
- Nu, a hotărât să mai rămână o vreme în Davideni. Să poate trece zi de zi pe la mormântul ei. Măcar așa să se simtă aproape de cea care i-a marcat profund viața și opera. De aici încolo perioada următoare este cea mai tulbure. Corespondența lui cu Obreaskin a încetat brusc. Degeaba a încercat acesta să dea de urma prietenului său, fie prin oameni trimiși în Davideni, fie prin rugăminți la consulatul nostru din Brăila. Nimeni nu mai știa unde se află Trefilov.
- Nici boierul Mihnea Davidescu?
- Acesta a plecat acum două luni la Florența să învețe de la marii pictori ai vremii. Abia acum o lună Obreaskin a primit o scrisoare de la Trefilov. O am aici și aș vrea să-mi permiteți să v-o citesc.
- Vă rog!
Viceconsulul deschise scrisoarea din hârtie cerată și fină, cum numai în case luminate și avute ale vremii puteai găsi și începu să citească.
„ Iubite prietene Obreaskin,
Șederea mea în Moldova a fost o agonie necurmată. Am întâlnit aici, așa cum ți-am mai scris demult, pe femeia visurilor mele. Domnița Nasta era întruchiparea angelică a speranțelor oricărui bărbat. O simt și acum după ce ea s-a stins nedrept ca pe o amintire ce m-a îngenuncheat sub crucea mare a durerii, ce o port de atunci pe umeri și în suflet! Clipele petrecute alături de ea acolo, în lunca noastră, pe care am botezat-o lunca florilor, nu le voi putea uita niciodată. Când voi pleca dincolo peste sufletul meu toate acele flori prin care ne-am pierdut pașii și visele neîmplinite mă vor acoperi și în veci nu-și vor pierde mirosul. Fiindcă dragostea mea pentru Nasta va rămâne în veci aceeași. Eu, care am desenat prin cuvinte fin meșteșugite iubiri misterioase în scrierile mele, pot a-ți spune că iubirea reală, cea pe care o atingi și o îmbrățișezi clipă de clipă, nu se poate compara cu nicio iubire descrisă în cărți meșteșugite. Iubirile din cărți trec cu toatele. Iubirea reală, vie, se schimbă, ea nu trece niciodată. Se schimbă sub clipa prezentă și sub sentimentul care bântuie inima bolnavă de dor. Și cum iubirea pură nu-și găsește loc nicicând în zbaterea vremurilor de azi și iubirea mea pentru Nasta a sângerat cumplit atunci când ochii ei albaștri s-au stins în uitare odată cu ultima ei suflare. Pentru mine viața care își va întinde aripile peste existența mea viitoare nu mai are niciun sens. Trebuie să mă cobor în cele mai adânci spaime și să strig deznădăjduit că fără ea ziua de mâine nu mai înseamnă nimic pentru mine. Nu mai doresc decât să mă prefac în uitare și s-o întâlnesc la porțile sfinte ale cerului. Știu că mă va aștepta acolo cu toate lacrimile noastre strânse în poală și cu un mănunchi de flori ale paradisului. Căci cei ce au iubit sincer și dureros ca noi nu pot ajunge decât în paradisul fără de sfârșit. Am să-ți încredințez un secret, acum când nu mai sper și nu mai aștept nimic de la viață. Am descoperit alături de Nasta în drumurile noastre tainice de întâlnire sub aripa iubirii o comoară. Diamante, rubine, safire de mare preț, după care am săpat cu multă trudă, fără ca nimeni să știe de existența ei. Nu o pot lăsa însă pe mâna cuiva să ți-o aducă la Kiev. Drumurile sunt primejdioase și nesigure azi. Te rog, de poți, vino personal ca să ți-o pot depune în mâini sigure și să o iei acasă. Dar trebuie să te grăbești, căci zilele mele sunt ca fumul iar viața mea ca iarba se va topi într-o clipită de boala ce mă macină. De atâta durere m-am îmbolnăvit crunt la plămâni. Doctorii moldavi mi-au spus că unul dintre ei, stângul – vezi, partea inimii mele nefericite ! – are o cavernă de dimensiuni mari, care mă va ataca de acum încolo cu sălbăticie și primejdios. Îmi trăiesc ultimele clipe în sfânta mânăstire Bogdana, acolo unde am ajuns prin grija bunului meu prieten, Mihnea Davidescu, plecat în însorita Italie. Dacă nu mă vei mai găsi în viață, va trebui să o cunoști neapărat pe mătușa Evdochia. Femeia care a vegheat blând asupra iubirii dintre mine și domnița Nasta. O vei găsi la marginea pădurii din apropierea moșiei boierului Ogrezeanu, neînduplecatul tată al Nastei. Ea îți va da din partea mea o scrisoare de suflet. Va trebui să ajungi însă la comoară pe căi ocolite și tainice, așa cum ți-am lăsat scris în cartea despărțirii mele de acest pământ la buna Evdochia. Fiindcă este o comoară strânsă cu durere și patimi. Dar știu că o vei face. Cu speranța revederii aici sau dincolo de porțile veșnice,
Al tău prieten, Alexei”
- Cutremurătoare mărturie de iubire și viață! murmură Stroici. Numai un poet putea să sufere atât din dragoste...
- Jupâne Stroici, ceea ce este grav e faptul că Obreaskin a lăsat scrisoarea neasigurată. A pus-o într-un sertar al biroului său. A găsit-o desfăcută, semn că cel care a intrat în biroul său a trebuit să dispară înainte de a fi descoperit. Știm acum că cineva din interiorul Ministerului Culturii este și el interesat de Trefilov și de comoara lui. Și suntem siguri că acea persoană a fost plătită cu bani buni de Serghei Molitvenov, om puternic al Kievului, dușman de moarte al lui Trefilov încă de pe vremea când acesta locuia la Kiev.
- Pentru ce pricină? întrebă Stroici.
- Nu știu. Sunt lucruri care s-au petrecut în umbra nopților kievene, de care numai cei doi au cunoștință. S-ar putea ca acum spre Davideni să mai călătorească și alte suflete pentru a afla comoara lui Trefilov.
- Obreaskin...? Ce-i cu el? El de ce nu a putut veni?
- Vezi dumneata, coincidențele par tulburătoare, dar nu și întâmplătoare... Obreaskin a fost rănit la o vânătoare de un glonț rătăcit imediat după ce a descoperit că și altcineva cunoștea de acum taina comorii lui Trefilov. Piciorul lui nu se mai poate urni spre Moldova unde Trefilov îl așteaptă desigur cu înfrigurare. De aceea am apelat la Seidel. Și el la brațul dumitale tare...
- Deci, spuse melancolic Stroici, voi revedea blânda mea Moldovă...
- Da, știu că Davideniul și Năimeștii nu sunt atât de departe de moșiile tatălui dumitale, sunt tot în lunca mare a Siretului. Ce zici, te prinzi în această încercare?
- Pe Trefilov ar trebui să-l găsesc la bătrâna mânăstire Bogdana, nu?
- După câte ți-am citit din scrisoarea lui, da. Poate va ști să te călăuzească spre el și acea mătușă Evdochia. Sau cineva de la moșia de la Davideni. Boierul bătrân sau altcineva. Ceea ce pot să-ți spun sigur este că starea sănătății sale nu i-ar permite să plece pe drumul Kievului, oricât ar dori el să o facă. Chiar dacă, iată, primăvara și-a despletit cozile de flori peste toți și peste toate. Și, în nici un caz nu ar putea-o face cu o așa comoară asupra lui!
- Și ce voi face cu comoara lui Trefilov?
- O vei aduce în siguranță aici, la Brăila. De aici va ajunge în siguranță la Obreaskin. Tot atunci vei primi și plata pentru eforturile și curajul dumitale și, crede-mă, nu vei regreta...!
Stroici îl privea pe viceconsul și se gândea că dacă pentru acest om răsplata era lucrul cel mai important, pentru el, aventura, gustul ei nemaiîntâlnit și atât de amăgitor, era principalul motiv pentru care acceptase provocarea.
- Domnule viceconsul, după ce voi atinge cu copita calului ograda părintească drumul meu va fi spre Davideni. Seidel va primi carte de înștiințare de la cei dragi mie de va fi să-mi pierd pe acolo sufletul, mai ales că ați spus că este posibil ca și alții să fi pornit acum spre comoara lui Alexei Trefilov...