O păpușă este un obiect neînsuflețit care are scopul de a îi distra pe ceilalți. Ea este îmbrățișată de copii, iubită și dorită de ei. Cu toate astea peste puțin timp este uitată într-un colț. Abandonată. Se umple de praf, hainele i se murdăresc. Se poate să îți mai aduci aminte de ea din când în când și să o mai iei cu lehamite de pe scaun, să o mai scuturi în ideea că poate prinde viață. Păpușa iubită de copii nu ajunge mai departe de coșule de gunoi, ca toate obiectele neînsuflețite de altfel. Vreau însă a vă vorbi despre marionete, acele lucruri încălzite de mâinile actorilor tot pentru fericirea celor din jur.

Marionetele, spre deosebire de păpușile normale, prind viață odată ce se mulează pe mâna și pe sufletul unui actor. Îi simte emoțiile, glasul devine al lor și încep să facă lucruri ciudate, pe care în mod normal nu le-ar face. O marionetă, ca și o păpușă ieftină și mult dorită, stă pe scaun nemișcată. Se uită în tavan, nu clipește, nu vorbește, nu simte nimic până în momentul marcant în care transformarea se întâmplă. Încep să trăiască și să își spună poveștile de-o viață, iubesc și aud aplauzele celor din jur care fericiți doar pentru că o marionetă le vorbește.

Am cunoscut ieri o astfel de marionetă. Stătea pe o masă în sala de recuzită și nu spunea nimic. Era cu fața în sus și m-am întrebat ce vede atât de frumos la tavanul acela alb. Mi-am dat seama că modul în care gândeam era greșit. Tavanul era alb, era tăcut și era asemenea ei. Am închis ochii și am tras adânc în piept aerul din cameră, aer ce avea un gust amar și vechi. M-am dus spre masa unde zăcea marioneta și am atins-o ușor peste față. Ochii nu i se închiseseră cum li se închid cadavrelor, erau la fel de clari și de nemișcați. Am ridicat-o și ochii ei se opriră asupra mea. M-am simțit intimidat, nu mai fusesem radiografiat de către o femeie ca ea. Îmi privi ochii și eu am încercat să nu clipesc pentru a nu o priva de culoarea splendidă a irisului meu. Mi-am lins buzele pentru că erau uscate. Aș fi vrut să beau un pahar cu apă, dar mi-era temă că acest gest o va supăra. Pielea îi era rece și rochia din mătase cu care era învelită arăta ca și când ar fi fost mușcată de 20 de ani. Mi-era frică să și gândesc în compania ei, însă nu știu ce mi-a venit atunci... că am acționat fără să gândesc. Mi-am băgat mâna pe sub fusta ei. Acest gest imprevizibil parcă o trezi dintr-un somn adânc. Întoarse capul în stânga și în dreapta, apoi se uită în jos. Rămase cu privirea în jos. Îmi imaginez că a lovit-o brutal culoarea podelei, culoare diferită de tavan. Deschise gura, apoi o închise la loc. O deschise din nou și de data asta era clar. Voia să îmi spună ceva. Am închis ochii ca să nu o stânjenesc și glasul ei suav îmi inundă timpanele limpede, precum un val de apă caldă.
- Bună seara, domnule!
- Bună seara, domnișoară! I-am răspuns cu ochii închiși.
- Cu ce vă pot ajuta, domnule?
- Aș vrea să știu ceva de la dumneavoastră... dacă îmi permiteți.
- Vă permit.
- De ce vă uitați mereu la tavan când totul în jur e mult mai frumos?
- Este o întrebare seacă. Mi-a răspuns ea pe un ton deranjat.
- Îmi cer scuze dacă..
- O să vă răspund... Eu nu simt, eu nu văd, eu nu aud decât când cineva face ce ați făcut dumneavoastră acum. Nu sunt o persoană vie, dar asta se vede, nu? Doar voi mă puteți învia.
- Asta înseamnă că dacă îmi voi scoate mâna din trupul tău, acesta se va răci din nou?
- Acesta este un adevăr.

Nu am știut pe moment ce să fac. Într-adevăr pielea ei era caldă și cu siguranță era mai vie decât înainte. Cineva m-a chemat de afară și eu trebuia să plec. Chiar nu știam ce să fac ori ce să simt... cu atât mai mult cu cât începea să îmi placă importanța rolului meu. Mă simțeam ca un zeu, ERAM un zeu! Puteam să îi dau viață, puteam să îi iau viața. Eram un zeu, dar nu știam cum trebuia să fie un zeu. Ce trebuia să îi zic? Ce trebuia să simt? Ce trebuia să fac? Am privit-o din nou, de parcă nu mă mai săturam de șarmul ei. Avea părul ondulat, negru și strălucitor. Era o femeie în mâinile mele și un cadavru reciclabil dacă o lăsam pe masă. Am stat și am cugetat și am analizat toate opțiunile posibil și imposibile pe care le aveam cu privire la ea. Mă gândeam la cum aveam să o țin în brațe, să o alint, să o sărut și să o iubesc ca pe propriul copil. Prin ce aveam să trecem împreună, prin ce aveam să îndurăm. M-am gândit la superioritatea mea, la faptul că ea depinde de mine, la statuturile noastre. De continuam să fiu zeu, ea rămânea vie și caldă, o femeie frumoasă, un om. De aveam să îmi continuu drumul început, ea rămânea... o marionetă.

Am ales ce ar alege un egocentrist. Să nu fac o schimbare în viața nimănui. Să trec în lume precum uleiul printr-o felie de pâine. Așadar, am ales să fiu eu om, pentru ca ea să ajungă la coșul de gunoi. Acum sunt singur.