Pe vremea cînd încă mai locuiam la țară, la Nadeș (o comunitate eterogenă de români,unguri, sași și alte internaționalități) , pe lumea ailaltă evident, cînd totul era al tuturor și al nimănui, tovarășul unchiu’ Hermman, vecinul, cultiva roșii gigantice...
Păstrase bine secretul și l-a trimis, cu mostre cu tot, direct la Partid. Tot era moda să se raporteze producții- mamut la hectar, așa că nici nu era de mirare. „Oncăl Hermman” era de altfel un bonom și un glumeț, roșiile sațioase un deliciu și dăruite doar copiilor „ca să vă facă obrajii roșii”, zicea. Părinții erau grijulii, îl bîrfeau cu invidie. Bătrînul ne-a arătat doar nouă, puștilor, scrisoarea de felicitare primită de la Secretarul General al Partidului (apropo de secrete) și medalia strălucitoare de Agricultor Fruntaș în Producție. Vestea s-a dus rapid în sat și ăia mari cu roșii mici mureau pe capete de invidie. De fapt ar fi dat orice să afle secretul. Îl lăudau ipocrit,
îl trăgeau de limbă, unii au încercat și să-l mituiască da’ degeaba: bătrîn încăpățînat și curtat de nevoi cum era, păstra secretul mai bine ca Banca Națională...
Tîrziu după exodul sașilor ardeleni s-a aflat cumva cum proceda „Oncăl Hermman” de umfla roșiile în asemenea hal: le uda zilnic, fix la ora 12 antemeridian, cu apă înnobilată cu găinaț. Iar pătlăgelelor se pare că le plăcea la nebunie...Ce nu prea înțelegeam io era cum paștele cucurigului a putut să facă așa furori la Partid apa aia miraculoasă. Deși rețeta s-a dovedit bună și aplicabilă, totuși nu la dimensiunile atinse de el, io cred că unchiu’ Hermman i-a păcălit pe toți. Io cred că și acum mai rîde, acolo în raiul lui cu roșii cît casa...