PREÞUL TÃCERII/THE PRICE OF THE SILENCE



M-am coborât în întuneric. Greu, dens, ucigător. Nu știu când m-ai aruncat acolo, nu mai îmi amintesc nimic. Totul vuiește în jurul meu, nu este nimic omenesc aici.
Claudette, știi ce este întunericul? Te-ai întrebat vreodată cât de aspru, de terifiant poate fi? Þi-ai imaginat vreodată cum ar fi să te dorească un orb?
Nu cunoști, sunt convins că nu cunoști ce fel de joc poate fi acesta.
Închisoarea simțurilor. Eterna durere. Castelul negru.
Să îți dorești lumina ca pe o eliberare așteptată două mii de ani…


*


O farsă a istoriei sau a dragostei? Rătăcesc printre convenții, dialoguri absurde, replici ce s-au vrut, în marea orgoliilor, a fi spontane. Nu mai văd, Claudette - înaintez orbecăind, tremurând, ca un bătrân neajutorat care nu a apucat să-și vadă împlinit visul cel mai de preț.
O închisoare, o lampă cu gaz model vechi, abia pâlpâind într-o celulă. Astăzi, ca și mâine, ca și totdeauna. Un prizonierat de damnat, o mare a iluziilor înecate.
Uneori, doar uneori, îmi imaginez că întrezăresc în zgomotul sec al picăturilor reci ceva din magia inițială a izvorului… A iubirii. Dacă ai fi știut că eternitatea numai pe muritori îi doare…
„Acest material intră la pagina întâi”. Acest material sec, statistic. Scris pentru un cititor prăbușit, în agonie - aceeași agonie la care tăcerea ta m-a condamnat. „A-cest ma-te-rial”. Silabele cad reci, absurde, tăioase. Știi cât de lung și anevoios e drumul către lumină? Cât de jalnice, de fade sunt existențele noastre zilnice? Ai bănuit vreodată ce valoare de neprețuit are atingerea ta, singura care poate elibera, zdrobi lanțurile de aramă, sfâșia tăcerea de granit?
Tânjesc ca un orb după ea, rătăcit între silabe.


*


„Fiindcă Dumnezeu, care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina»…”. (Epistola a doua a Sf. Pavel către Corinteni).
Acum înțelegi? Din cel mai adânc întuneric, din hăurile pierzaniei, lumina poate străluci. Aceasta ne ține în viață, aceasta ridică la rangul de sublim meteorica noastră trecere pe acest Pământ.
Atingerea ta… Iubirea… Lumina.
Dar ai tăcut, firește. Știu că undeva există acea lumină, magică, năucitoare, asemenea Stelei Polare. Busola îmi arată, cumva, drumul imaginar către ea. Însă îmi apare ca fiind ceva de vis, intangibil, ireal.
Tăcerea…Cotidianul… Moartea.
Undeva… Într-un loc atemporal, într-un peisaj mirific.
Nu cred că ai vrut să mă ții prizonier în acest labirint kafkian, în această jonglerie cu absurdul. Nu știu dacă tăcerea ta are valoare de sentință. Mai curând, este un simbol al lumii în care trăim.
„No-uă mii de sem-ne”. Autobuze, biserici în flăcări, cărți de credit. Știri apocaliptice, războaie, sânge. Inutilitate, sinucideri în direct, pierderea sufletelor.
„Strălucească, din întuneric, lumina”.
Din întuneric, Claudette, numai de acolo lumina poate străluci. „Clau-dette”. Numele tău, da, acum îl rostesc, paralizat, tremurând, dar îl rostesc. Claudette înseamnă pentru mine ieșirea la suprafață.
Știi de ce existăm? Pentru iubire. Prin iubire. Din iubire.
Nu e un secret, dar în adâncurile inextricabile ale spiralei care reprezintă ființarea noastră, a devenit ceva mult prea îndepărtat.


*


Stăteai întinsă pe o sofa, goală. Deasupra, trona un straniu tablou reprezentând un soare roșu, incandescent.
„Ia-mă. Fă dragoste cu mine, pentru prima și ultima oară”, ai spus. Simțurile mele au luat foc, apoi au înghețat, într-o lume paralelă.
Pentru Dumnezeu… Nu… nu asta ți-am cerut. Nu vreau să inversăm rolurile, să devii tu prizoniera mea. Să mă eliberez într-un nou joc al captivității.
Nu vreau să fie „pentru prima și ultima dată”, poți simți asta în privirea mea dezabuzată, rece?
Forever… forever autumn… O autostradă care duce către Paris… O piatră de jad… Acesta e secretul iubirii noastre.
Am fost tentat să o fac. Brutal, decadent, sfâșietor, ca mileniul în care trăim. „A-cest ma-te-rial”. Dar tentația mea a durat doar o clipă, pentru că din chipul tău îmi făcusem deja o icoană.
O icoană, Claudette, ai întâlnit vreodată ceva mai sublim? Ceva la care să te închini, un loc către care să alergi atunci când ești prăbușit, deznădăjduit, lipsit de orice speranță. O ultimă, dar autentică, poartă către Rai.
„Ia seama, deci, ca lumina din tine să nu fie întuneric” (Ev. după Luca, 11.35).
Nu pot, Claudette, oricât aș vrea, să stric totul printr-un gest carnal, printr-o pornire inconștientă. Forever autumn… vei dăinui veșnic în sufletul meu chinuit.
Poate că ai făcut-o din dragoste… Dar adevărata lumină nu este o pasiune efemeră… Nu „pentru prima și ultima oară”…
Astfel, m-am reîntors în prizonieratul rece, tăcut, inuman. De altfel, mă tem că totul nu a fost decât un vis, o proiecție a subconștientului, o plăsmuire menită fie a mă încerca, fie a îmi întreține o iluzie.


*


Ce să fac, dacă tu ești drumul meu către Lumină, către Absolut, către Iubire? Dacă legile moralei, ale firii sunt un straniu decalog pe care noi doi a trebuit să-l reinventăm?
Orice pot face, Claudette - îmi pot duce crucea demn, așa cum mi-a fost hărăzit, pot sonda adâncimile întunericului până când strigătul va elibera furia și suferințele mele, ca într-o scenă de Bergman, mă pot pierde în fantezia diabolică intermediată de o carte de credit ce-mi poartă numele, dar să renunț la magia numelui tău, la autostradă, la icoana la care alerg atunci când totul îmi pare pierdut - asta n-o pot face. E chiar rațiunea mea de a exista.
„Și ești încredințat că tu ești călăuză orbilor, lumină celor ce sunt în întuneric?”. (Ep. către Romani a Sf. Ap. Pavel).
Da, acesta e singurul lucru de care m-am convins. Iubirea ta sinceră, candidă, imaculată, este lumina celui ce este în întuneric. Pentru totdeauna… Într-un voiaj magic spre Paris… În fața unui altar.
„Can you give me… sanctuary…”.
Can you give me sanctuary, Claudette? Iată, acum îți vorbesc tare, limpede, fără ezitare. Ajută-mă să ies în afara timpului… Să mă eliberez… Să gust, în sfârșit, absolutul din mâinile tale, să sparg blestemul tăcerii, să ador icoana… O poți face, știu asta… Doar amândoi am biruit Tărâmul Morții, într-un episod anterior…


*


Agonizez, într-o cameră de hotel ieftină. Lumea se îndreaptă către un sfârșit anunțat, într-un delir al drogurilor și nimicniciei umane. Sânge, vene tăiate, violuri abominabile. Războaie, foamete, întunecare. Ploaia nu mai are puterea de a ajunge până la fereastra sub care m-am prăbușit. Soarele e gol, lumea a murit. O ceașcă cu espresso fierbinte s-a răsturnat și zace spartă pe podea, împinsă de o mână nevăzută, fiindcă eu n-am mai avut energia de a mă târî până la ea.
Atunci Satana intră în încăpere și îmi lămurește, sinistru, că numele tău este al tăcerii. Că nu a existat nimic, niciodată. Că voi rătăci ca un orb, încercând să descifrez un labirint otrăvit pe care nu-l pot înțelege. „Poate că Claudette este doar numele meu… O înfățișare pe care am luat-o, doar pentru a-ți face chinul mai atroce… Poate că Dumnezeu privește cu cinism adolescenții cum se sinucid în fața webcam-urilor, soldații sfârtecați pe câmpurile de luptă, bătrânii în agonie… Poate că el le dă energie politicienilor Apocalipsei… Poate că nu este altceva decât patronul unor bordeluri de lux și al unor sentimente ale pierzaniei… În cazul fericit în care există, firește… Poate că a regizat această scenă înainte ca tu, eu și Claudette să intrăm în ea… Întreabă-te… Întreabă-mă… Nu e adevărat că așa este? Tăcerea nu este blestemul iubirii, este sfârșitul ei…”.
Un declic. O încăpere. Drumul către lumină, am uitat drumul către lumină… Sufletul meu se va pierde, nimic nu va mai fi la fel…
Atunci am alergat către imaginea căreia mă închinam în clipele mute, tragice… Atunci când speranța pierea, când Cerul se crăpa… Când nu mai aveam nicio ieșire. Claudette, este Jocul Morții, te rog, vorbește-mi, eliberează-mă… Pentru prima dată, dar nu și ultima…
Un joc prea absurd… „A-cest ma-te-rial nu a mai in-trat”.
„Yes… I can give you sanctuary… I believe in love…”, ți-am auzit vocea, apoi am sărutat fotografia, printre lacrimi.