Noaptea târziu. Crapă pietrele de frig. Și îngheață inimile. Care au mai rămas. El umblă ca un somnambul, dârdâind discret. Cușma îndesată pe ochi îi ascunde complet fruntea. Iar bărbia și nasul le-a vârât în gulerul unui pulover găurit de molii. Din haină îi atârnă petice de blană artificială prinse de bucăți de pânză. Umblă cu mâna puțin îndepărtată de corp. Ca și cum ar vrea să țină ceva la distanță. De fapt, trage o lesă. Câinele, probabil, vine în spatele lui, ca să nu-l lovească vântul în față. E prudent, un câine autodidact.

Aștept. Frigul mă ia la dans, vrând nevrând. El căută în stânga și în dreapta, de parcă ar fi pierdut ceva. Pășește mărunt și apăsat. Ba nu, șchiopătează. De acolo iluzia că apasă pe fiecare pas ca și când ar vrea să lase urme în asfalt. Cred că m-a zărit, fiindcă s-a oprit la distanță. Sunt curios, nu știu de ce, să văd odată câinele.

Tușește spart. Fumător, îmi spun, poate chiar tebecist. Îmi dau lacrimile de la aerul rece și de la zăpada viscolită. Ce noapte! Ce stupid să nu fii în casă și să mai ai și curiozități idioate. Vine sau nu vine javra să o văd și eu? Îmi suflu în pumni. Văd că are și mănuși, fără degete. Sau ceva care îi face degetele să arate compacte. Dar nu mă pot gândi decât la câine. Trebuie că tremură de la gerul ăsta, oricât de blănos ar fi.

S-a stins felinarul de pe stradă. Becuri ecologice sau ce or fi. El încă șovăie. S-o fi temând de mine. Și eu mă tem de el. De-aia strâng cheile din buzunar și mă pregătesc să le folosesc, la nevoie, ca armă. În semiîntunericul ăsta n-are de unde ști ce anume țin eu în mână. Îmi spun că e prostesc să aștept în frigul ăsta doar ca să-mi satisfac o curiozitate ridicolă, în cele din urmă. Însă nu mă pot mișca din loc. Poate din cauza orei mă comport absurd. Dar stau, cu mintea pregătită să savureze trecerea unei potăi. Parc-ar urma să asist la parada militară.

Mi se face deodată milă de câine și apoi, puțin, și de stăpân. Cum să porți câinele după tine pe frigul ăsta? Oriunde i-ar fi fost mai bine, fiindcă își găsea el un culcuș. Animalele dorm noaptea, nu ca oamenii. Ele păstrează ritmul care stă în firea lucrurilor. E cruzime, de-a dreptul, să scoți un câine la plimbare în toiul nopții pe asemenea ger.

S-au apropiat. Dar încă nu văd nimic în plus. Numai lesa care pornește din mâna dreaptă și se ascunde în spatele lui. În schimb, aud niște zgomote ce seamănă cu umbletul unui patruped. Doar că mai târșâit. E și bolnav câinele. Își târăște un picior, iar nemilosul lui stăpân nici că se sinchisește. O fi el sărac și fără casă, dar tot se putea opri undeva. Măcar de grija câinelui, dacă nu îi mai pasă de propria persoană. Mi se pare că aud un schelăit înfundat. Sărmanul animal!

Vine. Uite, mai are câțiva pași până la mine. Mă străduiesc să nu-mi observe neliniștea. E prea multă imprevizibilitatea ca să nu mă tem. Dar mă și macină curiozitatea. Îmi urcă un nod în gât. De atâta tensiune, aproape că îmi vine să-l salut. Însă mă dumiresc repede și iau o postură care să sugereze stăpânire de sine. Nu trebuie să-mi trădez cu niciun chip interesul pe care-l am pentru acest cuplu ciudat. L-ar putea stârni pe om în cine știe ce fel. Nu vreau să risc.

Trag adânc aer în piept și îmi țin respirația. Trece prin fața mea. O secundă lungă încerc să-l privesc și să nu mă dau de gol. Nu știu dacă se teme ori ba, fiindcă nu se trădează deloc. În dreptul meu n-a schițat vreun gest care să arate că ar vrea să se ferească, să-și ia o distanță sigură. Acum nici măcar nu mai sunt sigur că m-a văzut.

În urma lui se târăște pe asfalt lesa goală. N-are zgardă la capăt sau altceva asemănător, ci se termină brusc, de parcă ar fi fost tăiată ori s-ar fi ros de cât a tras-o după el. Din când în când, zmucește cu un gest curelușa, ca și cum ar vrea să se facă ascultat de câine. Aș putea să jur că mi-a ajuns la urechi, nu știu de unde, un „cuțu-cuțu”. Ora târzie probabil că îmi joacă feste. Mintea nu mai discerne.

Se oprește, se întoarce. Vrea să îmi arate că nu-l interesează de mine, că nu s-a speriat, cred. Aruncă ceva din mână în urmă. Apoi scutură lesa. Privește atent, caută în jur și pleacă. Curelușa îl urmează șerpuit pe caldarâm.

Nu mă pot răbda și, după ce se îndepărtează suficient, mă reped să văd ce a aruncat. E o coajă de pâine foarte uscată. O ridic. Nu știu de ce. O iau cu mine. Când ajung în dreptul unei vitrine, o privesc. Are pe ea urme adânci de dinți.