Cu mâna despicată de gând mă plimb printre firele tale de mătase să aduc petale de ghiocei înlăcrimați cu dorul plăcerii nocturne. Așez un sărut pe podea ca să sfințesc locul unui vis ucigător. Înnebunesc clipă cu clipă cu gândul la sticla de care se lovește visul. Ai lacrimi de gheață cu care zidești zidul dintre noi și mă lași să văd clar trecutul. Þi-aș reproșa ceva, dar nu am ce... Mai simt iubirea ta în parfumul aerului pe unde mergea imaginea frumoaselor tale coapse. Mai simt încă privirea divină a nemuririi când ne întâlneam trupurile printre arbori de suflete. Soarele putenic străbate valurile de apă dintre noi. Cu sufletul nemuritor prin iubirea ta, te las să mă îndrumi spre divina poartă, să îmi capăt puteri prin ritualul plin de fum al trupurilor noastre împletite în aer dureros. O să aștept, o să respir în fiecare zi, o să supraviețuiesc și o să aștept să văd ce îmi trimiți la mal... O să aștept semnul visului renăscut, o să caut în coțuri și în chipuri o picătură din tine. În locuri cu tine piroaie de durere sângeroasă îmi sapă corpul. Tu, erai acolo, erai și acolo... erai cu verbul la trecut, erai cu punctul pe axa timpului și erai secunda perfectă... Acum ești glob spart și lipit, strălucitor și perfect, ești iubirea din doi crescută în unul... Ești Soarele din noaptea eternă care nu mai dorește să răsară pe cerul asta pe care am desenat împreună stele de dorință... Vei fi alegerea zeilor, clipa întoarsă, speranța de sub cizma prăfuită, răsăritul sau noaptea din flăcări...
Te caut să îți spun legenda cuvintelor ca să înțelegi ce numai tu poți înțelege...