Era gelos la fel cum respira, la fel cum deschidea ochii în fiecare dimineață și se uita în oglinda din șifonier, la burtoiul lui de 129 kile, la chestia aceea mică și flască care-i atârna de sub burtoi, la figura lui de dobitoc cabalino-bovin. Er gelos pentru că știa că e un nimeni, un zero, se întreba uneori cum de-l mai suportă Dumnezeu să se scoale dimineața, cum de nu-l ia în mijlocul nopții să-l arunce în haznaua celor asemenea lui, celor neiubiți, nedoriți și de care în general e mai bine să te ferești pe stradă. Mizeria morală se ia chiar și prin frecare, îți atingi mâneca hainei de un astfel de om și ajungi deja acasă capsat, cu chef de ceartă și bătut nevastă și copii. Era gelos pentru că se simțea neînsemnat, mărunt, insignifiant și neinteresant. Văzuse cum Emma-Lia le zâmbește tuturor colegilor stupizi de la aniversarea cea stupidă, cu unii -majoritatea de fapt- se pupase și pe gură, vizualiza asta alături de zbaterile ei zadarnice să-și desprindă gura din gura lui cea scârbos-zemuitor-mirositoare atunci când o poseda, atunci când ar fi vrut să intre în ea cu toate mărimile de membre și prin toate orificiile posibile, Chipuri, mii de chipuri i se perindau prin minte și toate arătau mânioase spre el, toate țipau și toate-l arătau cu degetul. "Ești un prost, tinere, ești un prost, soldat, să nu spui niciodată că ești intelectual, zi-i mai bine că ești lăcătuș, să nu te mai prind pe-aici, să pleci imediat, domnule, mie nu-mi impune nimeni nimic, o să mă căsătoresc cu tine când nu vei fi așa de plicticos". Toate se scurgeau încet în veninul verde, în fluviul de venin verde și molatec care-l învăluia până la glezne și auzea o voce șușotită că așa e , că nu poți să fii un câștigător, că mai există și perdanți iar el era acel perdant, perdantul perdanților, tontonilă. Iar pe malul celălalt al fluviului verde se afla ea, zâmbind radioasă, zâmbind satisfăcută, zâmbind fericită așa cum el nu fusese niciodată capabil s-o facă să zâmbească.Și tot pe-acolo pe undeva se afla și Amalteea, fetița ei moartă, își amintea perfect de bine cum ieșise ea cu fetița să muncească în ferma verzilor, deja jandarmii o înconjuraseră, plutonierul Bivolaru se asigurase că nimeni n-avea să scape, ea era în picioarele goale, avusese totdeauna niște picioare ciudate, efectiv ciudate, cu degete care se îndoiau ca niște lăstari uriași, deci ea era în picioarele goale și punea niște sămânță în brazdă, naiba știe ce sămânță era aia, nu fusese niciodată prea bun la botanică dar oricum era șeful, era omul lui Leunucă la acest festin care avea să se lase cu moarte, jandarmii își așezaseră tacticos mitralierele, băieții cei verzi și cei răi nu păreau că se prea mișcă înăuntru, erau numai femile care lucrau în grădină, plutonierul îi întinsese și lui Walther-ul acela ofițeresc pe care avea încrustat K-ul și data 20.03.1939, ea era chiar în fața gardului și apoi îl văzuse pe Pantelimon Gătaru cum iese din casă cu cămașa verde descheiată până la buric și cu-n pistol în mână și știuse că va ieși nasol. Pantelimon o apucă pe Emma Lia de mijloc și o sărută apăsat pe gură. Ea, oarecum surprinsă de acest gest, învățase că femile verzi nu trebuie să se facă văzute în ochii bărbaților -după multe bătăi și umilințe- ea surprinsă l-a împins un pic, în timp ce o trăgea pe Amalteea spre ea- iar Pantelimon Gătaru cu o voce pițigăiată pe care nu i-o cunoscuse niciodată spuse "Scumpo, ne vedem în iad" și ridicase pistolul, zburându-i creierii micii Amalteea. Până să reîncarce glonțul lui K îi trecuse prin inimă și conducându-și oamenii la asalt avuse ocazia s-o prindă în brațe, ca și moartă, pe Emma Lia.