Intuneric. Foarte mult intuneric. Si frig. Atat de frig...Bordura aia nenorocita.
"Cand s-a inaltat si mai mult?" m-am intrebat. Nu prea conta acum. Ce conta era faptul ca ii facusem pe plac. Cazusem ca de fiecare data. Si inca mai cad.
Deodata, aterizez pe ceva moale. Ce suprafata ciudata...Cred ca e un fel de balon imens, galben, care pluteste in acel universe intunecat. Si nu e singur, observ eu. Mai ii sunt inca multe alaturi, multe baloane mari si umflate. E ciudat, dar nu am nimic impotriva. Daca nu ar fie le, eu as continua sa cad in acel abis pana, probabil, m-as zdrobi de un posibil capat.
"Si totusi...nu sunt putin cam prea umflate?" imi spun ingrijorata. Sper doar sa nu se sparga. Mi-ar fi destul de greu sa ma prind de altul, dat fiind suprafata destul de alunecoasa si forma lor. Imi plac baloanele. De cand eram mica mi-a placut sa ma joc cu baloanele pe care mi le cumpara si umfla tata. Ce pacat ca el a plecat, ca m-a parasit. Bunica nu mi-ar cumpara niciodata baloane. Ea le crede ca pe niste jucarii prostesti ale copilasilor. Ea niciodata nu mi-a cumparat nicio jucarie, nici macar atunci cand eram mai mica. Ce femeie fara inima! Si-a meritat din plin toate nenorocirile!
-Sunt exact ca si tine.
Tresar speriata si imi intorc privirea in toate partile, dorindu-mi sa descopar sursa acelei voci atat de cunoscute mie. Memoria nu ma ajuta prea mult. Cunosc aceasta voce, o cunosc atat de bine persoana careia ii apartine si totusi nu o pot aduce aici si acum, in acest peisaj ciudat. Pur si simplu nu se potrivesc.
-Nu incerca sa negi.
De unde vine?
Unul dintre baloanele din apropiere se misca. Se intoarce, se intoarce si imi dezvaluie un chip ridat, imbatranit. Mika.
-Sa neg? O privesc nedumerita.
-Sa negi ca ai fi la fel ca mine.
-Dar nu sunt.
-Hai, Midori. Stii prea bine ca am dreptate. Esti o persoana groaznica, la fel ca mine.
-Tu m-ai facut asa, protestez eu.
Tocmai ma contrazic cu un balon. Poate psiholoaga avea dreptate.
-Tot vina ta ramane. Tu m-ai lasat sa te transform in ceea ce esti acum. Tu ai renuntat la tot.
-Am renuntat la tot? Intrebarea era mai mult pentru mine. Chiar renuntasem la tot?
-Da, se auzi raspunsul lui Mika de undeva sub mine. Acum balonul pe care stateam eu era Mika. De cand ai venit aici n-ai facut decat sa-ti plangi de mila. Poate ai fost asa si inainte, asa de slaba. Poate de asta s-au sinucis parintii tai.
-Ba nu! Nu ai deloc dreptate, Mika! Tu nu ii cunosti deloc si nu i-ai cunoscut niciodata la fel ca mine! Nu ar fi facut asa ceva.
Eram foarte suparata. Dar lacrimile nu vroiau sa se porneasca, poate nici nu aveau de ce, mi-am spus eu. Nu se merita sa plang. Tot ce puteam face era sa ma descarc, tipandu-i bunicii mele, fel de fel de cuvinte jignitoare si privind-o cum se umfla si se tot umfla. Chiar renuntasem la tot? Fusesem indepartata de lucrurile si persoanele care-mi erau dragi si tarata aici...si tot mie mi se reprosa ca renuntasem? Ca devenisem o persoana atat de jalnica? Nu puteam crede asa ceva, refuzam sa cred asa ceva. Nu-mi pot justifica aceasta pornire, ci pot doar admite ca mi-a facut bine, intr-o anume masura. Chiar m-am simtit mai bine, atunci cand m-am potolit in sfarsit. Dar era prea tarziu. Balonul Mika se umflase mult prea mult. Un singur cuvant si a pleznit, lasandu-ma sa cad din nou, tot mai jos, tot mai jos in intuneric. Trebuia sa ma fi oprit la timp.