M-am saturat sa tot aud in stanga si-n dreapta cuvinte de lauda la adresa acestei tari. Da, poate unii oameni au dreptate. Dar mie nu-mi place, si nu-mi va placea niciodata. Nu trebuie sa ma bata pe mine la cap cu toate frumusetile din Japonia, incercand in zadar sa ma convinga ca ma insel. Sa-si pastreze dulcegariile pentru alta ocazie.
Poate parea ciudat ca sunt asa de pornita impotriva unei tari. Poate pentru ca, decizia de a ma muta aici, a fost luata la un moment total nepotrivit. Si ce daca parintii mei au murit? Si ce daca m-au parasit pentru totdeauna? Nu ar fi trebuit niciodata sa vin in tara asta...am fost practic tarata pana aici. Si tot incerc, zi de zi, sa-i demonstrez bunicii mele cat de nefericita sunt, in speranta ca isi va schimba decizia de a ma tine aici.
-Urasc Japonia! tip eu din nou. Am si uitat de cate ori am repetat aceste cuvinte in ultimele doua saptamani. De jos, imi aud ca de obicei bunica cum imi striga suparata:
-Termina cu prostiile, Midori! Si coboara jos, te rog. Trebuie sa te duci iar la domnul Taku dupa paine.
Nu ii raspund.
-Midori!
Aud pasii greoi ai bunicii urcand scarile. E la fel de fiecare data. Ea nu imi spune pe numele adevarat, eu nu ii raspund. Ce-i drept, bunica uraste americanii asa cum urasc eu japonezii. Nu e de mirare ca ii displace si numele meu. Aud un fasait, semn ca hartia de pe usa imi fusese rupta si bunica, Mika, isi face aparitia in cadrul usii. Imi arunca la picioare hartia pe care imi scrisesem adevaratul nume, Madison. O lipisem pe usa. Nu neaparat pentru a-i reaminti bunicii mele ca nu imi place sa mi se adreseze cu un alt nume, ci mai mult pentru a o enerva. Ca sa fim chit.
Ma ridic nemultumita de pe patul imbacsit si ma indrept spre iesire. Atunci cand strange din buzele-i subtiri, e mai bine sa nu ma mai contrazic cu Mika. Asta daca vreau sa evit o cearta fara rost. Bunica seamana deseori cu un balon...un balon plin de aer. Gata sa pocneasca. Cred ca au fost prea multe tragedii care si-au pus amprenta pe ea. Ar trebui sa arat putina mila, dar nu reusesc. Nu ma pot opri, decat la limita si o fac doar pentru ca balonul sa nu plezneasca.
Da, sunt o persoana groaznica. Si am hotarat de mult ca asa voi ramane, pana voi scapa de tara asta. Mereu revin la chestia asta...principalul meu scop, de altfel. Am respins cu incapatanare ideea de a-mi face prieteni, de a avea oarecare relatie cu altcineva in afara de Mika. M-am inchis in mine. Din cauza acestei tari. Numai ea e devina!
Kuroku, domnul care vinde bauturi pe strada bunicii, imi face prietenos cu mana si imi zambeste. Are un zambet caracteristic lui. Isi dezvaluie toti dintii iar colturile gurii i se ridica atat de sus, incat ajung sa ma intreb daca e o fiinta umana. Poate nu e. Mai ales cu magazinasul ala dubios pe care il detine. Cine stie ce vinde in sticlele alea. Kuroku vampirul. Asa obisnuiesc sa ii spun inca din prima mea zi in Japonia. Cam de atunci am inceput de fapt sa aseman oamenii cu diverse obiecte sau personaje. Din ziua in care am facut pentru prima data traseul catre brutaria domnului Taku. Ies din casa, trec pe langa magazinul de bauturi si merg tot inainte pana la colt, unde traversez si...
-Auu!
Imi scapa o injuratura. Din nou bordura asta. E incredibila. O bordura de doua ori mai inalta decat cele normale, din cauza careia ma impiedic sau cad de fiecare data cand o cobor. Fara nicio atentionare, fara nimic...ea pur si simplu imi apare in cale exact cand ma gandesc mai putin la ea. De parca, in loc sa cobor, alunec tot in jos, intr-un abis fara fund. Si cand ating in sfarsit pamantul apare acea durere groaznica ce ma chinuie tot restul drumului. Stiu ca exagerez in multe privinte, dar m-am obisnuit cu modul asta de viata. Drumul in fiecare zi pana la brutarie, cu toate neplacerile lui, tot trebuie facut. Deci nu am decat sa ma ridic, sa imi masez putin genunchiul si sa merg mai departe.
Asta si fac dar, cand sa ma ridic, observ ceva mic si negru pe strada, putin mai departe de mine. Un portofel.