*
Reactorul genetic funcționa bine, ceea ce nu se întîmplă chiar totdeauna. De multe ori, din cauza paraziților electrici din atelierul de sudură, zgomotul de fond genetic creștea peste nivelul maxim admisibil și apăreau aberații cromozomiale nostime. În tura lui Tudose fusese sintetizat odată un porc cu masa creierului de nouăzecișiopt de kilograme, adică avea mai multă materie cenușie decît toți băieții din secție la un loc. Fusese botezat “gînditorul”. Astăzi însă, fiindcă șeful este în concediu, băieții de la sudură au lăsat-o și ei mai moale. Tudose și-a corupt colegul încă de la intrarea în schimb:
- Oncilă, hai bă să facem și noi un ciubuc.
Oncilă n-ar zice nu, dar experiența l-a învățat să fie prudent.
- Cîini nu mai sintetizez că mușcă! Are Gavriloiu un program pentru curcani extra. Dacă te înțelegi cu el…
Tudose însă nu umblă cu fleacuri. Dorința lui este de a sintetiza o copie informațională a Marelui Poet, pentru a o prezenta la simpozionul literar de la casa de cultură.
- Te umflu de băutură – apelase el la argumentul forte. Bă, tu nu-ți dai seama, o să intri în istoria omenirii, dacă merge, o să reconstituim pe alții și mai celebri… Eminescu mă...
Și Oncilă dăduse înțelegător din cap, Eminescu, da, da, o să le arătăm noi lor, mai ia d'aci un sanviș cu magiun, da' mai întîi Creangă, l-aș pune să le povestească la ăia mici capra cu trei iezi în original, Eminescu le trebuie mai tîrziu, cînd or merge la școală… Auzi, da' cum îl scoatem pe poartă?
Tudose îl lămurise că Marele Poet fusese un geniu precoce, umblase pe picioarele lui încă de la vîrsta de opt luni. Oncilă nu mai avu nimic de obiectat. Încărcaseră programul și pe urmă lecturaseră ziarul. După aceea au tras pe rînd cîte un pui de somn. Din cînd în cînd, Tudose se deștepta, se uita la monitorul de control, vedea afișat "SINTEZÃ NORMALÃ", mormăia mulțumit și adormea iar. Pe la douăsprezece s-au trezit și au mîncat din nou. Au comentat șansele echipelor din etapa de duminică și s-au pomenit că discuția cam lîncezea. Oncilă trăgea iar la somn. Căscă.
- Tudose, io mă culc puțin, că nu'ș ce dracu' am, mi-e somn!
- Îti zic eu, bă, e prea liniște!
Oncilă dădu din cap, așa e Tudose, tu le știi pe toate ca un om mare și își rezemă creierul de pupitru. Tocmai în clipa aceea, trosc, universul se rupse în două, de parcă Oncilă ar fi apăsat din greșeală pe tastatură, declanșînd o adevărată calamitate. Se auzi vocea șefului:
- Poftiți, tovarașu' reporter, poftiți, după dumneavoastră.
Atît mai apucă Tudose, să dea alarma.
- Șefu! Ejectează, Oncilă!
Oncilă sări în picioare buimăcit.
- Ce, ce să ejectez, mă?!
"Prea tîrziu, își spuse Tudose strîngînd mîna moale și grăsuță a reporterului, așa m-a făcut mama pe mine, fără noroc".
- Da' de ce sînteți așa de palid, tovarășe Tudose? Nu are de lucru să întrebe reporterul.
- Din cauza concentrării în muncă, se băgă pe fir Oncilă pentru a evita un răspuns de genul "ca să se mire candela și arhanghelii…" din partea colegului său. Știți, nu e ușor să urmărești fiecare fază a sintezei. Noi, aici…
- Lasă, Oncilă, că tovarășul reporter vrea explicații competente, i-o reteză scurt șeful. Ascultîndu-l, Tudose își mai reveni un pic din șocul inițial. "Dacă nu stau prea mult, poate scăpăm. Sau, poate îl vede pe Marele Poet și face un infarct. Sau fac eu unul. Eh, ce-o fi, o fi, tu-i…"
- Mîndria noastră, cel mai puternic reactor genetic din această parte a țării. Informația genetică este stocată în memoriile organotronice din sala alăturată. Putem sintetiza și livra oricînd, orice copie informațională după vreun porc cunoscut, ba chiar putem livra comenzi executate după proiecte originale. Desigur, copiile au o durată limitată de viață, douăzecișipatru pînă la patruzecișiopt de ore, dar este suficient pentru a se realiza înmulțirea lor. În felul acesta se asigură o continuă ameliorare a raselor.
"Numai tu n-ai fost stocat în memorie, ești soi rău", comentă Tudose în sinea lui.
- Iată, continuă șeful apropiindu-se de hubloul reactorului și chiorîndu-se înăuntru, chiar în acest moment un exemplar splendid se află în faza finală de sinteză.
- Ce rasă este? Vru să știe reporterul.
- MP 19 - îl lămuri cu glas cavernos Tudose.
- Asta înseamnă Marele Porc 19, improviză șeful cu nonșalanță. O rasă neozeelandeză de înaltă productivitate.
Oncilă nu se lasă nici el.
- Și e foarte inteligent!
- E mai inteligent ca tine, Oncilă, hă, hă - crezu șeful că e momentul pentru a face un spirit.
- În orice caz, are mai multă sensibilitate ca noi toți - scăpă și Tudose o remarcă pe care nu o înțelese nimeni.
Șeful se grăbea. Privi la ceas.
- Cred că e cam gata. De altfel, pe ăsta o sa-l gătim pentru tovarășul reporter, așa că nu prea are importanță.
"Acum e acum", suspină Tudose și își face cruce cu limba în cerul gurii. Șeful comandă ejectarea produsului de sinteză. Ventilatoarele își reduc treptat turația, pînă se opresc de tot. Piiist-jum, face o trapă și Marele Poet este aruncat direct în cușca pentru produse finite. E complet gol și ține ochii închiși, spre deosebire de toți cei de față.
- Mi-e rău, afirmă șeful, și, într-adevar, poate fi crezut, s-a albit la față, îi tremură buzele. Se apropie de gratii, își introduce mîna cu prudență, nu cumva să fie mușcat, și îl zgîlțîie ușor pe Marele Poet.
- Alo, băi nene, ce cauți în reactor?
Marele Poet deschide din nou ochii dupa o sută cincizecișitrei de ani de la nașterea sa, cască, se întinde, apoi se ridică în șezut. Se uită cîteva clipe la ființele palide ce alcătuiesc un grup statuar de coșmar dincolo de gratii, cască iar și se culcă la loc. Dintre toți, singurul care înțelege este Tudose. Marele Poet credea, probabil, că are un vis urît. Închizînd ochii, voia, de fapt, să se trezească.
- E un porc ciudat, o rasă neozeenlandeză…, bîiguie șeful și leșină în brațele lui Oncilă.

**
- Ce naiba, băi Tudose, la ora asta se vine? Bine că n-ai ajuns mîine dimineață. Așteaptă tovarășii de o jumătate de oră. Unde e Marele Poet?
- Ãsta e! Și Tudose făcu un pas lateral pentru a-l scoate mai bine în evidență pe tipul de lîngă el. Privind la individul indicat, un tînăr cu mustață și plete, îmbrăcat dubios, cu un aer exaltat și paroxistic, de drogat, îndrumătorul casei de cultură abordase o mină disprețuitoare.
- Tu esti, bă, Marele Poet?
Marele Poet nu răspunse.
- Ce-ai mă de nu vorbești? Și întorcîndu-se către Tudose simți nevoia unei confirmări. Înțelege românește, nu? Parcă acum o sută si de ani, tot cam așa se vorbea? Nu?
- Deosebirile sînt neimportante, înțelege, firește, ce-i spui, dar nu poate vorbi. E mut - îl lămuri Tudose.
- Mut, mă? Păi parcă nu fusese vorba de Blaga…
- Nu e Blaga, e Marele Poet la vîrsta de douăzecișiopt de ani, uite, fii atent aici.
Tudose extrase din buzunarul interior al pardesiului binecunoscuta monografie a Marelui Poet, deschizînd-o la sfîrșit, unde se găseau cîteva poze. Îndrumătorul privi atent la fotografia indicată, apoi la Marele Poet și, pe urmă, din nou la fotografie.
- Fugi bă de aici, ăsta nu e Marele Poet, tu ți-ai deghizat vreun amic și vrei să faci misto de noi… Umbli cu cioara vopsită, Tudose!
- Așa mă știi tu pe mine? Tudose dădea de înțeles că se simțea jicnit de neîncrederea celuilalt. Verifică-l, na!
Îndrumătorul se apropie de Marele Poet, se strîmbă urît la el și apoi îi testă autenticitatea trăgîndu-l de plete. Marele Poet rămase impasibil, numai lacrimile apărute în colțurile ochilor dovedeau că proba nu îi facuse o deosebită plăcere.
- Si sigur nu vorbește, nici dacă îi trag o scatoalcă? mai vru să știe îndrumătorul.
- Nu vorbește nici așa, dar poate îți trage și el una, am zis că e mut nu și paralizat! Știi, s-a băgat șeful pe fir tocmai în faza finală a sintezei, a fost scandal mare…
- Amănuntele tehnice nu mă interesează. Nu-l poți depana?
Tudose clătină din cap că nu.
- Problema e serioasă, știi, tovarășul… și aici facu un semn cu degetul mare îndreptat spre tavanul biroului, și-a exprimat indicațiile cum că ar fi bine să spună și el ceva… mobilizator…
Tudose ridică din umeri, asta e, ce să-i faci.
- Bine, bă, asta-i marfa, cu asta defilăm! Lasă-l aici, că-l bag în cabina actorilor, să-l mai înfrumusețăm un pic, e cam janghinos, mînca-l-ar tata. Tu du-te.

***
Tudose privi prudent în lungul mesei festive, întinsă pe toată lungimea scenei. La extremitatea cealaltă, șeful șușotea cu un personaj important. Tudose nu reținuse exact cine și de unde era individul. Scoase din buzunar cutiuța de medicamente, o deschise pe furiș sub masă, apoi luă gîndacul dinăuntru pe vîrful degetului și îi dădu instrucțiuni cu voce scăzută.
- Gîndăcel, am o misiune foarte importantă pentru tine.
- Ordonați, bădie, se adresă gîndacul, respectuos ca întotdeauna.
- Ocupi o poziție avantajoasă lîngă la doilea tip din partea opusă a mesei! Îmi comunici ce se discută!
- Aha, se bucură gîndacul, ce mult mi-au plăcut mie misiunile de spionaj. Încă de mic trăgeam cu antenele și raportam…
- Gura, fii atent, inamicul ascultă și e iute de mînă. Dacă nu ești atent te face afiș.
- Se poate, nene Tudose, la noi, la gîndaci, am făcut armata într-o unitate de comando!
Tudose urmări o vreme gîndacul, strecurîndu-se cu abilitate printre degetele mesenilor, apoi își concentră atenția asupra discuțiilor.
- Are nici mai mult nici mai puțin decît o sută cincisprezece ani (rîsete admirative în sală). Să-i dorim mulți ani fericiți, îndemnă instructorul publicul, și să-l rugăm să ne povestească prima lui întîlnire cu Marele Poet.
- Ce vreți taică de la mine? Întrebă nedumerit veteranul.
- Să ne povestesti despre Marele Poet, moșule!
- Aha… eeee, prima mea întîlnire cu el… apoi aveam vreo treisprezece… ba nu, aveam cam patru ani… ce vremuri… Marele Poet trebuie să fi avut și el cam douășopt… sau treișopt, iaca nu mai pot să-mi aduc aminte… Era într-o primăvară și el trecea beat pe strada noastră, clătinîndu-se… Copiii alergau în urma lui și strigau: "Poete, poete, ești beat ca un sticlete". M-aș fi dus și eu cu ei, dar tata mi-a tras una după ceafă și mi-a spus: "Tu vezi-ți de carte, că altfel o să ajungi ca el"…
- Am o propunere, strigă Poetul Local, pentru a crea o diversiune. Avem în oraș un liceu unde a învățat Marele Poet și care îi poartă numele. Avem, de asemenea, o stradă botezată cu numele Marelui Poet, dar eu cred că tot nu e destul. Cred, ar fi potrivit ca și ștrandul nostru, atît de drag tuturora, să îi poarte numele. Și fie ca atunci cînd oamenii vor mînca mici, sau vor bea bere, să își aducă aminte măcar o clipă de nostalgiile Marelui Poet, care, în condițiile vitrege ale unei ierni deosebit de aspre, privea rîul atît de sensibil.
Murmure confuze în rîndurile publicului din sală. Unii tineri ascultau muzică la casetofoane cu căști. Se leagănau în ritmul melodiilor de parcă ar fi de acord. Femeia de serviciu exclamă din culise, suficient de tare pentru a fi auzită de pe scenă: "Dracu' să vă ia cu poeții voștri cu tot… Alo, mai ține mult, că io am treabă acasă…". Unii cetățeni respectabili din sală insinuează că Poetul Local ar fi primit șperț (un cuvînt cam tare, poate, mită, ciubuc, mici atenții, în fine, să nu ne încurcăm în cuvinte) din partea conducerii ștrandului, cu care se are foarte bine.
- Vă mulțumesc, exclamă entuziast Poetul Local, știam că veți fi de acord cu propunerea… Sînt fericit să fiu contemporan cu voi pe lungimea de undă a sensibilității, sînteți teribili, sînteți publicul meu cel mai iubit…
- Stai jos, îl intrerupe brutal instructorul. Poetul Local se simte oarecum jignit.
- De ce mă întrerupeți, cînd comunic atît de total cu publicul?
- Ești beat, de aia!
- Eu? Beat?! (strigînd tare către sală). Nu-i așa că e o brută? Și arată cu mîna către instructor. Trei membri ai cercurilor tehnico-aplicative din casa de cultură îl ajutară prompt pe Poetul Local să părăsească scena prin culise. Rîsete în sală. Urmează momentul surpriză al simpozionului literar. Este ridicată cortina din spatele mesei prezidiului. Pe un soclu înalt se poate vedea o formă umanoidă, învelită în catifea galbenă. După o scurtă prezentare, menită să sporească curiozitatea publicului, un personaj important trage de un șnur. Uimire aproape totală. Sus, pe soclu, Marele Poet, îmbrăcat în frac și tuns îngrijit, un pic adus din umeri, clipește nedumerit din pleoape, în timp ce zîmbește stînjenit către sală. Tudose ia inițiativa de a-l ajuta să se dea jos. Marele Poet este poftit la masa prezidiului. Un eminent om de cultură locală, explică:
- După aproape o sută cincizeci de ani, Marele Poet revine printre noi, la fel de tînăr și de viguros ca în tinerețe, datorită îndrăzneței realizări ale unui colectiv strîns unit de oameni ai muncii de la întreprinderea…
Ia cuvîntul seful:
- Profit de ocazia de a mă afla în fața dumneavoastră de a mulțumi tuturor factorilor de răspundere care ne-au ajutat la confecționarea Marelui Poet, în mod deosebit conducerii întreprinderii. Pentru noi este o realizare tehnică deosebită, iar reușita ne stimulează… Am sintetizat porci pentru reproduce în greutate de pînă la cinci sute de kilograme, iată, azi dăm în folosință un obiectiv atît de complex ca Marele Poet și, probabil în curînd, vom aborda si execuția unor animale mult mai productive…
Soția unui director, așezată în primul rînd, se adresează discret vecinei din dreapta:
- Cred că ar fi destul de excitant să avem și noi un poet din ăsta, l-am putea obișnui să faca unele treburi prin casă. Sau poate un cîine Dingo ar fi mai nimerit… Dacă ai ști ce mult mi-am dorit unul…
Întrebări strigate de sus, de la galerie:
- Poeții îi faceți tot pentru reproducere? Gesturi obscene.
Tudose își acoperă ochii cu mîinile. Cineva îl consolează: "Parcă știu ăștia din sală ce moment emoționant este aniversarea a o sută cincizeci și ceva de ani de la moartea Marelui Poet…" Tudose îi atrage atenția că nu aniversează moartea, ci nașterea, iar individul trece brusc în extrema cealaltă: "Ar trebui interzise experiențele astea, învață tineretul la prostii". Îndrumătorul trece ușor peste acest moment psihologic dificil. Cu voce scăzută:
- Lăsați, tovarașu președinte, că am trecut eu prin altele și mai și! Dacă ați ști ce-am pățit cînd am umblat cu cooperativizarea pe Marte… (apoi tare, către sală) Are cuvîntul binecunoscutul istoric literar al revistei noastre locale.
Acesta se ridică în picioare. Tușește, așteptînd să se facă liniște. O fetiță de patru ani țipă din rîndul al zecelea:
- Urîtule, ptiu ce urît ești!
Apoi, speriată de ceea ce a făcut, începe să plîngă.
- Vreau la mama, urlă în final.
O femeie se ridică în picioare și trage de ea spre marginea rîndului. Femeia blesteamă cu năduf:
- 'Rați ai dracului cu poeții voștri cu tot, că mi-ați speriat copila…
- Să vă povestesc ceva avant la lettre, începe istoricul literar. Anul trecut, în vară, străbăteam cîmpiile țării împreună cu unul din marii noștri prozatori, pasionat culegător de folclor, cînd, într-o seară, ni s-a stricat mașina în apropierea satului Chițișani. Fiind tîrziu, am abandonat-o și ne-am gîndit să apelăm la celebra ospitalitate românească, bătînd la poarta primei case din sat. Aflînd cine sîntem, gazda a căzut în extaz. Nici n-a vrut să ne primească, motivînd că nu are condiții suficient de bune pentru noi, dar am insistat. Noaptea, tîrziu, mînat de o stare de efervescență spirituală care ne dădea pur și simplu mîncărimi, și nu de purici, cum au pretins unii rău voitori, am pornit să căutam relicve ale creației populare autentice prin podul casei. Imaginați-vă bulversarea noastră cînd, într-un cufăr superb ornamentat cu motive florale specifice zonei respective, am găsit un caiet scris de mîna Marelui Poet, și nu de un oarecare elev cu mîna dreaptă degerată, așa cum au pretins unii rău voitori. Nu mă puteam înșela, deoarece mai văzusem la British Museum un caiet autentificat al Marelui Poet, un caiet de geografie datînd din perioada de mari acumulări. Exemplarul descoperit de mine este deosebit de valoros, deoarece conține unele greșeli de ortografie și sintaxă care ulterior au devenit norme ale culturii literare. Avem astfel dovada unei geniale precocități de la care mai tinerele generații nu pot decît să se inspire fertil. Alte amănunte nu vreau să vă mai dau, în curînd va apărea cartea mea "În căutarea sublimului", ce conține relatarea pe larg a ceea ce s-a întîmplat. Nu uitați, să cereți în librării cartea "În căutarea sublimului", o lectură foarte interesantă și instructivă, pentru toate vîrstele!
Îndrumătorul cultural se ridică în picioare, consultîndu-se din priviri cu cei din jurul său.
- Manifestarea culturală, dedicată aniversării a o sută cinci zecișitrei de ani de la nașterea Marelui Poet, se încheie aici. În numele meu personal și al publicului, doresc să mulțumesc distinșilor oaspeți care ne-au onorat cu prezența lor și Marelui Poet, sintetizat cu această ocazie. Vă mulțumesc pentru atenție, și îmi exprim speranța că inițiativele de acest gen nu se vor opri aici, poate vom avea în mijlocul nostru și alți scriitori dispăruți. Din aceste întîlniri între prezent și trecut, viitorul nu poate fi decît îmbogățit în sensuri. Încă o dată, vă mulțumesc pentru atenție.
În încheiere, un mic anunț: Din motive obiective nu vă mai putem da filmul artistic de lung metraj promis, dar puteți urmări filmul "Unde nu-i cap, vai de picioare", un impresionant avertisment pe teme rutiere. Și încă ceva, numai pentru responsabilii de grupuri, prezența se face obligatoriu și la ieșire, iar mîine se predă la întreprindere.

****
Ești un Mare Poet micuț - spune poeta în întuneric. Își aduce aminte că Marele Poet nu a putut fi cazat la hotel din cauza lipsei buletinului de identitate. Arăta și dubios, era drept! Aș putea să ți-l bag în magazie, explicase instructorul, dar am acolo unele obiecte de inventar pentru care răspund cu capul. Dacă dispare ceva sau, doamne ferește, izbucnește un incendiu? Mai are doar cîteva ore de trăit, insistase Tudose. Da, da' el nu știe asta! De fapt, ar trebui să-i spună cineva! Bă, îl zgîlțîise instructorul pe Marele Poet, trăgîndu-l de mînecă, ai să mori, mai ai puțin și gata! Marele Poet zîmbise. Cam trist, dar zîmbise. Zîmbise după aproximativ o sută de ani de la decesul său. Perspectiva morții nu i se părea veridică sau, dimpotrivă, îl ademenea foarte mult? Greu de tras o concluzie. Mutule, îl gratulase instructorul, dracu' a mai văzut poet mut, Istoria literaturii ne învață că, în general, ăștia vorbesc prea mult. Eu mă spăl pe mîini. A fost ideea ta, ia-l acasă la tine, Tudose. Tudose ridicase din umeri. Iar îmi aduci toți bețivii culeși de pe drumuri, of, Tudose, cînd o să te faci și tu om? l-ar fi interogat nevastă-sa. Lăsați-mi-l mie, solicitase Poeta. Þie? Ce să faci tu cu el? Îl voi folosi pentru reproducere! Ne vom plimba și vom ameliora starea primordială a poeziei! Tudose și instructorul plecaseră cu sentimentul cuiva care abandonează un cățelus într-o pădure. Þi-e frig, îl întrebase Poeta pe cel rămas, să-ți dau geaca mea? Marele Poet clătinase din cap a negație. Era evident că totuși se zgribulea. Sînt niște răi, îi bîrfise ea pe toți cei absenți, adică restul omenirii. Apoi îl dorise un pic, numai un pic. Mă cheamă carnea trupului tău și mierea buzelor, șoptise. Pe urmă se gîndise la sensul propriu al cuvintelor și îi venise să rîdă. Zîmbise și el.
Îl strînse de braț. Îi zîmbise ei sau nopții? Se opriseră pe culmea dealului, deasupra triajului de vagoane. I-a cîntat toate cîntecele vechi pe care și le-a putut aduce aminte, închipuindu-și că i-ar face lui plăcere. Pe urmă îi venise ideea. Tu nu poți vorbi, dar poți scrie! Þine creionul ăsta, uite și o bucată de hîrtie. Numai eu mi-am adus aminte de starea primordială a unui poet! Marele Poet stătuse o vreme pe gînduri, ca și cum n-ar fi știut ce se poate face cu uneltele ce i le pusese în față, apoi, în sfîrșit, păruse că are o idee. După ce rosese o vreme capătul creionului, scrisese ceva, îi întinsese hîrtia și se ridicase în picioare. Îi făcuse semn cu mîna să rămînă pe loc și începuse coborîșul către umbrele întunecate ale vagoanelor din vale. La un moment dat, l-a pierdut din vedere. Poeta și-a aprins o țigară. La lumina ei s-a chinuit și a descifrat notația Marelui Poet. ÎN VIS CA O APÃ, MÃ SCURG PRINTRE PIETRE, MÃ AȘTEAPTÃ CHIPUL TÃU LA LIMAN. De ce, țipase ea către vale. Jos, în triaj, șuierul unui mărfar i-a răspuns ca o pasăre tulbure a nopții.