Prietenia...ah, ce cuvant maret, tratat cu atata superficialitate in ziua de azi, pe care ne prefacem ca-l cunoastem, neintelegandu-i nici macar una dintre multele lui feluri. Obisnuiam sa pretind ca sunt una dintre acele persoane care cunoaste adevaratul sens al cuvantului prietenie. Dar sunt atatea si atatea feluri de prietenii false, zambete lipsite de esenta si minciuni ce ne inconjoara, incat nu mai poti fi sigur de nimic. Asa ca am ajuns sa imi repet zilnic punctul de vedere in minte, doar pentru a fi sigura ca inca mai sunt capabila de a-mi spune parerea, ca reprosurile primite nu m-au amutit in totalitate. Daca spui ceva, ti se spune imediat ca nu ai dreptate, ca esti o proasta ca gandesti altfel ca majoritatea, ca intrebi daca nu intelegi ceva. Asa se apreciaza mai nou sinceritatea.
E trist, dar adevarat, si ti-e greu sa o crezi, pana nu simti pe pielea ta durerea fiecarei taieturi provocata de o cearta, durerea acelei rani care se tot adanceste. Ajungi astfel sa te intrebi: unde au disparut toate? Ce s-a intamplat cu acel zid, cladit zi de zi vremea de atatia ani, cu momente fericite, cu zambete si incurajari? Cum de s-a putut darama? De ce nu putem prinde din nou putere pentru a-l reconstrui? Suntem prea lasi...sau prea prosti si poate am suferit destul. Vrei sa ii pui capat, sa indepartezi acel cutit care te taie incontinuu dar nu poti de una singura, iar cand iti spui parerea catre minunatele tale prietene ti se raspunde cu raceala si cu o falsa tristete:
"Nu au insemnat cei opt ani nimic pentru tine?"
"Cum poti sa ii pui capat asa, dintr-o data?"
Si mi se reproseaza mie ca distrug zidul amintirilor placute, ajunge sa fie totul vina mea. Poate este. Dar poate nu. Si daca am ramane sa cugetam de fiecare data la o asemenea problema, nu s-ar ajunge la nimic. Poate doar am prelungi putin suferinta.
Am fost atat de uimita auzindu-le cuvintele. Uimita, dandu-mi seama ca ele nu vazusera nimic. Dupa acei opt ani nu reusisera sa vada prin masca mea si sa-si dea seama cat de mult suferisem in ultimele luni. De ce nu pot intelege? Nu eu distrug zidul "asa, dintr-o data". Zidul a inceput sa isi piarda din frumusete si sa se gaureasca bucata cu bucata inca de mult timp. Pot sa il las asa, asteptand sa nu mai ramana nimic, asteptand valul de lacrimi ce va veni sa spele ultimele urme ale lui. Sau pot sa ma opresc aici, ramanand totusi cu acea imagine, imaginea unui zid pe jumatatea distrus, dar care inca mai rezista, amintirea a ceea ce a fost odata. Eu am vrut sa aleg raul cel mai putin, sa raman cu acea amintire. Dar nu m-au lasat, iar fara acordul lor nu am puterea de a-mi duce la capat decizia.
"Sa nu se sfarme prietenia perfecta." Acesta este singurul lor motiv la care m-am putut gandi.
Prietenia perfecta? Da, poate a fost ceva acum mult timp, in acele vremuri pe care eu nu mi le mai amintesc. Trebuie sa fi fost ceva, altfel nu am fi fost aici, acum. Dar a fost ceva putin, o farama de perfectiune de care ne-am agatat disperate. Si am ramas in minte cu acea clipa unica, amagindu-ne in vremea ce a urmat, in timp ce totul incepea sa se duca incetul cu incetul in jos. De ce? Poate, dupa atata timp, te plictisesti de o anume persoana...si vrei sa spui dintr-o data 'stop' si sa o iei de la capat. Dar nu toti gandesc asa, nu toti sunt capabili de a accepta ca acea perfectiune nu exista.
Oriunde mergem suntem impreuna, toti ne vad impreuna, vorbind fericite sau certandu-ne pentru ca mai apoi sa ne impacam. Ca o ramura de care stau agatate trei mere de cand e lumea. Ce s-ar intampla daca, brusc, unul ar cadea? S-ar vedea un imens gol, chiar daca asta ar fi fost decizia merelor. Oricine trecea pe acolo le vedea pe toate trei, unul langa altul. Dar vedea doar o parte a lor, in timp ce cealalta, acea parte in care coaja rosiatica se intalnea, ramanea tot timpul ascunsa. Ascunzand atata suferinta si atatea lacrimi...
Si atunci de ce ne incapatanam sa pastram in continuare iluzia aceasta? De ce ne chinuim in continuare? Poate pentru ca ne-am obisnuit prea mult cu iluzia acelei prietenii ideale. Sau poate incercam sa mai inchidem niste rani, inca mai speram, cautand fericirea. Asteptam luminita de la capatul tunelului intunecat.