TOBARLANII

În Merișani,satul de baștină al copilăriei mele,bunicul meu nu-și purta numele, dorind probabil să si-l ferească de poreclă. In șapte sate,sau șaptezeci,extinzând cercetarea - nicăieri și nimeni, nu știu a mai fi fost poreclit, pe ulițele prafuite ale începutului și până aproape de sfârșit secol trecut - Tobârlan. Câtă vigoare,cât orgoliu, razvrătire și nedumerire totodată, ușor rușinată pentru noi nepoții, strigați, „ai lui Tobârlan” ,fără ca numele noastre adevărate,înscrise în catalog, să catadicsească a fi acceptate de comunitatea locului.Față în față,sătenii îi ziceau nea Mitică,înfricoșați de poreclă.
DoarÞopârlan mi s-a părut(...)târziu , înrudit ca nume ,dar rudă scăpătată și de rușine,niciodată adus la masă cu noi Tobârlanii.
O secvență mi-aduc aminte, la optzeci si ceva de ani,Duminica, în biserica plină ochi cu evlavioși, încremeniți instantaneu, tatamare l-a scos afară de barbă, pe preot - cu care se înfruntase tot timpul, de-a turcii și românii,hoții și vardiștii,purcele și țurci ce-or fi fost, pe coclaurii copilăriei lor,păna dealungul vieții în politică, liberali și conservatori - pentru că popa se grăbise, sărind din slujbă(...)„grijania lui de țap logodit”!


DUMITRA


Căzut din tei la 74 de ani,unde urcase să-i culeagă floare Dumitrei, tatamare și-a adăugat,la imaginea cu mustață înspicată,ițari și camașă lungă de in - bastonul.
Să te ferească sfântul de Cristoși și Dumnezei,dar mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roșii,din lunca Argeșului, când dădeam atacul. Că doar nu roșiile ne interesau pe noi nepoții, cu vitele la păscut prin zăvoi, ci vălimărencele,cu poalele-n brău,scăpate din covergă și alergând prin varză ca niște canguri în călduri, să nu le deslușim chipul și să ajungă sa treacă râul dincolo, în Valea Mărului. Tatamare mijea pe sub mustață si totdeauna țintea cu bastonul mult pe lângă noi, să nu strice bietele zarzavaturi.
Dumitra?... Să fi fost o femeie frumoasă la viața ei,fără bărbat nu știu din ce pricini,așezată cu casa pe Valea Pribei, înaintea Linei.
Lina era bunica,neam bun de popi, bogată,răbdătoare,bolnavă așteptând, mai spre fundul văii. Așa se explică jumătatea de an în care bunicul nu ajungea acasă decât la sărbători,să-și schimbe straiele pentru biserică.
De la răsaduri și până la recoltă,coverga din luncă impletită meșteșugit din crengi,cu patul în țăruși infipți direct în pământ,cu sarică de așternut și cu vălimărencele nu doar mână de lucru,coverga aceea era libertatea lui. Admir cu invidie și-acum, ca atunci, încărcătura de stele și gânduri din nopțile lui singur cu veșnicia.
Am avut privilegiul în câteva rânduri, să ma întind în patul din covergă, precum și inerent de-a lungul vieții, în alte nenumarate paturi de lux,confortabile ,somptuoase.Acele scânduri tari au rămas în memoria oaselor mele crude ca si cum aș fi odihnit într-un pat de uriaș .
Poate de aceea în rarele incursiuni pe Valea Pribei ,când Dumitra ieșea în poartă și drumul bunicului nu se mai vărsa până în fundul văii,gândeam, că așa se cuvine la uriași.

(Își împletise în cer
coverga
din crengi de alun
cu vedere la luncă
unde vălimărencele
se scăldau
hârjonindu-se nerușinat
direct în ochii lucind
ai bunicului

Șmecher bătrănul
strămutase
în cer râul,rostogolindu-l
în coasta covergii
să-i fie aproape
în nopțile lungi
când uda grădina
de stele)