poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-13 | |
Cerul de siliciu... Ziua un ochi mare de topaz fluid și unul mai mic noaptea, rece ca cel al unui mort... Undeva în tine, adânc, atât de adânc încât nici măcar nu ești sigur de prezența ta acolo, alți doi perfect simetrici, migdalați, minerali de un verde obsidian se înfig fix, ca doua sulițe negre în ochii tăi de granit abia solidificat, dar pe care au început deja sa crească lichenii ruginii ai amurgului.
Și timpul... Timpul... Orele devin nisip.Timpul devine deșert. Încolăcindu-se, în jurul tău crește un deșert de timp și fiecare granulă e o oră. În centrul său stai, îngrozitor și veșnic, tu: inima ciclonului cronologic în sânul căruia rag anii. Ceva îți mișună în păr, o mătreață mișcătoare ca un mușuroi de furnici. Sâsâitul ei pe scalpul uscat. Te scuturi ușor nedumerit: nisip! Cu ochii mijiți ridici o privire cariată: din cer plouă cu timp. Bălți de nisip... Minute, ore, luni, ani, poate secole... Cine poate ști? În jur verdele a dispărut cu desăvarșire. O mare arsă, gălbui-roșiatică i-a luat locul în timp ce în tine ard incendii fără sfârșit. Sufletul tău e eretic și lumea un rug. Și aștepți și astepți… Și-ți pare că nu se mai termină. Pe inima ta obosită, stepe se înmulțesc sub forma unor pete violete și, în bătăile sale rare și sacadate asemenea roților de tren în noapte, simți cum până și tu începi să te abandonezi. O uitare de sine îți poleiește ființa ca un bronz excesiv în timp ce în craniul tău un barman nebun prepară un cocteil de demență, amnezie și neant. Te confunzi cu deșertul, nimeni nu mai știe unde se termină el și unde începi tu. Și totuși...totuși, când ai obosit până să și speri, susurul ca un cântec de leagăn sau mai degrabă ca o litanie ce aproape că te împrietenise cu moartea în curgerea sa nesfârșită și monotonă, scade încet, încet în intensitate. Încă două, trei foșniri izolate abia sesizabile și apoi...Tăcere... Cumplită, feroce tăcere... Ca cea care mângâie aerul după erupția unui vulcan când încă ninge cu fulgi de cenușă peste gemetele stinse... Pe conștiința ta fosilizată premoniții ciudate, ecouri de viitor sau poate de trecut alcătuiesc mozaicuri stranii, simboluri strâmbe. Le privești buimac ca pe un alfabet străin, lipsit de noimă... O taină... Un repaus... Ești cuprins de o stare nedefinită, parcă ai fi din nou copil și totuși nu, daca ai ști cum e ai putea crede că e aproape fericire. O perioadă te mulțumești cu asta sau așa crezi. De fapt ți se permite... Dar nu! Ești trezit iar, ca dintr-o hibernare de o mie de ani. Timpul te-a găsit din nou și în ghearele sale nu mai poți rătăci, un duș taios de nisip prăvălit peste tine într-o învălmășeală ca de corpuri zvârcolinde îți întipărește pe trup realitatea. Totul durează atât de puțin... Pielea ta e acum o pânză zdrențuită, nisipul nu o pensulă, ci mai degrabă un cuțit și sângele, sângele e culoarea, singura, o culoare ce tâșneste însă din pânză în loc să intre în ea. Timpul a pictat în trupul tău enigme și soluții, întrebări și răspunsuri, alții le-ar spune riduri sau poate cicatrici... Preferi să eviți asta... Ești un puzzle viu cu un suflet carbonizat, doar mintea ți-e încă intactă, neatinsă, ca o cutie neagră funcționând perfect, implacabil asemenea unui metronom... Blestemata! Și știi acum, și înțelegi cu toată ființa ta, limpede și dureros ca și cum cineva ți-ar cresta cu un pumnal fiecare organ, fiecare venă că pentru a scăpa din deșertul tău singura șansa pe care o ai e să-l digeri în întregime. Cu pumnii plini îți îndeși lacom nisipul în gură și sfărâmi scrâșnind între măsele orele pline de salivă, înghițind aproape fără să respiri, dornic să termini cât mai repede. Și mesteci și înghiți, și mesteci și înghiți până când esofagul e o rană, până când dinții și măselele ți s-au transformat într-o pulbere fină înghițită și ea odată cu nisipul, până când speriat, deșertul însuși te-a supranumit pe drept cuvânt Moara de Nisip. Dar vai! cu cât devorezi mai mult cu atât în jur deșertul creste tot mai mare și mai încins, parcă cineva de undeva îl alimentează continuu, necruțător, ca o glumă amară. Lipsit de dinți, cu pielea jupuită mirosind a foc și a fum și apa ochilor sfârâind în orbite, cu izvoarele de salivă secate înghiți mereu nisipul înmuiat acum în sângele ce curge clocotind din rănile ce odată fuseseră gingii. Privirea ta fixă, ochii întorși de la alți ochi și pironiți în cer de atâta vreme au început să obosească și o clipă, doar pentru o blestemată clipă i-ai scăpat spre pământul fierbinte. Însă infimul moment a fost de ajuns, mai de ajuns decât o întreagă eternitate pentru a sesiza cumplitul adevăr: lipsit de picioare, cu un tors culcat pe o dună gigantică și lumina ce proiectează în lacrimile ochilor din adânc nisipul neschimbat ce curge din tine fără oprire sporind movila al cărui vârf ești tu însuți! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate