Colombei


Vei ocoli în pașii lupilor pădurea și foarfeca fântânilor îți va tăia beregata. O vertebră grațioasă va apleca un crin roșu pe gură și o gondolă ovală sângele va pluti pe apele de marmoră.
Un clopot cu un flux și reflux de aramă mână turmele din spatele cerului blajin spre o verandă a topoarelor.
Ai adormit lângă ușa întredeschisă și în această seară ca pe o scară un pătrar din șoldul tău urcase pe cer.

*

O scoică și un golf, iată ținutul oval al acestui ceas cu zimții fluturilor murind. Hohotele spumei te strigau departe dintr-o plecare transparentă, într-o infuzie de fantome, potcovind în poduri lăzile mari ale cavaleriei nocturne.
Pianul deschis prin fereastră e un debarcader de fildeș, o tăcere și o apă de os curge peste mormântul degetelor. Odaia goală era un vestiar de umbre, o alee de năluci și pendula ca o lucarnă privea în infinit privirea locatorilor absenți.

*

Într-o noapte cu torțe afumând constelațiile, au venit țăranii cu mâinile umbroase și geologice să scormonească în puțuri trecătorii cari scârțâiau în osii aseară cu un zâmbet verde de otavă al gurii.
Luna spăla cu un ochi placid gălețile goale uitate pe jgheaburi și-n desișuri printre fragi pumnalele pământului tăiau mâinile potecilor.
Noaptea era fără foșnete în fânul rumegat prin staule și vitele mușcând florile de mușețel pierdute printr-însul își închipuiau mâncând stelele mici prin ferestruică. În ochii lor mari și adormiți deschiși, ca într-un ochean, depărtarea se leagănă și în care sufletul lor atârnă ca o limbă la întoarcere. Repezi, umbrele se schimbau cu zgomote de armă ce se încarcă, printre trenurile de marfă în viteză, sfărămând farmaceutice capete de morți. O mână învelită de zăpezi alunecă de pe umărul munților și șerpii, înghițind stiletul mușcăturilor distribuite peste zi, se scurg în esofagul pietrelor, prin intestinele de zahăr ale trestiilor în cari o vioară fâșâie.
Înserarea întoarce poienele pe dos ca tapiseriile.
Rămâi ca un interogatoriu al pământului, dar nimic nu poți să spui. Cineva a luat și cuvintele, ca din pereți cuiele. Din găurile lungi se scurge peretele pisat și-n ureche un greiere taie minutarele de fierăstrău ale lumii.

*

Un evantai te desface-n umbre și numai un surâs ca un degetar din mijlocul pântecului mi-a ademenit pupila. Un surâs ca un cuier oval de oglinzi, o pulbere de oglinzi plutește prin anotimpuri, prin jocul înalt ca un nimb peste piscuri ale stalactitelor.
În frunze herghelii verzi smucesc zăbala primăverii, și din turn cavalerul cade în trandafir ca pe o targă roză a amorului. Un deget ți-a rămas încuiat pe buze ca o cheie pentru turnul orelor, în noapte singure mâinile sunt liliecii albi ai somnului.
Înapoia ta servitorii scuturau flăcările de pe un balcon de fosfor și propria-ți umbră, de-a lungul drumului pe care alergi ca să te scapi, îți întinde mâna. Va trebui, după ce-i vei da pantofii de salamandră, să-i dai și sufletul ca un dinar.
După uragan vei găsi florile sparte și prăvălite ca paharele pe o masă, după orgie. Te vei așeza și vei deveni, din cauza umerilor goi, o piatră opalină ca după ploile torențiale, - și vor veni toți să vadă miracolul umbrei tale cu atât mai albe cu cât tu vei înnegri.

*

Drumurile pierdute aseară se reîntorc prin pașii aerieni ai aurorei ca dintr-o victorie ridiculă și fără rost. În cavoul lămpilor au rămas steme de licurici și florile artificiale ale flacărei foșnesc între degete. O pleoapă pe obraz plimbă o gondolă în apele moarte, un pas îți răstoarnă ca o amforă umărul, și-n argilă bulgării sunt porumbei fără aripi. Într-o dimineață vei găsi în ochiul devastat de vis, sticletele mort în colivie și în zadar vei căuta în ciripitul verde al ceasornicului culoarea pasărei moarte. Vei rămâne cu orbitele goale precum cojile de ou, vei deschide ușa fără mănușile țâțânilor și vei pleca dibuind și te vei înșela pipăind viorile și crezându-le păsări moarte și ca o umbră te vei pierde într-o piatră.