Trist și fără lumină în suflet fusese Sfântul Paște pentru Anuța și Codrin. Plecarea lui Ilarie lăsase casa fără vorba lui înțeleaptă și fără mângâiere. Numai Codrin păstra în suflet cuvintele tatălui său și aștepta Cincizecimea, ca să împlinească făgăduința făcută de pădurar la ceas de cumpănire a vieții sale. Acum trebuiau, el și Minodora lui, să aștepte să treacă vremea rânduită de biserică pentru pomenirile lui Ilarie și numai apoi să înceapă pregătirile pentru nuntă. La Cincizecime, Codrin luase de cu dimineață drumul pădurii. Anuța credea că poteca lui va trece tot pe la Minodora prin poartă, așa că nu-l dojenise că o lasă singură în zi de sărbătoare. Spre seară, când Codrin se înapoiase acasă, Anuța îi zărise obrazul fluturat de umbră de tristețe.
- Ce-i, copile, îmi pare mie, ori te-ai certat cu Minodora ta? Parcă nu ești în vadu’ tău de liniște...
- Nu, măicuță...n-am nimic, e doar părere de-a ta...
- Nu te ascunde de mine sub văl de minciună rostuită iscusit, că ești parte din mine și simțesc imediat că s-a întâmplat ceva...!
- N-am nimic, măicuță...! Lucruri omenești... Poate odată o să-ți pot descifra și taina mea... Acu’, mă duc să pun capu' pe perină...
- Fără să mânci ceva? Ești hălăduit din zori!
- Fără...! Uneori la inimă tristă nu-i nevoie nici de strop de apă, nici de pâine...
Îl privise Anuța cu atenție și nu-i plăcea deloc paloarea din obrajii lui, altădată ca felia de sfeclă proaspăt culeasă, dar îl lăsă în boii lui. Codrin avea de acum 21 de ani și era om în toată firea cuvântului. „Certuri de îndrăgostiți fără minte!”, își spuse în sinea ei Anuța, liniștindu-se. „Azi se ceartă și mâine se îmbrățișează, și e bine să nu vii cu vorbă tocmită și să încerci să te amesteci între ei!”.
Ruginiseră zilele în teaca timpului și Codrin era din ce în ce mai absent la treburile gospodăriei. De la răsărit de soare și până spre apusuri era plecat în pădure. Îi spusese Anuței că el trebuie să ia cu mână tare urma lui Ilarie și să fie cel care să apere de braconieri și hoți de lemne pădurea lor dragă.
Într-o zi, pe la amiază, Anuța se pomeni cu Minodora la porți.
- Minodoră, fată dragă! o întâmpinasee Anuța, dându-i sărut de mamă pe frunte. Nu te-am văzut de la Sfântul Paște...Dar ce ai? Te văz plânsă, slăbită la obraz și la trup...
- Ce să am...iaca, mă frământ cu blestematul aista de suflet... Și pricină e numai Codrin al dumitale...!
- Codrin? întrebă Anuța încercată de un gând rău. Dar ce ți-a făcut?
- De la Cincizecime, nu cred că ne-am văzut de tri ori...
- Apăi, cum așa? Că eu bănuiam că zi de zi face cărare spre tine...
- Asta a fost demult, când mă iubea...
- Adică... acum...?
- Are pe alta, simțesc eu și inima mea care-l iubește ca o nebună nu mă poate înșela...
- Pe care alta? De unde? Că toată ziulica eu am crezut că este ori în pădure, ori pe urmele tale...?
- Au zburat timpii ăia frumoși, au zburat...Codrin zici că nici nu mai trăiește printre noi, pe pământ...
- Ai vorbit cu el? Ce zice?
- Nu zice nimic, decât că el are jurat la tătâne-său să țină pădurea trează și în orânduială, că nu-l mai interesează soartă de om printre oameni. Că acu’, casa și viața lui e pădurea...! D’aia, am venit la mata, să te rog să îl aduci la mine iar, că mă usc ca pelinul de dorul lui...
- Oi face, ce mi-o sta în puteri, Minodoră! Da’ știu că este aprig și de neclintit din ale lui, ca Ilarie. Oi face, ce mi-o sta în puteri...
Dar degeaba încercase Anuța să-l îmbuneze cu vorbe de viață pe Codrin. El zicea că nu mai vrea să știe de iubire și de nimic altceva decât de pădurea lui. Se trăsese la față ca frunza de tutun atârnată pe uluci la uscat, mânca pe spongi, vorbea cu zgârcenie și purta în ochii lui negri o lumină tainică, sosită parcă din altă lume, de care uneori Anuța se ferea. Așa încât nu e de mirare când într-o bună zi, Drăghia, vânătorul, pusese în desaga-i merinde de drum și pornise spre pădurea din Valea Lungă să ghicească ce sorț de viață îl nărăvise pe Codrin, de nu mai voia să se oglindească în lumina din ochii verzi și calzi ai Minodorii lui. Era spre Gustar, înainte de Adormirea Maicii Sfinte, când Drăghia dibuise urma lui Codrin, care se poposise în Poiana Ciutelor. Băiatul stătea culcat pe prispa deasă de iarbă, cu mâinile adunate sub cap și cânta. De frumos ce viersuia se adunaseră ciucure pe rămurimea copacilor păsări felurite, de ai fi zis că un curcubeu prea-minunat împânzise cu arcuirea lui poienița. Drăghia știa acum că flăcăul era la așteptare de ființă dragă și clocotea în el ca un cazan pus a doua oară la fiert. Simți cum dinspre munte se coboară o boare de vânt învolburat și auzi glasuri de copile hârjonindu-se printre brazii sfințind ca lumânările spre tăria cerului. Poiana se umplu de dansul molcom al unor copile învăluite în veșminte albe, vaporoase, de ai fi zis că vântul își sfâșiase haina de aer crud și o aruncase peste trupurile lor pline de freamătul jocului.
„Vântoasele!”, șuieră gândul lui Drăghia prin firidele minții. Își dezghiocă pușca de la umăr și îi acoperi țevile cu desaga. „Dacă prind miros de om străin și de praf de pușcă” cugetă Drăghia, „până aici mi s-au deșirat zilele!”. Apoi se așternu liniștea pe sub crengi și vânătorul auzi cum un foșnet crește și tot crește. În mijlocul poienii se strecură Pădureanca, îmbrăcată în haine de rășină proaspătă, ce răspândeau prin aerul stătut mirosuri din alte lumi. În spatele ei, își târa coada spulberată înspre cer Vasiliscul. Coroana de pe creștet îi strălucea sub razele ce abia se strecurau printre conurile de brad și toată poiana se umplu de o lumină nefirească. Drăghia își plecă privirea în pământ și se ascunse și mai bine în spatele tufelor de brădet puiandru. Codrin se opri din cântat și se ridică de la pământ. Înaintă spre silueta de rouă a Pădurencei, o sărută pe buzele-i de smarald, așa cum sărută soarele în zori părul bogat al pădurii și o cuprinse pe după umeri. Apoi, ca și cum ar fi fost plutire de vânt, cei doi dispărură în adâncimea tainică a clocotirii de arbori, ce se plecau la trecerea pasului lor ca înaintea unor domnii înalte și îndrăgite. În urma lor, alaiul de zâne bune, urmat de târâișul greu al Vasiliscului, care iscodea cu privirea-i neagră cotloanele din împrejurimi. Acum vânătorul înțelesese pricina de răceală a lui Codrin, alungarea Minodorei din inima lui și tragerea spre întunecatele poteci ale codrului. Știa și iepurele șchiop din bătrânii lui de Vîntoase și de Pădureanca, regina lor, dar nu-și putuse închipui că vreodată va vedea chip de om adumbrit lângă duh de pădure. Primul lui gând fu să îi urmărească prin clisa de înserare a pădurii, dar își spuse că văzuse destul. Era primejdie de moarte să se apropie de bârlogul duhurilor.
A doua zi de dimineață, Drăghia urca cu folos spre coliba lui moș Cosoambă. Aruncase peste umeri câteva piei de jder și în desagă avea una de vulpe gata scoasă din răsfățul tăbăcitului, ce o făcuse moale și la îndemâna folosinței de om. Când îl văzu, moșul surâse în barba-i coșcovită de vremi.
- Te aduse nevoia pe la mine Drăghie? îl întrebă el, scormonind cu privirea parcă înăuntrul desăgii și la darurile ce se legănau pe umerii vânătorului, care, din cauza infirmității, suia greu panta abruptă ce ducea la gospodăria însingurată a moșului cetitor în cărți bătrâne.
- Nevoie și durere în suflet, mă aduc, moș Cosoambă! spuse gâfâind Drăghia, oprindu-se ca pentru a-și aștepta sufletul, care parcă rămăsese de căruță pe coamele împădurite urcate cu trudă.
- Nevoia și durerea sunt surori bune la om, Drăghie! Și, una fără alta, îl fac pe om mai singur și mai sărac. Din nevoi și din dureri ne creștem sufletul sub ani. Fără ele viața noastră ar fi un muc de lumânare pâlpâindă. Oricând pradă vânturilor sorții. Ia, spune, care-i baiul?
- Moșule, ochii mei văzură întruchipare de duh de pădure, poposită la alipire cu duh de pământean...
- Cum așa? Unde?
- Fătuca mea, Minodora, s-a ținut în vorbă cu Codrin a lu’ Ilarie Streja, să-l țină pământul slobod de iad pe acolo, pe unde s-o afla. Puseseră în cămara gândului planuri de împreunare pe viață, dar de la o vreme Codrin s-a răcit și s-a întărit în a se înstrăina de Minodora mea, așa cum se răcește și devine neîndoit oțelul bătut, după trecere prin foale de fierar priceput.
- Adică, vrei să spui că s-a înstrăinat de oameni și s-a dat rob pădurii?
- Întocmai! Am purces să descopăr cu ochii mei pricina și în Poiana Ciutelor am văzut adunare de Vântoase, cu stea în fruntea lor, Pădureanca, și cu tartorul de Vasilisc încoronat. Auzisem de asta din moși, îmi plecasem urechea cu teamă la băsmuiri, dar nu am crezut că prind viață niciodat’. Acu’, am dat ochi de crezare...
- Bine, bine și care-i nevoia, și care-i durerea, care te-au împins pe poteci spre mine?
- Durerea este că o văd zi și noapte pe Minodora mea cum suferă ca un animal înlănțuit, însetat și nemâncat. Nevoia este să știu cum să pot să-l aduc iar pe Codrin sub vraja inimii ei.
- Durerea se poate ogoi cu chip proapăt de ficior sub călcâiul Minodorei, că doar nu s-a terminat sămânța de bărbat în Valea Branului! Nevoia este greu de adăpat, fiindcă ce este sub vrajă de duh de pădure, omul nu poate desface nicicicând...!
- Știu, la cușmă nouă de ficior mi-am preumblat și eu gândul, dar Minodora spune că fără Codrin viața ei nu înseamnă decât rușine și lacrimi. A amenințat-o pe mumă-sa că se atârnă de stejarul din fața grădinii. Iar, mumă-sa, Rada mea, a zis că nu își lasă pe cea lume fata singură...! Se duce după ea! Ce să fac, moșule, învață-mă, ce să fac ca să salvez suflet de copilă și muiere? Și poate om găsi cale de aducere înapoi și pentru sufletul lui Codrin. Știu că mata l-ai avut aproape de suflet pe Ilarie, tată-său...
Moș Cosoambă îl privea pe sub ochi pe Drăghia. Mângâia cu mâna-i dedată la bobi de soartă blănurile molatice de jder și arvunea din priviri blana de vulpe argintie, cu coada ca un măturoi de vrăjitoare plecată prin lumea largă. În mintea bătrânului înflorise un gând vechi, care începuse să-i facă simțurile să plece hoinare prin corp. Avea Moș Cosoambă o taină numai a lui, veche și neștiută de nimeni. Când era mai înalt de ani decât Codrin și începuse să calce zilele și nopțile cu pas viclean de ghicitor în taina vieții, făcuse gest necugetat. Se dusese noaptea de Sânziene în Poiana Ciutelor și o strigase cu glas de vrajă, sub abur de tămâie rodit sub ghicit, pe Pădureanca. Auzise și el din bătrâni de frumusețea ei și se nărăvise în el gândul că se poate alipi de ea cu trup de bărbat, așa ca să-i crească puterile de a desțeleni tainele crugului ceresc. Pădureanca îi apăruse în noapte boltită de stele. Ficiorul de atunci, Cosoambă, fusese primul pământean ce se pribegise sub șoapta ei. Ilarie Streja va fi fost al doilea, așa cum îi plimbase Pădureanca vorba ei sfântă pe la urechi pădurarului căzut la pământ sub rană de secure. Înconjurată de Vântoase aprige la dans, ea îi apăruse lui Cosoambă ca un vis plăcut de vară. Acesta își ținuse pe de lături privirea, ca să nu îi alunece spre Vasilisc. Când auzise de gândul lui obraznic și îndrăzneț, începuse a râde și toată pădurea răsunase de cristalul din glasul ei. Îl lăsase fără răspuns, acolo, în poiană, și trei zile și trei nopți îl jucaseră Vântoasele prin toate văile abrupte, prin coclauri neumblați de pas de om, prin rugi de mure și trandafiri sălbăticiți. Apoi îl lepădaseră sub prispa lui, mai mult mort decât viu. Cu hainele sfâșiate de spinii neândurători, cu ciubotele netălpuite din cauza grozăviei jocului, cu limba, ca un șarpe năpârlit, atârnând din gura, pe care nu pusese odihnă de apă și hrană timp de atâtea zile și nopți. Își dăduse seama că Pădureanca îl jucase pe degete și de atunci gândul de răzbunare crescuse în cuibul minții lui ca un pui de corb. Puiului îi crescuseră prin ani aripile și iată, acum, la vorbele lui Drăghia gândea că îi poate da liber la zbor păsării, ce se sumețise în trup și ură.
- Drăghie, îi spuse moșul. Există cale de a-l aduce printre noi pe Codrin. Dar e drum primejdios! Încercare aducătoare de moarte! Așa că trebuie să te așezi bine la masa judecății și să nu fii prea lacom! De ai merinde să purcedem la drum, merg tovarăș cu tine! De nu, alege-i Minodorei alt bărbat, care să o plece noaptea sub trupul lui!
- Nici nu mă gândesc să renunț la gândul meu! Minodora nu știe prea multe. E atât de pornită în iubirea pentru Codrin, încât, dacă seara i-oi spune că i-am hotărât alt ficior de împreunare, dimineața se va legăna în ștreang! Nici nu mă gândesc să renunț, numai să-mi spui ce trebuie să fac!
- Ca să-l tragem pe Codrin de sub pădure, așa, cum ai scoate un cal sălbatic din herghelie la ocol bine împrejmuit, nu e cale! Pădureanca l-a prins în vraja și frumusețea ei și băiatul s-ar topi de pe picioare de dorul ei în câteva amărâte de zile. Va trebui să găsim calea prin care Pădureanca să piară. Pentru totdeauna...!
La auzul acestor cuvinte Drăghia se strânse în el ca un arici.
- Bag seamă, că aduni teamă sub zidurile inimii, Drăghie! îi spuse moșul, dezvelindu-și toți dinții într-un rânjet de lup bătrân.
- Teamă îmi cam este...ce să zic...! Eu credeam că o să-l aplecăm pe Codrin sub spuza bobilor și descântecelor dumitale. Că-l dezlegăm de vrajă doar...Nu mi-a zburat gândul la moarte de duh împădurit...
- Altfel nu se poate, mai spuse moșul, rânduind blănurile într-o laviță înaltă și plină de alte țesături și velințe adunate pe sub ani.
- Și cum va fi asta?
- Vezi, tu, Pădureanca nu poate fi ucisă decât cu glonț de argint, cufundat de mine în apă de descântec și blestem greu.
- Glonț de argint...? Voi vedea cum să rostuiesc un asemenea plumb ...
- Ehe... bine ar fi Drăghie să fie vorba de argint obișnuit...
- Păi, cum altfel? Ce fel de argint?
- Ca să doborâm maștera cu chip frumos și ademenitor, trebuie să găsim argint din cea lume...!
- Adică să ne coborâm sub pământuri?
- Nu, nu, Drăghie...! Trebuie argint care a stat sub pecete de moarte și a trecut cu un suflet pierdut printre porțile de dedesubt ale lumii celeilalte...
- Și cum...? Unde să găsim noi așa argint de prăsilă?
- Ortul, Drăghie, ortul plecat cu sufletul adormit! Dat la vămile văzduhului, preț de răscumpărare și trecere...Va trebui să îl înmuiem pe popa Juravle cu ceva daruri, să ne dea dezlegare, ca să putem scormoni sub un mormânt, și cum la mijloc se află și sufletul lui Codrin, va trebui să îl văduvim pe Ilarie de ortul de pe găvanele ochilor săi. Din cei doi bănuți ai să faci glonț de argint. Vii la mine să-l curățesc cu afurisenia vrăjii. Mai trebuie să mergi în pădure și să puști un mistreț, tânăr de ani...
- Ce avem a face cu mistreț tânăr?
- Îi iei grăsimea de pe trup și mi-o aduci. Musai trebuie să mă ung cu ea pe tot corpul. Trupul tău, Drăghie, preumblat prin păduri din tinerețe și până acum împrăștie oriunde te-ai duce mirosul cald de animal, rășină și iarbă... Dar eu, stătut în vârf de munte, imediat aș fi descoperit de Vântoase și de Pădureancă...Și, nu în ultimul rând, trebuie să-mi aduci o oglindă...
- Păi, mergem la pețit, cumva?
- Noi, nu, dar dacă o fi să ne pețească moartea, om avea nevoie de ciob de lumină. Da’, vezi, nu-mi aduci oglinjoară din aceea în care își smulg fetele sprâncenele dospite sau își cercetează ficiorii tuleiele abia născute. Am nevoie de oglindă ca cea pe care o atârnă omul în tindă, nici prea mare, nici prea mică...
- Bine, bine, moș Cosoambă, o să fie totul așa cum dorești! Deși, acu’, mi se pare treabă peste puterile noastre și cu mare primejdie! Eu am venit la dumneata pentru leacuri mai ușoare, cele de descântare pentru suflet. Că știe toată lumea cât ești de priceput la suflete...
- Drăghie, eu nu mi-s croitor de suflete! Știu doar a mă coborî la ele și a citi în adâncul lor. Știi și tu ce spune ceterașul când horește: „La inimă e un țifru...” . Eu încerc să deschid baierele ăstui țifru, cu câte am învățat sub poala anilor. De nu reușesc, atunci chem leacuri de primejdie și cumpănă mare, cum este cel la care ne înhămăm noi doi...Poate stelele vor fi blânde cu noi, căci încercăm să salvăm de la pieire suflet de fiică și maică, și un fiu bolunzit, plecat sub harapnicul dragostei prin lumea închipuită și străină omului...!