M-am născut pe 4 iunie al anului 2007 pe patul unui spital din București, nu la secția de maternitate cum ai crede ci la cea de terapie intensivă. Într-un fel sunt mândru de acest aspect, mă bucură unicitatea mea. Ei spun că totuși aș fi Marius Oprea, la această dată aș avea deja 37 de ani și aș fi avocat. Cel puțin până m-am născut. Þin minte că atunci când am privit universul ce tocmai mă primise m-am uitat distrat în jur. Am auzit un “S-a trezit!” plin de emoție al unei ființe cu păr auriu, ochi verzi și o față ușor ovală machiată stângaci. “Mă auzi, Marius?” mi-a zis. Am deschis ochii mai larg, am fixat-o din priviri și am mângâiat-o ușor pe umărul stâng pentru primirea pe care mi-a oferit-o în această lume. Am privit-o apoi trist și i-am zis pe ton calm și sigur: “Eu nu sunt Marius”. A părut ușor confuză, s-a uitat în ochii mei și brusc a schițat un zâmbet și m-a lovit cu palma peste umăr :”Hai, termină cu prostiile!” și-a început să radă. Am privit-o totuși rece crezând că-i suficient ceea ce făceam dar ea continua să mă privească, să mă soarbă din priviri. Apoi treptat râsul i s-a transformat într-un sunet nedefinit, sunetul nedefinit în liniște iar apoi liniștea în plâns. M-am uitat la ea trist. Era ceva sfâșietor în plânsul ei, în felul în care își ridica din când în când privirea către mine sperând să-i spun că-i doar o glumă; dar eu știam, știam că Marius murise pe acest pat de spital și-mi dăduse mie viață.
În seara aceleiași zi o asistentă ce se părea că-l cunoștea pe Marius a vrut să mă întrebe de vorbă. “Domnule Oprea v-ați mai revenit?” M-a iritat. Auzi, Domnul Oprea! Am izbucnit nervos: “Dl. Oprea a murit!”
“Oh Doamne…” a spus îngrijorată.
“Doamne?” credeam că mă poreclise din nou. “Nu-s nici Doamne…”
A ieșit rapid din salon cu capul aplecat. Două minute mai târziu s-a întors la fel de tăcută precum a plecat și mi-a întins o carte neagră cu o cruce pe copertă. Am fost surprins, nu știam ce vrea de la mine. I-am mulțumit și i-am zis că vreau să mă odihnesc.
Ziua următoare cu femeia blondă a mai venit una în miniatură, de-un metru jumătate. Spunea că-i fii-mea. I-am zis că nu o cunosc. Continuau să mă privească parcă așteptând să le spun că glumesc, să le spun că-s Marius și sunt bine dar nu reușeau decât să mă enerveze. “Ce vreți?” le-am spus. Se uitau una la alta. Femeia a început apoi să plângă din nou dar de această dată înfundat. O îmbrățișa pe cea mică chiar pe deasupra picioarelor mele. Au stat cam o oră. Răsplata mea nu a întârziat să apară: femeia a spus că nu poate să vină ziua următoare să mă viziteze. Am răsuflat liniștit. “E-n regulă” i-am zis. Am vrut să mă ridic din pat să o conduc dar mi-a făcut semn din mână că n-ar fi nevoie, ceea ce n-a fost rău deloc, eram cam amețit.
Am citit cam jumătate din această carte. Au trecut deja două zile de când a plecat femeia. A zis că o să vină astăzi la 14. Chiar acum mi-a venit ideea să scriu jurnalul acesta. Se pare că acel Doamne sau Dumnezeu este zeul ce a creat această lume, inclusiv pe om. Și totul în doar șapte zile. Eu spun că totuși este destul de ciudat și povestea mi se pare oarecum neverosimilă. Mi-a atras atenția așa-zisul Moise. Ce l-a făcut pe zeu să-l alega tocmai pe acesta? De ce nu l-a ales pe faraon? De ce era nevoie de Moise? Evreii ar fi fost eliberați imediat dacă acest zeu l-ar fi confruntat pe faraon direct. Trebuie să fi fost ceva la Moise. Mă întreb dacă sunt evreu. De astăzi o să scriu data pentru fiecare zi. Astăzi a fost 6 iunie. Mi-e somn. Mai scriu mâine.

7 iunie 2007
A apărut din nou femeia blondă. Se pare că a venit și ieri la ora stabilită dar nu s-a îndurat să mă scoale. Aș vrea să nu mai vină. Cel puțin nu a venit și cu cea în miniatură. M-a întrebat dacă doresc ceva. I-am zis că nu. Mi-a zis că nu renunță la mine și o să mă ajute să-mi amintesc cine sunt. Am întrebat-o dacă Marius era evreu. Timp de câteva secunde s-a blocat. Mi-a zis în cele din urmă că nu și că “eram cam ateu”. Aproape că ajunsesem să mă rog de acest dumnezeu s-o facă să plece. A plecat în sfârșit pe la cinci jumătate seara.

8 iunie
“ Este un caz special, unic probabil”. Asta am auzit de dimineață într-o discuție între medici. Credeau că dorm dar stăteam doar întins în pat cu ochii închiși să-mi evaluez situația. La urma urmei ce am de făcut când ies din spital? Nu pot rămâne la soția lui Marius. Cu siguranță nu. Nu o să-i fur viața doar pentru că el nu mai este aici. Și-n plus femeia asta mi-a devenit și complet antipatică. Să nu mai zic de cea miniaturală. Deci spuneam de discuția medicilor. Despre nașterea mea. Am auzit că pe lobul frontal mi se formase un fel de tumoră, o excrescența a creierului responsabilă de “situația creată” cum se pare mă numesc ei. Asta am auzit. Au mai zis că aceasta trebuie să fie probleme și o operație ar rezolva totul. Practic vor să mă omoare la doar patru zile. O să le refuz operația, nu pot să mă oblige.

9 iunie
Dumnezeu are un fiu. “De partea cealaltă” Irod mi se pare întruchiparea perfectă a omului. Fiindu-i amenințată poziția se menține cu orice preț chiar dacă aceasta poate însemna pruncucid. Cred că în anumite situații mă identific cu el. Dar din nou ceva scârțâie sau nu înțeleg eu. Ce să caute fiul zeului pe pământ? Și de ce nu-și ocupă locul cuvenit, in fruntea lumii? Ce vina au oamenii ca si pur simplu s-au născut in afara paradisului? De ce ar fi vina lor si de ce ar avea nevoie fie mântuiți? Gata, cum mai trece pe aici asistenta o sa-i dau cartea înapoi. Cred sunt si eu ateu ca si Marius.

10 iunie
A trecut din nou femeia aceea pe aici(nici acum nu știu cum o cheamă) și și-a cerut scuze că n-a putut veni în ziua precedentă. Zicea ceva că ar fi avut un proces și mai multe detalii dar n-am ascultat nimic, nu mă interesează viața femeii ăsteia. Mi-a zis că mai există o șansa pentru mine. Auzi, pentru mine! Și că mâine o să intru în operație iar șansa de reușită este foarte mare. Sunt speriat. Vor să mă omoare. O să fug în noaptea asta. Am aflat de la asistentă că nu pot refuza operația fiindcă, zic ei, nu-s capabil de discernământ. N-a vrut să ia cartea. Mi-a spus s-o păstrez. Cine știe poate până la urmă o s-o citesc până la sfârșit.
Am analizat spitalul azi (mi-au dat voie să mă plimb). O să fug pe la 2 noaptea.

11 iunie
Nu mai evadez. Nu mai este nevoie. Chiar cu două ore înainte să-mi pun în aplicare planul am aflat că neurochirurgul meu a fost implicat într-un accident rutier și nu mai e vorba de operație. O să termin cartea. Poate totuși există un dumnezeu.

12 iunie
Femeia a venit din nou. “Îmi pare rău…” a zis și a început să plângă. Mă enerva ca întotdeauna. “Cum te cheamă?” am întrebat-o cu zâmbetul pe buze. Știam că o distrug pe această femeie, simțeam cum îi ucid soțul încet în minte, îl înmormântez de viu sub privirea-i neputincioasă. În plâns s-a auzit clar “Daniela”. Îndată mi-am dus mâinile către capul ei și i-am îndreptat privirea către ochii mei. “ Daniela, te rog să nu mai vii. Soțul tău este mort de zile bune” i-am spus pe ton rece. Vedeam cum cu fiecare cuvânt îi ștergeam din roșeața feței dată de plâns pentru ca la final să fie albă ca vărul. Femeia părea că paralizase la picioarele mele. “Îmi pare rău” i-am zis răscolit de remușcări și m-am întors cu spatele către ea și m-am culcat.

13 iunie
Isus îl cheamă pe fiul zeului. Mi se pare totuși mult prea simplu pentru un zeu. Dincolo de micile minuni-vindecarea bolnavilor sau tansformarea apei în vin, în sfârșit demn de un zeu a fost învierea lui Lazăr. M-a zguduit puțin acest gând și m-a făcut să reflectez pentru prima oară asupra vieții și morții. Sunt tot timpul obosit și mă cam doare și capul. Mă culc mai devreme astăzi. Noapte bună!

14 iunie
Azi-noapte l-am întâlnit pe Marius pe tărâmul visului. M-a certat de cum m-am purtat cu nevastă-sa și cu fiică-sa. Stăteam la o bere la o terasă în mijlocul deșertului. Era terminat. I-am spus că bea prea mult dar nu m-a băgat în seamă. Mi-a povestit toată viață lui. Am aflat că pe fiică-sa o cheamă Alina.
M-am sculat sufocat, scăldat în transpirații. Aparatul de lângă pat scotea un zgomot infernal. Au venit la mine alertați mai mulți medici și niște asistente și mi-au pus niște perfuzii și mi-au făcut mai multe injecții.

15 iunie
Mă simt tot mai rău. Nu prea pot să scriu.

16 iunie
Daniela și Alina au stat toată ziua lângă mine iar eu liniștit în pat fără să ne zicem nimic. Simt că-mi explodează capul. Nu mai scriu nimic, vreau să termin de citit cartea.

17 iunie
Și pentru tâlhari există loc în paradis. Asta am aflat. Și tâlhar m-a numit Lazăr azi-noaptea în vis. Lazăr este Marius, i-am zis așa fiindcă-i tot mai viu în mintea mea. Am stat de vorba până dimineață târziu, până m-am sculat.

18 iunie
Am aflat că au de gând să mă opereze din nou. A apărut un neurochirurg străin interesat de caz. Marius mi-a cerut să-i dau viața înapoi. I-am spus că sunt de acord. Vreau să mor, durerile sunt insuportabile. Oricum Apocalipsa ne va ajunge pe toți.

Pentru Marius:

Vreau să citești acest scurt jurnal și să mă îngropi creștinește. Deși nu m-am născut ca tine îl vreau pe acest dumnezeu pe care tu îl respingi.
Acum mi-am dat seama că ocupat fiind cu “nu, nu sunt Marius” am uitat că nu am niciun nume.