Procesul era una din marile porcării ce se tot abăteau cu perseverență asupra lui de la o vreme încoace.
Povestea își avea începutul prin 1994.
I-o spusese îndeajuns de detaliat Anei cu doi ani în urmă, când ea preluase cazul.
O firmă mixtă ce mersese șnur, intrată în declin după 2000 și cu un asociat ungur ce înscenase o șarlatanie fără seamăn, soldată cu un faliment.
Avusese multe de tras, inclusiv greutățile întâmpinate acum în fața instanței, sub motivul lipsei de probe contra ungurului.
Și, din păcate, asta era perfect adevărat.
El, probe nu prea avea...


Și-atunci, emisese teoria înșelătoriei elaborate.
Enunțul își trăgea obârșia din propria-i experiență.
Întotdeauna, în cazul unei înșelătorii elaborate, cel înșelat va dispune de mult mai puține probe, scrise sau palpabile, decât făptuitorul. Se-ntâmplă așa pentru că în timp ce șarlatanul acționează după un plan mai mult sau mai puțin bine elaborat, victima, în naivitatea ei, neavând de unde să știe ce i se pregătește, acționează mereu cu bună credință, fără să-și ia măsuri asiguratorii. Iar când va fi să afle despre ce e vorba, este, de cele mai multe ori, prea târziu...
— E o teorie pe care o putem îngloba în Codul nescris al economiei de piață... — îi spuse el Anei. — Printre teoriile de bază ale codului se mai află și teoria tridimensională a reușitei în afaceri. Hai să-ți enumăr cele trei dimensiuni... Prima: Cu cei mai slabi ca tine să fii necruțător. Nu se admite nici un moment de slăbiciune, calcă-i în picioare! A doua: Cu cei egali cu tine, caută să fii corect, dar numai până când îi depășești. După asta, procedează ca la punctul unu. A treia: Cu cei mai tari ca tine fi lingușitor și, în principiu, viclean. Să nu încerci să-i tragi pe sfoară cât sunt tari. Când se clatină, sau ai spatele asigurat de unul mai tare, poți să treci la atac. Cu prudență, însă.
— E o viziune cam înfricoșătoare... — observă Ana.
— Și pot să-ți mai spun o grămadă de alte teorii ale economiei de piață... De pildă, teoria orfanului. E foarte simplă și cu un grad de frecvență mare. Se cunosc cazurile multor oameni de afaceri care, puși în fața unei situații de suflet, refuză categoric să dea o mână de ajutor pe partea financiară, argumentând: „N-am mamă, n-am tată”. Din moment ce prosperă, rezultă marele avantaj de a fi „orfan”. Sau, teoria poziției dominante. Dacă la un moment dat ai o poziție dominantă, profită la maximum de pe urma ei. Nu știi cât va dura. Iar când nu vei mai avea poziția dominantă, nimeni nu-și va mai aminti de tine. Mai ales aceia pe care i-ai ajutat cândva, atunci pe când aveai poziția dominantă. Des întâlnită este și teoria prieteniei în afaceri. Niciodată să nu faci afaceri cu un prieten. Doar dacă te-ai săturat de prietenia lui. Atunci da, poți să-i propui o afacere. Ori tu, ori el nu va rezista încercării. Efect garantat. Sau, teoria finanțării. Premisa numărul unu: ai ceva bani. Premisa numărul doi: apare un amic cu o idee de afaceri. Rezultat: banii tăi se vor dovedi întotdeauna insuficienți pentru susținerea ideii lui. Răspunsuri la întrebarea ce va rămâne din această afacere: amicul va rămâne cu insatisfacția că nu s-a adresat cui trebuia, iar tu vei rămâne nu numai cu reproșul lui, dar și fără banii tăi. Mai este și teoria recunoștinței. Premisa: ai o mică afacere; vine la tine o persoană vag cunoscută care-ți povestește în termeni înduioșători despre necazurile și pierderile sale, înregistrate doar fiindcă s-a încrezut în partenerii de afaceri sau în diverși asociați, afli că toți l-au pungășit, pe el, care, în genere, a fost dispus dintotdeauna să dea totul într-o relație de parteneriat cinstit; ți se spune apoi că tu ești singura persoană din această lume pământeană în care s-ar mai încumeta el să se încreadă, pentru că, nu-i așa, rar mai întâlnești asemenea oameni, așa ca tine, în ziua de azi... Ipoteza: dacă vei ceda sentimental și-i vei face loc în afacerea ta ca asociat, fi pregătit ca peste o perioadă oarecare să cauți pe cineva cât de cât cunoscut, având o mică afacere, căruia să-i mărturisești pe un ton duios cum te-au păcălit partenerii, dar câtă încredere ai tu în el, unica persoană care... Concluzia e cumva a la Shakespeare: Faliment, numele tău e Recunoștință. Sau invers...

— Și când te gândești... — continuă el — că acel ungur escroc care și-a dat cinstea pe rușine, în nimicnicia lui, era un prăpădit de șomer la momentul când a fost cooptat în afacere. Trăise o viață în România și nu trăise rău. Fusese chiar șef de șantier. După Revoluție plecase în Ungaria, unde se vede că nu-i mersese prea bine. Cale lungă de la poziția de director în România la cea de șomer în Ungaria. Și i se ivise această șansă, poate unică în viață, să intre într-o afacere, șomer fiind, fără să dispună de niciun ban. Din postura omului normal este greu de imaginat că atunci când cuiva i se întinde o mână, în atari condiții, el va uita vreodată ajutorul primit. Eroare!!! Veșnica eroare de a nu lua în considerare imprevizibilul, o variabilă permanentă, dar niciodată comensurabilă, proprie acțiunilor oamenilor...

Trecu apoi în zona filozoficului și se referi la ceea ce el numea eroarea lui Marx, cel care a simțit nevoia și s-a crezut și capabil să construiască pe plan teoretic un model de societate perfectă.
Deosebit de ademenitor, nimic de zis! Dar a omis (oare și-o fi dat, totuși, seama?!) să analizeze în profunzime și cine urmează să-i pună în aplicare teoria.
Nici măcar el, marele Marx, n-a avut capacitatea să înțeleagă complexa psihologie a omului. Furat de frumusețea teoriei, incapabil să sesizeze utopia, a preferat să nădăjduiască, în închipuirea sa, că oamenii chiar pot deveni îngeri, dacă li se oferă condiții ca-n rai.
Ori, nu-i nici pe departe așa... Raiul va fi întotdeauna ceva bun, dar numai atâta timp cât nu va fi populat cu oameni. Omul este atât de puternic în personalitatea și structura sa încât nicicând nu se va mulțumi să se adapteze el mediului și să-i fie recunoscător că-l găzduiește, ci va căuta permanent să transforme mediul în favoarea sa.