De câte ori trec prin fața unei librării, simt cum îmi tresaltă inima. Că am bani sau nu, că am nevoie de ceva sau nu, eu intru măcar pentru câteva minute. Trec pe la rafturile de cărți, le mângâi cotoarele, deschid câte una în treacăt, vânzătoarea e cu ochii pe mine, apoi privesc minute în șir jucăriile, uneori mă hlizesc la vreo păpușă haioasă, vânzătoarea mă întreabă dacă mă poate ajuta cu ceva, eu îi răspund că nu. Poate, dacă te întorci cu spatele, gândesc eu, apoi zâmbesc, trec mai departe, la sectorul felicitări.
Felicitări de onomastică, de botez, de nuntă, de creștere a salariului, de acordare a sporului de vechime,...a, nu, asta n-am văzut-o nicăieri. Cum ar fi să primești o felicitare că ți-a crescut tarifarul cu 2%? Sau să primești o telegramă de consolare că ți s-a tăiat 5% din salar, pentru o așa zisă neglijență în serviciu?
Citesc cartoanele colorate iar unele au mesaj de-a dreptul hilar. Un bebe cu ochelari de soare și țigara în gură le transmite părinților că e bine pe plajă.
Aș lua aceste felicitări și le-aș lipi într-una singură, ca să-și piardă identitatea. Dacă toate cartoanele astea colorate, de pe tot pământul, s-ar lipi între ele, felicitarea ar fi astronomică, și s-ar putea vedea de pe lună, ca Marele Zid Chinezesc.
Vânzătoarea trece pe lângă mine și o văd că își pierde răbdarea:
- Dumneavoastră doriți ceva sau doar pierdeți timpul?
Acum știu, felicitarea astronomică ar avea mesajul simplu: GURA!
Îi zâmbesc vânzătoarei și îi spun că timpul mi l-am pierdut mai demult. Acum doar îl recuperez. Ea mă privește ciudat, probabil că mă consideră contagioasă și se depărtează ușor. Dar e tot cu ochii pe mine. Are ochii mici ca două linii. Probabil crede că vreau să fur ceva. Dar, chiar dacă nu intru niciodată într-o librărie să fur, acum mi-aș dori să fi furat măcar un pix, ca s-o văd cum face ochii mari. Măcar o clipă. Zâmbesc. Peste două zile îmi voi lua concediu de odihnă. Și voi sta în casă zile întregi. Mă voi ghemui într-un fotoliu cu o carte în mână, și voi bea cafea. Adică mă voi odihni. De ce pleacă toată lumea în concediu, invadând trenurile, șoselele, avioanele? Vezi peste tot oameni cu geamantane burdușite de haine caraghioase, prosoape și chiloți de schimb! Parcă nu poți muri dacă n-ai fost în Tenerife! Singurele amintiri sunt fotografiile la care te uiți ca disperatul o săptămână, două, după care le abandonezi, că ai mereu alte probleme de rezolvat.
Și-atunci? Mai bine stai acasă. Prosoape de hotel? Bagaje cu haine transpirate? Prostii cumpărate de pe tarabe? Poate ai vrea să ți se lipească locul pe piele, ca un tatuaj, ca la întoarcere, să se vadă pe unde ai umblat!
Nu, mai bine în fotoliu, cu o carte în mână! Eu călătoresc numai cu gândul. N-am nevoie de pașaport, de buletin, nu stau la vamă, nici nu mi se umflă picioarele în autocar. Pot să casc gura până la urechi, n-o să-mi spună nimeni că nu-i frumos, pot circula în pantalonași scurți și o bustieră de-o șchioapă. Nimeni nu se hlizește pe unde trec. Și apoi, cine știe că sunt acolo?
În fiecare an, îmi cumpăr în concediu un puzzle. Îl întind pe o masă și lucrez la el mai multe săptămâni. Mașini, case și castele, scene din povești. Când reușesc să îmbin ultima piesă, sunt fericită. Cred că afișez un zâmbet prostesc, noroc că nu mă vede nimeni.
Ultimul puzzle făcut a fost un peisaj din țările nordice. Trei săptămâni am potrivit frunzulițe de trandafiri și norișori albi printre crengi de copac. Uneori nu reușeam să găsesc mai mult de patru, cinci piese pe zi. Pentru cesulețul din turn am lucrat două seri, la rând.
Îmi aleg de pe raft un puzzle care are un omuleț, i-l duc vânzătoarei, ea-mi zâmbește și-mi cere 35 de lei. Cam scump, gândesc eu, dar, oricum nu plec nicăieri în concediu.
- O să fie fericit copilașul dumneavoastră!
- O să fie, o să fie! mă grăbesc eu să ies.
De ce crede lumea că toți cei care cumpără jocuri și jucării au neapărat copii? Mă enervează și etichetarea: „pentru copii...între...și între...” Dar jucării pentru adulți? Nu jocuri pe calculator, asta nu! Jucării pentru adulți! S-a gândit cineva că și adulții au chef să se joace uneori? Adulții au servicii, au responsabilități, se gândesc la sfârșitul lumii, au fițe și frustrări, dar n-au timp de joacă. Sau n-au chef. Greșit. Total greșit. Eu una vreau să mă joc. Și ce, trebuie să-mi cer voie de la o vânzătoare de librărie ca să mă joc?
Plătesc 35 de lei și plec. Vânzătoarea e obosită ca după un salt cu parașuta!

Lucrez de o săptămână la puzzle. E pe jumătate gata. După încă cinci zile de lucru frenetic, l-am terminat. 1500 de piese. Așezate cu migală. N-am mâncat de azi dimineață. Imaginea finală: un omuleț într-o grădină de trandafiri. Frumos, pitoresc! Mă aplec și-l sărut. Sunt obosită. Mă întind confortabil pe canapea și adorm. O oră, două? Somn fără vise. Când deschid ochii, o voce clară și sigură mă întreabă:
- Vrei o cafea?
Mă ridic rapid și văd o persoană în cameră.
- Tu cine ești?
- Omulețul din puzzle!
- Tu! Serios?
Îmi mușc degetul mic. Þip! Mă doare. Nu e vis!
- Nu te mai mușca degeaba, că nu visezi!
- Ce cauți în casa mea?
- Păi, nu m-ai adus tu? M-ai cumpărat, m-ai îmbinat, acum sunt gata, nou
nouț. Te-am întrebat dacă vrei cafea?
- Tu știi să faci cafea?
În secunda următoare, omulețul a zbughit-o pe ușă.
- Să nu uiți aragazul aprins, că te căsăpesc!
Mă întind și aștept. Zâmbesc. Apoi râd de-a binelea. Sunt o femeie nebună. Stau în pat și aștept! Pe ușă intră omulețul cu o ceașcă aburindă de cafea, o așează pe măsuța de lângă pat, cu dexteritatea unui chelner bătrân.
- N-ai lăsat aragazul aprins!
- Nu!
Savurez cafeaua. Gustoasă și foarte aromată. Trebuie să recunosc că se pricepe mai bine ca mine. Cât timp îmi beau cafeaua el fluieră. Ușor, ca o sonerie. Am ochii mari. De mirare. Omulețul din puzzle a dus ceașca, a spălat-o, a ordonat bucătăria.
- Ce mai știi tu să faci?
- Orice!
- Cum te cheamă?
- Cum vrei tu!
- Nu pot să te strig oricum!
- De ce nu?
- Că ești om în toată firea.
- La înălțimea asta nu-s chiar om.
- Dar arăți bine. Ești chiar drăguț.
- Drăguț îi spui unui bebeluș că este, nu unui bărbat. M-au făcut cam spălăcit! Au greșit la producție intensitatea culorii. Inițial am fost mai brunețel.
- Și cu ce te deranjează?
- Semănam cu Antonio Banderas!
- Și acum?
- Acum sunt așa!

Omulețul din puzzle mi-a ordonat facturile de pe frigider, mi-a achitat E-on gaz pe două luni, că eram restantă, a aspirat toată casa. Seara stăteam pe balcon și număram stelele.
- Nu vrei să te duc nicăieri?
- Unde să mă duci?
- În toată lumea, oriunde vrei tu!
- Nu vreau să plec nicăieri!
- Nu te plictisești? Hai să facem ceva! Hai să plantăm trandafiri în fața blocului!

A doua zi, omulețul din puzzle și cu mine, am plantat 50 de butași de trandafiri în fața blocului. La început am făcut un cerc, apoi raze de trandafiri albi, roz și roșii. Cei din mijloc erau galbeni. Aveam un hârleț mic de grădină, pe care îl foloseam cu rândul. Omulețul din puzzle a adus butași de trandafiri, tot din puzzle.
- Nu greșim dacă plantăm în toiul verii trandafiri? Șiam că toamna e anotimpul lor!
- Nu!
Omulețul îmi spune un secret! Dacă le dai bună-dimineața trandafirilor și le spui cât sunt de frumoși, aceștia te vor răsplăti tot anul cu flori.
- Sunt foarte sensibili la complimente! Și apoi când îi plantezi așa ca pe un
soare, au forța de-a înflori mereu, e un secret...dar uite, că mă faci să ți-l spun!
Aducem un furtun să-i udăm. Apa gâlgâie în mica noastră grădină! Omulețul are chef de joacă și mă udă cu furtunul. Apoi îl ud și eu.
- Îmi cer scuze, am spus fâstâcită. Am uitat că ești din carton și te uzi.
- E un carton special, stai liniștită! Nu mă ud!

Vecinii trec și ne admiră soarele nostru din trandafiri. Omulețul a avut dreptate.
După câteva zile, trandafirii au înflorit. În centru, soarele e galben și razele roșii, albe și roz. E o minunăție. În fiecare zi îi udăm și ne stropim cu furtunul. Le dăm bună dimineața și le spunem cât sunt de frumoși. Ei se înfoaie și îmbobocesc de emoție. Șefa de scară trece pe lângă noi și mă apostrofează.
- Doamnă, vedeți, poate mai treceți o persoană la întreținere! Știți, ca să nu se
supere vecinii!
Aș vrea să-i spun că omulețul e doar al meu! Cum să trec la întreținere un om din carton? Chiar dacă e un carton special! Dar nu pot să-i spun, că m-ar suspecta de vreo boală psihică. Mă mulțumesc să-i zâmbesc. Omulețul din puzzle îmi face cafeaua, îmi face patul, îmi ghicește gândurile, îmi este cel mai bun prieten.
Mai am doar o zi de concediu. Și omulețul stă la marginea patului și plânge. Adică, nu știu dacă plânge, dar e trist! A făcut curățenie în toată casa. A pus fiecare lucru la locul lui. Îl întreb ce are.
- Vreau să plec!
- De ce?
- Tu vei merge la servici și eu nu pot să stau singur!
- Dar merg doar 8 ore!
- Nu pot să stau nici o oră! Ãsta e defectul omuleților din puzzle!
Se ridică în picioare. Îl prind de mână, apoi vreau să-l opresc și-i apuc un deget. Acesta se desprinde și rămâne în mâna mea. Omulețul se face bucățele mici, mici, care cad pe covor. Mă reped și le adun, dar nu mai reușesc să le îmbin. Le strâng în grabă și le așez pe masă, în mijlocul grădinii de trandafiri.
De data asta eu plâng. N-am mai reușit să fac omulețul la loc. Mi-a rămas doar grădina de trandafiri din fața blocului, pe care o îngrijesc cu drag. Trandafirii înfloresc de câte ori le spun: Bună dimineața!
Vecinii nu vor ști niciodată că sunt trandafiri din puzzle!