Primăvară-i iară, ăst anotimp mă face să-mi iau traista-n băț și să plec. Consider călătoriile de voie sau nevoie, o reală plăcere. Nedefinită într-adevăr, dar totuși plăcere. Acest fapt mă împinge nu numai să trec prin locuri, să văd fapte, dar să și stau de vorbă cu cei pe care Dumnezeu sau hazardul mi-i scoate în cale. Petrecuta mea viață m-a readus de astă dată pe meleaguri pe care nu le mai văzusem de demult. Trecător prin astă bucată de lume am fost iarăși și cum am zis, mi-e draga primăvara.
Deci. Nevoia și anotimpul revenirii la viață, scosu-m-au afară din casă. Luatu-mi-am traista pe umăr și valea către Valea Jiului, mai bine zis spre Petroșani. Nu mai văzusem "cetatea huilei" de două decenii, așa că curiozitatea m-a împins să văd și partea nevăzută a urbei, să ating cu privirea interioară, sufletul celor ce dau suflet orașului, adică să vorbesc cu cei ce odinioară se numeau cu mândrie mineri.
Grele păcate făcutu-mi-am punând degetul spiritual pe rana sufletului negru, dar nu de cărbune, ci doar de atâta amar. Negre fapte trăite, urâte vise împlinite au ba. Grea viață cotidian neîmplinită, zile ce par să se repete, zi a cărtiței, murdară de atâta necaz, înnegrită de praful minciunii, nebună zi.
Am niște tineri frumoși, cărora parcă li s-au înecat corăbiile ce nu le aveau. Gesturi, priviri, normale... Dar în scris aveau doar culori funebre: negru, gri, sur, amestec de din toate, dar negru în preponderență. De nu mă credeți exempilfic cu un titlu de poem scris de o puștoaică de treisprezece ani: "Îmi vine să mor". Cu asta cred că am spus tot.
Or fi uitat acești tineri că iubirea mai are și zvâcniri de roz, sau poate că viața le-a spus că nu pot trăi o clipă de fericire dacă nu se spânzură de ea. Aici este doar o mască forțată, aici râsul este doar pentru copiii mici sau pentru cei foarte bogați. Azi și aici am înțeles sensul frazei din "La Medeleni" : "Se vede că el îmi este tată".
Am înțeles cum un copil uită să râdă, chiar dacă genetic are un tată jovial. Am văzut și negrul din zâmbetul tâmp al copiilor ieșiți la cerșit bucata de pâine, pe care părinții nu mai pot să le-o pună pe masă. Văzut-am astăzi copii cu trăiri interioare de străbunic, am văzut cum oamenii uită să râdă chiar și la cea mai bună poantă, am înțeles că lor nu le mai trebuie decât pâine, nu de alta dar au trăit în ultima perioadă și încă trăiesc prea mult circ. Gladiatorii din forum în loc să ucidă leul, îl asmute asupra celor flămânzi ce stau neputincioși și se uită, în loc să se bucure ei devin hrană, iar cei ce conduc circul, arată cu degetul în jos ca să moară, să trăiască vor doar când au nevoie de ei. Adică la mineriade sau la votări.
Ce scriu or fi supărările la cele văzute, or fi nervi acumulați și răzbunați în scris. Nu, nu cred, mai degrabă cred că ceea ce relatez se poate numi "Falimentul Fericirii".
Trăit-am azi în valea neagră a huilei sentimentul unui pom dezrădăcinat. Rupt de vijelii, culcat peste râpă, dar totuși util. Mai are o rădăcină bine înfiptă în pământ, mai are ceva verde în coroana ce dincolo de prăpastie se află, ar dori să se ridice, dar cum? Totuși util este celor ce trec râpa, o punte formata între "acolo" și "aici". Ei sunt sau vor fi guvernatori, alții prosperi oameni de afaceri, iar pomi sunt ei cei ce au uitat să râdă sunt ca ei mulți. Arborele "Văii plângerii" se va usca cu timpul sau va putrezi, urmând calea nescrisă a trecerii, dar se va chinui. Agonie pe care mai mulți oameni cu suflet o pot curma sau o pot face mai puțin dureroasă. Ridicând pomul cu o macara financiară, nu macaraua subvențiilor păgubașe, ci a investițiilor reale, fără milostiviri.
Văzut-am multe în mica mea călătorie, crezusem că-mi va aduce ceva nou Speram că întâlnind alți oameni voi regăsi trăiri mai intense, arderi umane ce nu scot doar fum pe coș, ci și produc speranțe în mai bine.
Nu a fost să fie. Nu am găsit decât ce lăsasem acasă, mai mult, am găsit mai multă mizerie umană, pe care nu pot și nu vreau să o înțeleg. Mizerie ce doare, Bătrâni cerșind, copii plângând sau așteptând pomană. Tristețe cotidiană.
Nu cred în sentimente asemenea unei solii albe, pe care este scris cu aur "nu sunt pe lume decât frumuseți". Dar nici să fim loviți în permanență pe la spate, de cei ce tot noi i-am ales. Nu văd în Valea Jiului numai acea parte a țării, dimpotrivă la fel este întreaga țară a noastră. "Arena leului flămând".